Lui Artur Silvestri

Lui Artur Silvestri – la 9 ani de la despărțire,

2008-2017

Vestirile mari...!

Vestirile mari vin adeseori,

Cu scris de lumină

Pe tâmplă,

Pe flori!

Din zare un nimb tricolor

Pe creștet de Munte apare...,

Drag Munte

De dor...!

O! Cât il iubea Poetul divin –

Crescut pe Ceahlău,

Artur fericitul,

Cu suflet senin!

Vestirile mari vin adeseori,

Asemenea vestirei Mesiei

Din vremuri,

Vin apriori!

Vin flăcări din vise visate,

Prind cântec în ramuri de fag:

”duce-ți si voi,

Din cele lăsate”.

Căci sufletu-mi partea și-o cere,

Acum și în vecilor veci,

Ceahlăul să-mi dea

Înviere!

”Poate nu voi muri de tot”

”Și mă gândeam” și încă mai socot,

”Poate nu voi muri de tot”,

Căci sunt pentru Ceahlău un alintat nepot!

”Credeam că scriu ca să nu mor”,

Să stau în Neam și-n Viitor,

Ferit de  ”timpul cel ruinător”,

Scrisul și moartea-mi par sintagmă ancestrală,

Șoptindu-mi despre acea luptă universală,

O moară ce adună și toacă gândirea umană!

Dar pentru mine scrisul și altceva înseamnă,

Să cânt binele vieții gândirea mă îndeamnă,

Așa cum dintr-un munte granitul nu se sfarmă,

Așa cum prinde raza lumina purității

E lecția mare: ”Oh vai, singurătății,

Nu voi a lăsa neamul străin umanității!”

Acesta e Artur, Românul din Ceahlău,

Însemn daco-român plecat la Dumnezeu,

Ducând o Rugăciune: ”Salva-ȚI și Neamul meu”.

Anotimpuri

Anotimpurile-s lacrimi de iubire,

”Precum în Cer așa și pe Pământ”,

Adică în iubire legăm a vieții fire,

Iar inima cu pace,

În duh sfânt se preface –

ARTUR purta cu sine

Iubirea ce-o avea,

Prin anotimpuri nesfârșite

Prin frunzele de toamne aurite,

Prin zâmbetul iubirei de pe bancă,

Al tinereții purtătoare arcă,

Prin ploi al sufletului dor,

Prin soare, prin fulgii cei de nea,

Prin stele ce revars de-apururea,

Viața-n anotimpuri:

”Precum in Cer așa și pe Pământ”,

Același dor, același vis și cânt!

Semănătorul

E vremea să ies pe-afară,

Să-mi cercetez ogorul,

Își zicea, sătul de iarnă

Și de griji, Semănătorul!

Mâna dreaptă și-o ridică

Peste ochi, ca să privească,

Mai adânc unde lumina,

Începu să se ivească!

Ce frumos se schimbă zarea,

Raze vii îi țes covorul!

Parcă-ncepe ca să scadă –

Să se-mprăștie și norul!

Timpul e s-aleg sămânța,

Să o vântur de neghină;

”Vin-o blândă Primăvară”,

El zâmbește și suspină:

”Grea e iarna cea geroasă,

Când îngheață apa-n cofă!

Doar poetu-n vise sfinte

Leagă viața sa de-o strofă!”

La fel e Semănătorul,

Simbol, arhetip, origini,

Iar prin munca lui curată,

Vindeca a lumii pricini,

Alegând sămânța bună!

”O să dea pâine ogorul”

Și cu multă râvnă-n suflet,

Semăna Semănătorul!

Ioan Miclău-Gepianul

2017