MINILECTURĂ-ROST-Dan Puric + Definiția lui Dumnezeu + Grija si munca prea multa departeaza de Hristos

ROST  - Dan Puric

"Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri."

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți

*

UNTDELEMNUL CANDELEI  

- Sfantul Ioan din Kronstadt

           Când te rogi, fa totul cu întelegere. Când torni untdelemn în candela gândeste-te ca în fiecare zi si minut ale vietii tale Datatorul de viata te tine în viata prin Duhul Sau Preasfânt si ca în fiecare zi, prin somn în privinta trupului si prin rugaciune si cuvântul lui Dumnezeu în privinta sufletului, toarna în tine untdelemnul vietii, pentru a mentine vie flacara sufletului si trupului tau. Când pui o lumânare înaintea icoanelor adu-ti aminte ca viata este întocmai ca o lumânare: când înceteaza sa arda, se stinge. Si ca unii o fac sa arda mai repede decât s-ar cuveni, prin patimi, prin prisos de mâncare, de vin si de alte desfatari.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 432.

KITSCH-UL INIMII - Sfantul Ioan din Kronstadt

            Inima care se consuma din cauza obiectelor de folosinta zilnica, mai cu seama atunci când le strângem peste masura, paraseste pe Domnul, Izvorul vietii si al linistii, si de aceea se lipseste de viata, de liniste, de lumina si de putere. Când începe sa se caiasca, lasând deoparte preocuparea desarta fata de lucrurile pieritoare si se întoarce din nou spre nepieritorul Dumnezeu, atunci începe sa susure în ea din nou izvorul de apa vie, vin si se înstapânesc iarasi în ea linistea si calmul, lumina, puterea, îndraznirea fata de Dumnezeu si de oameni. Trebuie sa traim cu întelepciune!

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 137.

GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE HRISTOS! - Cuviosului Paisie Aghioritul

    -Cum trebuie si cum nu trebuie sa lucreze crestinul?

    - In ziua de azi, oamenii sunt foarte zapaciti, fiindca nu traiesc simplu. Deschid multe fronturi, si se pierd in grija cea multa. Eu pun in randuiala un lucru-doua, si abai apoi ma gandesc la altele. Niciodata nu fac mai multe lucruri deodata. Acum ma gandesc sa fac lucrul cutare. Il termin, si abia dupa aceea ma gandesc sa fac altceva – pentru ca daca incep altul fara sa il fi terminat pe primul, nu am liniste. Cand cineva are de facut mai multe deodata, o ia razna – si numai ce se gandeste la ele, ca il si apuca schizofrenia.

             A venit la coliba mea un tanar care avea probleme psihice. Mi-a spus ca este chinuit, pentru ca este suparat de problema mostenirii etc. „Despre ce mostenire vorbesti?“, i-am spus. „Mai intai ai nevoie de odihna. Apoi trebuie sa iti iei diploma de absolvire, dupa care vei merge in armata, si apoi sa iti cauti un loc de munca“. M-a ascultat, sarmanul, si si-a aflat calea. Asa se afla pe sine oamenii. – Parinte, si eu obosesc repede cand lucrez. Nu inteleg care-i pricina. – Ceea ce iti lipseste tie este rabdarea. Si pricina pentru care nu poti sa ai rabdare este ca te apuci de multe. Te imprastii in multe parti, si obosesti. Asta iti pricinuieste si o nervozitate, fiindca ai marime de suflet si iti dai osteneala. Cand eram in manastire, aveam un slujitor la tamplarie – pe batranul Isidor. Sarmanul de el, nu avea deloc rabdare. Incepea sa faca o fereastra, se descuraja; se apuca sa faca usi, se supara si le lasa. Dupa aceea, se apuca sa faca acoperisuri. Pe toate le lasa neterminate. Nimic nu scotea la capat. O parte din lemn se pierdea, alta parte se taia gresit. Asa se omoara cate unul fara sa reuseasca nimic. Sunt unii care, desi au puteri limitate, putand face numai un lucru-doua, se apuca si se incurca in multe – insa nu fac nimic cum se cuvine si ii trag dupa ei si pe altii. Pe cat se poate, sa faca omul numai un lucru-doua, sa le termine cum se cuvine avand mintea curata si odihnita, si dupa aceea sa inceapa altceva: caci daca mintea se imprastie, ce lucruri duhovnicesti va face omul dupa aceea? Cum isi va aduce aminte de Hristos? (…)

           – Parinte, oare nu e mai bine ca un lucru sa fie facut mai pe indelete, ca sa ne putem castiga linistea?

              – Da, fiindca atunci cand lucreaza cineva cu liniste isi pastreaza pacea si isi sfinteste intreaga zi. Din pacate, n-am inteles ca atunci cand lucram ceva prea repede dobandim o nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfintita. Scopul nostru nu trebuie sa fie a face multe intr-o continua neliniste. Aceasta e o stare diavoleasca. Lucrul de mana care se face cu liniste si rugaciune se sfinteste si sfinteste si pe cei care il folosesc – si asa are sens atunci cand mirenii cer lucru de mana de la monahi ca binecuvantare; in timp ce lucrul facut cu graba si nervozitate transmite aceasta stare diavoleasca si celorlalti. Treaba grabita, facuta cu neliniste, este caracteristica oamenilor celor mai lumesti. Sufletele tulburate care lucreaza transmit tulburare si prin lucrul lor de mana, iar nu binecuvantare. Mult influenteaza starea omului lucrul de mana pe care il face, pana si lemnul! Infricosat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva starii in care se afla cand o face. Daca este nervos si se manie si injura, ceea ce face nu va avea binecuvantare; iar de canta, de spune rugaciunea, se sfinteste si lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celalalt dumnezeiesc. Daca va purtati cu evlavie si lucrati cu rugaciune, va veti sfinti mereu si toate se vor sfinti. Atunci cand cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinteste lucrul sau, rucodelia sa. Daca, de pilda, fac o cutie si spun si rugaciunea, ma rog si in acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e sa fac cutii si sa le fac repede, ca sa fac multe si totodata sa fiu nelinistit. Asta e o stare demonica. Nu pentru asta am venit in manastire: am venit ca sa ne sfintim si sa sfintim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simti ca o functionara zeloasa in indatoririle tale, pentru ca atunci cand alergi sa-ti pui in randuiala treburile, uiti sa-l iei si pe Hristos. In schimb, daca pornesti cu rugaciunea, te vei simiti ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, baga si rugaciunea in lucrul tau, ca sa va sfintiti si tu, si lucrul tau. Stii cum binecuvanteaza atunci Dumnezeu, si cate bunatati si binecuvantari trimite? – Parinte, cand lucrarea este intelectuala (de pilda o lucrare de traducere), cum este cu putinta sa spui rugaciunea in asa fel incat lucrarea pe care o faci sa se sfinteasca? – Atunci cand lucrarea e intelectuala, daca mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinteste, fiindca traiesti in atmosfera lui Dumnezeu, dei nu poti spune rugaciunea. Cand cineva e intr-o stare duhovniceasca, se ajuta mult pe sine. Nu incearca sa inteleaga noimele cu mintea, ci se lumineaza si le afla prin luminarea dumneziasca.

            – Dar cand nu am aceasta stare duhovniceasca si trebuie sa fac o astfel de lucrare?

             – Atunci sa o faci, dar sa te rogi si sa ceri luminare de la Dumnezeu. Sa cauti sa te ajuti, pe cat poti, cu noimele dumnezeiesti, si sa lucrezi cu evlavie. Sa faci la fiecare ora, sau din doua in doua, cateva minute, cateva minute intrerupere, in care sa spui rugaciunea.

               – Mai ales in lucrarea de traducere esti foarte imprastiat, Parinte. Trebuie sa cauti cuvinte, sa citesti comentarii…

               – Am spus si in alte dati: ceea ce ajuta cel mai mult la traduceri este nevointa cu ganduri curate, care il fac pe om vas al harului. Atunci talcuirile dumnezeiesiti ies din luminarea dumnezeiasca, nu din minte, din dictionar si din calimara cu cerneala. Vreau sa spun ca trebuie sa ne sprijinim pe ceea ce e mai insemnat, adica pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine in randul al doilea, adica pe omenesc.

                – Parinte, grija departeaza totdeauna de Dumnezeu? –

               – Asculta de la mine urmatorul lucru. Cand un copil se joaca si este absorbit de jucarii, nu-si mai da seama daca tatal lui este alaturi si-l managaie; dar daca-si intrerupe putin joaca, atunci isi da seama. Asa si cand avem vreo grija, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu da, iar noi nu simtim. Ia aminte sa nu risipesti puterile tale pretioase in griji de prisos si in lucruri desarte, care intr-o buna zi se vor face toate praf. Asa te obosesti si trupeste, si mintea ti-o imprastii fara rost, iar dupa aceea, Ii dai lui Dumnezeu oboseala si cascaturile in vremea rugaciunii, la fel cu jertfa pe care a facut-o Cain. In mod firesc, si starea ta launtrica va fi la fel ca starea lui Cain, cu neliniste, si oftaturi pe care ti le va pricinui aghiuta, care va fi alaturi de tine. Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos. Daca vezi ca mintea ta fuge mereu si se duce la treburi etc., trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te nelinistesti, caci te-ai indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de Dumnezeu, de zidire decat de Ziditor. De multe ori, din pacate, o satisfactie lumeasca insala chiar si pe monah atunci cand face o lucrare. Omul este zidit sa faca binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieste ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui in cele materiale trebuie sa se limiteze doar la cele absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti. Atunci si bucuria lui, ce va izvori din roadele duhovnicesti pe care le va produce, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu imbelsugare. Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon spunea: ‘Faraon dadea multa munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de Dumnezeu‘. In vremea noastra, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, in multe lucruri. Munca multa, mancare multa, ca sa uite de Dumnezeu (Iesire 1, 13-14), si astfel sa nu poata – sau mai bine zis, sa nu vrea – sa puna in valoare libertatea ce li se da, ca sa-si sfinteasca sufletul...”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)

Definiția lui Dumnezeu

        Mai erau cinci minute până să înceapă ora. Copiii de clasa a-V-a alergau prin sală gălăgioşi. Dar şi emoţionaţi. La ora 16 fix aveau testare la Religie. Când a intrat profesoara tot freamătul ca de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical.  „Aş vrea să răspundeţi la întrebări cu cuvintele voastre, simple, la două întrebări:

     1.Cine este Dumnezeu?

     2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă nimeni nu l-a văzut?

      În 20 de minute toţi copiii au finalizat lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări, erau repetitive. Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”; „a făcut Pământul…, marea şi tot ce există”; Dar a treizecea? E lucrarea lui Ernestino. Un pici blond mărunţel. „Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”. Copilul vine şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundă obrajii  Invăţătoarea îl încurajează. Elevul începe citirea sughiţând: „Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama  îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul dejun. Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu. Chiar dacă nu-L vedem, dacă El nu este în viaţa noastră, viaţa este amară şi nu are gust”. Clasa a explodat în aplauze. Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completat: „Vedeţi copii, ceea ce face din noi înţelepţi nu e să cunoşti multe lucruri. Ci să fim simpli dar să ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră”. Filosofii se chinuie să-L definească pe Dumnezeu cu idei. Pictorii îl scot din minte şi-L aştern colorat pe pânze. Pastorii îl scot din suflet şi-L clădesc în cuvinte... Iar noi muritorii, tot nu înţelegem… Dumnezeu nu e un concept greoi. E simplu ca şi cămaşa lui Hristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca şi zahărul! Numai că nu poţi să ştii toate astea decât dacă l-ai gustat mai întâi! Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui zahăr în viaţa ta!

Sursa: Pr. Dr. Stanciulescu Alexandru