miercuri, 5 ianuarie 2022

Vasilica Grigoraș - VASILE VASILACHI – TRĂITOR DUPĂ ÎNȚELEPCIUNEA DOMNULUI

 



VASILE VASILACHI – TRĂITOR

DUPĂ ÎNȚELEPCIUNEA DOMNULUI

(29 ianuarie 1909 – 6 ianuarie 2003)

  

          Arhimandrit mitrofor vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada, preot, teolog și istoric al culturii române, Vasile Vasilachi, spunea adesea: „Regiunea Fălciu a dat oameni importanți”. Într-adevăr așa este, iar printre aceștia se numără la loc de cinste, născându-se la 29 ianuarie  1909 în satul Idrici, comuna Roşieşti, judeţul Vaslui, în familia protoiereului Gheorghe Vasilachi  şi al presbiterei Aglaia.       

În familia părintelui Gheorghe au fost cinci copii dintre care trei fii au îmbrăcat haina preoțească. Toți cei trei frați au făcut închisoare pe vremea comunismului din motive politice. Primul frate, Mihail, s-a stins din viață la puțin timp după ce a ieșit din închisoarea Gherla. Celălalt frate, arhimandritul mitrofor Haralambie, stareț al Mănăstirii Cernica din București și al Mănăstirii Neamț a murit în 1962 în închisoarea Gherla. În detenție este operat de stomac, fiind de-a dreptul „ciopârțit”, (după cum povestește preotul Vasile) ceea ce îi aduce sfârșitul. Abia în 1970, osemintele i-au fost aduse și reînhumate de către credincioși în cimitirul Mănăstirii Cernica.                   

Părintele Vasile a urmat cursurile Seminarului din Huşi şi Socola, Iaşi (1921-1929), apoi   a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1929-1933), unde a manifestat un deosebit interes faţă de cursurile de istorie şi literatură ale lui Nicolae Iorga, mărturisind adesea: „am mare plăcere să vorbesc despre istoria neamului meu”. A studiat şi la Universitatea din Chişinău, unde a obţinut doctoratul în 1938.   

La 26 de ani se călugăreşte la Mănăstirea Neamţ (6 septembrie 1936), timp în care este diacon şi preot la Catedrala mitropolitană din Iaşi şi director al Cancelariei eparhiale (1936-1940). Din 1940 până în 1944 este secretar patriarhal,  arhimandrit, predicator la catedrala patriarhală, un timp redactor al revistei „Biserica Ortodoxă Română”. Războiul îl prinde stareţ la Mănăstirea Antim din Bucureşti (1944-1948). A lucrat zi şi noapte, „pe vreme de crunt şi nedrept război, în sărăcie şi tristeţe”, să refacă mănăstirea. A înfiinţat o editură, a organizat cu bibliotecă încăpătoare, a zidit cuptor pentru ceramică, a organizat conferinţe, a sprijinit promovarea talentelor printre enoriaşi, acordând premii an de an. Printre preocupările sale, s-a aflat și grija pentru copiii săraci pe care i-a ajutat şi pentru fetele cuminţi, cărora le-a oferit zestre. „N-am miluit de la mănăstire, că nu avea, nici de la Patriarhie, ci din ceea ce mila şi binecuvântarea exemplului său ne-a dat Părintele Antim Ivireanu, ctitorul ei nemuritor.”       

După alegerea Patriarhului Iustinian, la presiunile celor ce deţineau puterea politică, părintele Vasile Vasilachi a fost îndepărtat de la Catedrală şi din stăreţie, pe motiv că face parte din cercul religios „Rugul aprins”. Fratelui său, arhimandritul mitrofor Haralambie i se întâmplă acelaşi lucru. Amândoi sunt expediați prin alte locașuri de cult din ţară. Părintele Vasile merge la Mănăstirea Neamţ, apoi la Mănăstirea Moisei din Maramureş, la Horaiţa şi la Secu şi, în cele din urmă, la Schitul Pocrov. Nu crâcneşte şi îl slujeşte credincios pe Cel de Sus, dar încercările nu se opresc aici. În 1959, amândoi fraţii sunt scoşi din călugărie şi preoţie, fiind trimişi cu domiciliu forţat în satul natal. Puţin timp după aceea este condamnat la opt ani de închisoare, la Gherla, fiind amnistiat abia în 1964. Se îndreaptă către fraţii de credinţă şi preoţie, dar patriarhul nu-l poate primi şi nici mitropolitul Iustin de la Iaşi. În cele din urmă, episcopul Teofil îl cheamă în Ardeal la parohia din satul Bobâlna, judeţul Cluj, fiind numit preot (1964–1969) și face ascultare cu bucurie și dăruire.

Era prigonit din loc în loc în ţara lui, însă alţii, aflaţi la  mare depărtare de România, îl doreau  alături. Episcopul Victorin al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada  avea nevoie de mai mulţi preoţi şi roagă Patriarhia Română să-i trimită din ţară. Face o listă de solicitări pe care trecuse şi numele Părintelui Vasilachi. „Asta se întâmpla pe vremea comuniştilor, în anul 1968”, spunea părintele. Patriarhul Iustinian pune pe lista primită o rezoluţie clară: „Aprobăm pe toţi cei solicitaţi, nu dăm însă binecuvântarea arhimandritului Vasilachi”. Dar cei de peste ocean se străduiesc şi obţin în cele din urmă chemarea. Când s-a prezentat la cancelaria Patriarhiei, episcopul Antim Nica l-a întâmpinat cu mâinile ridicate către cer, spunându-i următoarele cuvinte: „Cum se face că tu, neaprobat, pleci cel dintâi dintre cei aprobaţi?”           

La 8 aprilie 1969 a plecat în America, cu binecuvântarea venerabilului său tată, protoiereu Gheorghe Vasilachi, care i-a spus: „Du-te, dar acolo să faci lucrul Domnului, iar mie să-mi trimiţi veşti bune”. A lucrat, mai întâi, împreună cu episcopul Victorin pentru autonomia Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada faţă de Patriarhia de la Bucureşti, independenţa acesteia obţinând-o abia în anul 1974. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, la 12 decembrie 1974, ridicarea episcopiei la rang de arhiepiscopie,  cu toate drepturile autonome de conducere. Munca aceasta nu l-a îndepărtat însă de la îndatoririle sale duhovniceşti. A fost preot la parohia din St. Michael, din Southbridge, Masschusetts (1969-1977), unde a slujit ani de zile la „o vrednică comunitate de macedoneni care zidiseră o biserică frumoasă, căreia îi alăturaseră un apartament parohial”. A ţinut conferinţe, săptămânal le vorbea la televiziune bolnavilor din spital, a colaborat cu ziarul local şi a dat lecţii de religie copiilor. Este cel care a înfiinţat în cadrul parohiei muzeul „Alexandru Machedon” şi, pentru toată râvna sa, guvernul statului Massachusetts i-a acordat o diplomă de onoare.

În 1973, arhiepiscopul Victorin îl numeşte vicar al arhiepiscopiei şi apoi îl transferă la reşedinţa eparhială din Detroit-Michigan (1977-1979), dându-i însărcinarea să se ocupe de tipărituri. În vremea aceea părintele Vasile înfiinţează Colecţia teologică „The World of  life”, (Cuvântul vieţii), colecţie în care apar cărţi de cultură şi spiritualitate ortodoxă română în  limbile engleză  şi română. În aceeaşi perioadă ţine conferinţe la radio, adună românii laolaltă şi îi ajută să păstreze nestinsă flacăra ortodoxiei. Peste tot unde merge, pentru că de la Detroit pleacă la parohia „Pogorârea Sfântului Duh” din  Windsor-Ontario, în Canada (1979-1984), părintele Vasile face muncă de misionar. În Canada activează mişcarea duhovnicească de studii biblice cu adulţii şi lecţii de religie la şcoală cu copii.                                                  

Abia în 1984, la 75 de ani,  se reîntoarce în Statele Unite ale Americii, ca preot la Parohia „Sfântul Nicolae” din New York. În ciuda vârstei, harul sfânt îi dădea parcă o tinereţe veşnică. Misiunea sa era să-i înveţe pe români cum se păstrează credinţa şi să clădească locuri unde creştinii ortodocşi să-l afle pe Domnul. Cu ajutorul creştinilor din Queens cumpără un loc pentru biserică şi începe să-l înzestreze cu cele necesare. Lucrarea, realizată în şase ani, costă 85 000 de dolari, suma strânsă de „bunii creştini români din zonă”. Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Victorin a sfinţit biserica la 9 decembrie 1984 şi de atunci revenea mereu aici cu daruri apostolice şi cu dragoste părintească faţă de credincioşii acestei parohii.                                                                             

Pe teritoriul statului New York, părintele Vasile construieşte  Mănăstirea „Sfântul Dumitru”, care  apare ca o oază de lumină duhovnicească, chemând pe toţi la rugăciune, comuniune şi împărtăşire cu Dumnezeu. Mănăstirea este zidită  pe proprietatea din Mount Hope, a lui Dumitru Minciu,  originar din Tulcea, care lasă prin testament toată averea sa Parohiei „Sf. Nicolae” din New York. Aceasta este încununată de binecuvântarea şi dorinţa părintelui său duhovnic, arhimandrit Vasile Vasilachi, de a face  o mănăstire românească. Formalităţile pentru donaţie durează zece ani, abia în anul 2001, prin hotărâre judecătorească, casa şi pământul, iar mai târziu şi suma de 20.000 $ revin Parohiei Sf. Nicolae” din  New York. În timp are loc o transformare radicală a casei, se amenajează un paraclis cu hramul „Sf. Dimitrie Basarabov”, o trapeză, o bibliotecă şi chilii pentru călugări. La sfârşitul acestor lucrări, pentru prima data, la 27 octombrie 2001 se sfințește aghiazma şi se săvârșește sfânta liturghie. În anul 2003, în incinta mănăstirii s-a amenajat şi o cameră memorială a arhimandritului mitrofor vicar dr. Vasile Vasilachi. De pe data de 9 iulie 2006, Mănăstirea „Sf. Dumitru” devine şi reşedinţa temporară a noului episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada - P.S. Ioan Cassian de Vicina.                     Părintele Vasile Vasilachi este autorul a circa 50 de lucrări teologice, memorii în limbile română şi engleză, dintre care amintim:  „Lauda Moldovei, Sfânta Paraschiva, Predica în Evul mediu”, Iaşi, 1938; „Biblia în ortodoxie”, Mănăstirea Neamţ 1939; „Un binefăcător: monahul Ilarion Radu”, Mănăstirea Neamţ, 1940; „Iosif Nanescu strălucit mitropolit al Moldovei”, Mănăstirea Neamţ, 1940; „Mitropolitul Veniamin Costachi”, Mănăstirea Neamţ, 1941; „Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov”, Bucureşti, 1941; „Pentru ce suntem ortodocşi”, Bucureşti, 1943, 1989;  „Vasian de la Pocrov, Doctorie sufletească pentru toate durerile”, Bucureşti, 1946;  „Maica Domnului, Prooroci, Apostoli, Evanghelişti, Sfinţi filosofi, Mari duhovnici, Martiri, Sfânta Paraschiva şi Sfânta Filofteia; Jesus Christ throught the Ages” New York, 1973; „We Belong to Christ”, Detroit, 1980; „Another World: Memories from Comunist Prisons”, 1987;  „The Supremacy of God-All in My Theology and Collection from the Word of Life”, 1991; „Întreita iubire: de Dumnezeu, Biserică şi Neam”, New York, 1991; „Sub acoperământul veşniciei”, New York, 1995 ş.a. În perioada  cât a slujit la Catedrala partriarhală, slujbele şi cele aproximativ 400 de predici au fost transmise la radio. Acestea au fost adunate în  volume, dintre care amintim: „Dumnezeu este lumina”, predici Mănăstirea Neamţ, 1939 (353 p);  „Pe căile Domnului”, predici rostite la radio, Bucureşti, 1942 (333 p); „Duminicile primăverii”, predici rostite în Sfânta Patriarhie şi transmise prin radio, Bucureşti, 1943 (125 p); „Cerurile grăiesc”, zece predici la Psalmul 18, Bucureşti, 1943 (85 p);  „Prietenii lui Dumnezeu: Sfinţii”, predici, Bucureşti, 1947 (320 p) ş.a.

          A rămas un mare patriot,  un remarcabil om de cultură şi teolog cu spirit înnoitor. În cartea de memorii şi mărturisiri „De la Antim la Pocrov”, Detroit, Michigan, 1984, părintele Vasile Vasilachi vorbeşte şi despre Huşi. Rămas sufleteşte legat de locurile moldave, „huşean, după revoluţie a trimis, împreună cu enoriaşii români ai Bisericii Sf. Dumitru din New York, ajutoare materiale în oraşul natal”. Cu veselie spunea adesea: „Noi, oamenii, rând pe rând venim și plecăm din aceste dimensiuni terestre ale timpului și spațiului fizic fără să știm nici începutul, nici sfârșitul, nici anul, nici ziua. Ceea ce ni se cere este să trăim cu Dumnezeu, după eterna Sa înțelepciune.” Și, astfel a trăit întreaga viață.

          Părintele arhimandrit mitrofor dr. Vasile Vasilachi, vicarul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada şi preot paroh la biserica „Sfântul Nicolae” din New York a plecat la Domnul la 6 ianuarie 2003. Deşi în vârstă de 93 de ani, se afla în acea zi în vizită pastorală, cu prilejul marii sărbători creştine a Botezului Domnului. Slujba prohodirii şi înmormântarea au avut loc joi, 9 ianuarie, la New York, şi au fost oficiate de I.P.S. dr. Nicolae Condrea, titularul Arhiepiscopiei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

Zece ani mai târziu, dorința sa de a fi înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o este îndeplinită. Părintele se odihnește în locul unde și-a dorit atât de mult să ctitorească o mănăstire românească. 

 

Vasilica Grigoraș










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu