luni, 31 iulie 2023

Viorel Roman - Al III-lea Razboi mondial / 296 - 323 / Ucraina si Polonia

 















Al III-lea Razboi mondial / 312 / Teza încălzirii globale

 

După ce a studiat înregistrările climatice de la sfârşitul sec. al XIX-lea obţinute de la 1.153 de staţii meteorologice din lume, prof. de geofizică Friedrich Karl Ewert, de la Universitatea din Paderbron, concluzionează că GISS, Institutul Goddard pentru Studii Spaţiale/ NASA, a modificat datele. Când se compară datele din 2010 cu 2012, apare o diferență. Retroactiv, GISS a modificat datele încât se pare că din 1950 planeta a cunoscut o creștere a temperaturilor. Datele arată insa că planeta s-a răcit. Au fost folosite 10 metode statistice pentru a modifica traiectoria climatului, pretinzând o răcire drept încălzire. Acuzațiile se adaugă celor din 2009, când au ieșit la iveală e-mail de la Unitatea de Cercetare Climatică a Universității din East Anglia, în care oamenii de știință recunosc manipularea înregistrărilor climatice pentru a apăra Teza încălzirii globale. Redactia AMOS News, Un om de știință german acuză NASA că manipulează datele climatice, Bucuresti, 04/08/2023. Lazescu, A., Dezindustrializarea Europei sub impactul politicilor climatice. Economia RFG e afectată, iar reverberațiile negative le vom simți cu toții. Revista 22, Bucuresti, 18/07/2023. Nathalie Tocci, „Green Deal-ul” va consolida sau va distruge Proiectul European, Foreign Affairs, NY, 01/2023

 

*

Al III-lea Razboi mondial 272 / Ce ma oftica; 270 / Narațiunea climatică catastrofică; 269 / Scăderea populației mondiale; 59 / Europa vasala Americii; 48 / Pax Americana si Germania

 

*

https://www.academia.edu/28173741/Viorel_Roman_Europa_Crestina.pdf

https://www.calameo.com/books/005516518b77527fd06e1














Al III-lea Razboi mondial / 301 / Coronavirus si depopularea planetei

 

a fost creat la Institutul de Virusologie din Wuhan. Fostul șef al Serviciului Secret de Informații britanic, Sir Richard Dearlove susține că virusul a fost "adaptat" pentru a se răspândi in lume si a "depopula planeta“. "Este un virus natural care a fost, ca să spunem așa, măsluit, iar proteina spike, care îl fac atât de infecțios, indică, de asemenea, direcția în care este oarecum adaptat… Cred că revine chinezilor sarcina de a dovedi că este zoonotic, deoarece dovezile îmi sugerează mie și unui număr de oameni de știință eminenți că este vorba de o scurgere din laborator“. The People s Voice. Tom Swarbrick de la LBC. Vestea vine după ce oficialii republicani din Florida au desemnat Covid și vaccinurile cu ARNm ca fiind "arme biologice“. Slay News. Andrei Nicolae,  Fostul șef al MI6: Covid a fost conceput pentru depopularea planetei, ActiveNews, Bucuresti, 03/08/2023

 

*

Al III-lea Razboi mondial 295 / Marele Spectacol Covid; 182 / incepe cu Covid-19; 183 / Covid, minciuna veacului; 291 / Pentru prima dată în istoria omenirii; 277 / antidotul ARN mesager; 269 / Scăderea Populației Mondiale; 219 / Pașapoartele pentru vaccin?; 154, 152 / O crimă împotriva umanității; 129 / Controlul populației; 76 / Nebunia colectivă; 67, 49 / licoarea magică

 

*

http://bentodica.blogspot.com/2023/07/viorel-roman-al-iii-lea-razboi-mondial_24.html

http://bentodica.blogspot.com/2023/07/viorel-roman-al-iii-lea-razboi-mondial_14.html



Al III-lea Razboi mondial / 296 / Ucraina si Polonia

 

Serghei Naryshkin, Director al Serviciului de Informații Externe: oficialii de la Varșovia ajung la concluzia că Ucraina va fi învinsă, e doar în chestiune de timp si vor să țină sub control părțile de vest prin desfășurarea trupelor lor acolo. Vladimir Putin: Occidentali sunt dezamăgiți de rezultatele contraofensivei. Forțelor Armate ale Ucrainei au pierdut zeci de mii de oameni si resursa de mobilizare a țării se epuizează. Si europenii văd că sprijinul pentru Ucraina este o risipă și, de fapt, USA beneficiază de slăbirea UE. Potențialul ca războiul din Ucraina să escaladeze rămâne foarte ridicat. Poporul polonez este pregătit pentru Al III-lea război mondial? Putin Issues Stark Warning to Poland and NATO, By Larry Johnson, Global Research, July 31, 2023

 

*

Al III-lea Razboi mondial 292 / Razboiul Cremeii II; 282 / eroarea strategică occidentala; 267 / intre anglo-mozaici si ortodocsi; 266 / America și Rusia; 227 / ca al II-lea Razboi mondial; 210 / Putin cu corespondenții de război; 203 / Ucraina o capcană pentru urși; 178 / Sultanul si Tarul; 145 / Rusia in război cu Occidentul; 78 / Scenariile razboiului; 45 / Polonia-Ucraina-România; 42 / Conflictul din Ucraina; 34 / Razboiul religios in Ucraina; 33 / Razboiul Rece; 16 / Marea Neagră

 

*

https://www.academia.edu/28173741/Viorel_Roman_Europa_Crestina.pdf

https://www.academia.edu/34504213/Semnele_vremii_complet.pdf

https://de.calameo.com/books/005516518d4f60badc33a









Gabriela Radu - Baden Baden_Germania

 



Baden Baden_Germania

 




Baden-Baden a fost reşedinţa de vară a ţarilor ruşi. Debutul l-a făcut ţarul Alexandru I, prin căsătoria cu Luiza Maria Augusta, prinţesa de Baden-Baden. Luiza Maria Augusta era cel de-al treilea copil al cuplului Karl Ludwig de Badé – Landgravine Amalie de Hesse-Darmstadt, pricopsit cu cinci copii. Destinul de prinţesă scăpătată i se schimbă crucial la vârsta de 13 ani, când ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, pune ochii pe ea, în căutarea unei neveste pentru nepotul ei, Alexandru, viitorul ţar. Invitată la Petersburg, împreună cu sora sa, Frederica Luiza Maria Augusta sfârşeşte prin a se mărita cu Alexandru, la 28 septembrie 1793, nu înainte de a se converti la ortodoxism sub numele de Elisabeta Alexeevna. Deşi Alexandru I, ţarul care l-a învins pe Napoleon, are o metresă oficială (Nastasia Narişkina), luată la Congresul de la Viena în 1815, cuplul rezistă până la moartea Elisabetei.

 

Nostalgia casei părinteşti, grija pentru educaţia fratelui, o fac pe Ţarină să vină în dese rânduri la Baden-Baden. Cum soţul o urmează, se iveşte şi înfloreşte spectaculos în saloanele din Petersburg moda călătoriilor şi a popasurilor la Baden-Baden. În scurt timp, staţiunea nemţească devine locul preferat al aristocraţiei ruseşti în strădania de a-şi etala luxul şi a prăpădi banii la Cazinou. Pretextul e deseori tratamentul la băile termale. în realitate, după cum nota Gogol, „Nimeni nu e bolnav de-adevăratelea, toţi vin pentru a se amuza“.

 

Semn al acestei năvale, în 1855 se decide construirea unei Biserici ruse. În 1880, preşedinta Comitetului pentru ridicarea lăcaşului e însăşi fiica ţarului Nicolae I, ducesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg, prinţesă de Bade. Pe terenul primit ca donaţie de la Primărie, biserica e gata la 28 octombrie 1882, având ca arhitect pe petersburghezul Ivan Strom. Poate fi văzută şi azi, ca obiectiv turistic în Lichtentaler Strasse, nr. 76.

 

Pe clădirea deasupra căreia scrie Rothaus Burger, din Scuarul Iezuiţilor, poate fi văzut un basorelief înfăţişând profilul unei feţe ieşind dintre pagini şi precizarea Nikolai Gogol.

La Baden-Baden ajunge şi Tolstoi, în cadrul unui voiaj prin Europa. Jurnalulsău consemnează pentru 14 iulie 1857:„Ruletă până la 6 seara. Pierdut totul“.Spre deosebire de Dostoievski însă, Tolstoi nu devine dependent de ruletă.

 

Scriitorul rus cel mai legat de Baden-Baden rămâne însă Ivan Turgheniev. Semnele popasului său în staţiune sunt luate în calculul oricărui traseu turistic. E vorba în primul rând de vila sa, de pe Fremersbergstrasse, nr. 47, semnalată prin tăbliţa Reşedinţa Turgheniev. Nu departe de acolo, pe Lichtentaler Allee, poate fi văzut bustul lui Turgheniev, inaugurat în 2000, cu inscripţia:„Ivan Turgheniev. Baden-Baden. 1863-1870”.

 

Aici, la Baden-Baden a avut loc cearta istorică dintre Turgheniev şi Dostoievski. Dacă ar fi să-l credem pe autorul romanului Crimă şi pedeapsă, controversa a luat naştere în chestiunea Maicii Rusii. Spre indignarea lui Dostoievski, slavofil convins, Turgheniev susţinea superioritatea nemţilor asupra ruşilor.

 


Staţiunea e preferata new russians, noilor ruşi, cum li se spune îmbogăţiţilor ruşi de după prăbuşirea URSS. Ca proprietari de vile, ca acţionari, ca inşi veniţi la odihnă sau doar în trecere, ca turişti, mii de ruşi năvălesc anual în Baden-Baden. Pe străzi, prin magazine, pe alei, prin pieţe şi prin scuaruri, auzi vorbindu-se ruseşte atât de mult încât, o clipă, te crezi ajuns la Moscova.

 

Sursa: Gabriela Radu





10 secrete ale CIORBEI DE PESTE

 

1. Nu exista ciorba de peste lipoveneasca, ucraineana, romaneasca sau turceasca. E marketing pentru turistii naivi.

2.Nu apa de Dunare da gustul ciorbei de peste. Apa este incolora, insipida si inodora. Dar, poti sa le-o arunci turistilor...

3. Ciorba de peste se face doar cu patru legume: cartofi, ceapa, ardei si rosii. Orice alta leguma adaugata strica gustul ciorbei. Deci reteta nu prea merge interpretata. Iarna pescarii foloseau doar cartofi si ceapa.

4.Este impropriu numit bors de peste, pentru ca este acrita cu otet, nu cu bors din tarate. Denumirea corecta este ciorba de peste. Borș este denumirea rusească.

5.Secretul ciorbei de peste consta in folosirea a cat mai multe specii de peste. Pescarii foloseau minim cinci tipuri de peste gras si mai slab.

6.Pescarii dupa ce curatau pestele lasau in el icrele, laptii si basica. Acestea dau o savoare deosebita ciorbei.

7. Pentru o ciorba de peste reusita, folositi doar peste din Delta sau Dunare. Pestele de crescatorie din cauza hranei cu care este alimentat are alt gust. Mult mai slab.

8.Cea mai buna ciorba de peste se face din peste proaspat. Congelarea lui strica gustul ulterior al ciorbei.

9. Ciorba se drege cu otet, sare si leustean. Un gust deosebit are daca este mancat cu mujdei de usturoi.

10.Pescarii nu manancau ciorba in farfurie cu peste in ea. Pestele se scoatea pe un platou din lemn numit Stablea si se manca cu mujdei. Separat se manca ciorba dupa peste....











Biblioteca Metropolitană - Expoziția de pictură „Univers floral”

 



Comunicat de presă

Expoziția de pictură „Univers floral”

 

la Artoteca BMB

 

Biblioteca Metropolitană București (BMB) prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti anunţă vernisajul expoziției de pictură „Univers floral”, al artistei Elisabeta Sultan, joi, 3 august 2023, ora 18:30, la Artoteca BMB, șos. Mihai Bravu, 4.

Elisabeta Sultan este absolventă a Universității Naționale de Artă din București, Secția Pictură și membră titulară din anul 2021 a Uniunii Artiștilor Plastici din România. A avut numeroase expoziții personale și de grup, atât în țară, cât și în străinătate. „Într-o lume dominată de tehnologizare și de evoluție științifică, care a adus inevitabil un stil de viață trepidant, uităm să trăim bucuria simplă pe care ne-o poate oferi natura: o simplă observare a unei flori, a unui copac, sau a unui nor pe cer. Prin intermediul lucrărilor mele îndemn privitorul să își acorde o pauză din goana cu care trece prin viață și să privească frumusețea unei flori altfel decât a făcut-o o până acum. Picturile mele iau naștere dintr-o contopire între imaginea captată de ochiul uman și cea surprinsă de “ochiul” camerei foto. Floarea se transformă în obiect de studiu, astfel detaliul capătă un rol primordial, tocmai pentru a accentua spectacularul pe care ni-l poate oferi imaginea unei flori, spectacular care ne poate dărui o bucurie ce poate fi trăită oricand. În picturile mele, florile danseaza, vorbesc, își etalează măreția cu care le-a înzestrat Dumnezeu. Ele ne pot aduce mai aproape de Dumnezeu.”- Elisabeta Sultan

În deschiderea evenimentului va vorbi despre artistă și creațiile sale curatorul expoziției, doamna Carmen Olteanu, pictor și doctor în arte plastice și decorative.

Expoziția poate fi vizitată în perioada 3 august – 31 august 2023, de luni până vineri, conform programului Artotecii BMB.

Biblioteca Metropolitană București este o rețea de biblioteci publice, aflată sub patronajul Primăriei Municipiului București, care facilitează accesul la informare și lectură, prin serviciul gratuit de împrumut la domiciliu. Prin complexitatea ofertei culturale pe care o pune la dispoziția publicului în filialele sale răspândite în toate sectoarele Bucureștiului, BMB contribuie activ la îmbunătățirea calității vieții membrilor comunității.

 

Serviciul Comunicare BMB

E-mail: comunicare@bibmet.ro

www.bibmet.ro www.facebook.com/BibliotecaMetropolitanaBucuresti/









duminică, 30 iulie 2023

Gheorghe Constantin Nistoroiu - Martiriul creștin în epoca Imperiului Roman și în cea comunistă (2)

 



Martiriul creștin în epoca Imperiului Roman și în cea comunistă (2)

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

30 Iulie 2023

 

„Sângele martirilor este sămânța creștinilor!” (Tertulian)

 

„Nici unul dintre oameni nu L-a iubit pe Hristos/ Atât de mult cât mucenicii!” (Sf. Ioan Gură de Aur)

 

Sub bagheta rabinilor iudei, cei mai egoiști și mai satrapi dintre oameni s-au orchestrat toate torturile și masacrele regale iudaice și imperiale romane. După sângerosul Irod, care a fost mare, doar prin atrocități, toți imperialii romani de la  Caligula până la Constanțiu Clor, tatăl lui Constantin cel Mare, cel mai mare monarh al lumii, au fost persecutori sângeroși ai Creștinilor. Ura viscerală a politeiștilor regali romani, asmuțiți de urâtori de Dumnezeu, iudeii a fost biruită de iubirea martirilor care, prin mucenicia lor, au adus Biruința lui Hristos întru Biserica Sa.

 

Martiriul creștin este cea mai vie mărturie a dreptei credințe și măsura cea mai înaltă a iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin curajul de erou, împlinit ca martir în fața morții, pe care a biruit-o pentru nădejdea și bucuria vieții întru Mântuitorul Hristos. Martirii din toate timpurile considerau primirea morții, ca pe o poartă ce se deschide adevăratei Vieți-hristice, printr-o a doua naștere, mistică a lor. Astfel, moartea care prefigura o parte din supliciile de neînchipuit ale Mântuitorului pe Drumul Calvarului, devenea pentru ei o taină divină, încredințați fiind, „că nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei” (Galateni, 2,20).

 

„Creștinii […] sunt trup, dar nu trăiesc după trup (Rom. 8, 12-13). Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului (Filip. 3, 20). Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți. Nu-i cunoaște nimeni, dar sunt osândiți. Sunt omorâți, dar dobândesc viața... sunt înjosiți, dar sunt slăviți cu aceste înjosiri; sunt huliți, dar sunt îndreptățiți. Sunt ocărâți, dar binecuvintează (Matei 5, 44; 1 Cor. 3, 12-13; sunt insultați, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiți ca răi; sunt pedepsiți, dar se bucură (2 Cor. 6, 9-10), ca și cum li s-ar da viață. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina dușmăniei lor” (Epistola către Diognet, cap. V-VI, în col. PSB, vol. 1, pp. 412-414) 

 

Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele Părinte al Bisericii celei Una, a conturat cu măiestrie de rafinat artist, latura întunecată, diabolică, machiavelică a poporului, considerat de saduchei și farisei, dintre toate popoarele ales, dar ca urâtor de Dumnezeu și de creștini, „care de la începuturile lui se bucură de sângele oamenilor și cunoaște drept singur lucru bineplăcut lui Dumnezeu uciderea făpturii, încă și mai pornit în nebunia de a se face mai vestit în bogăția vicleniei decât toți cei vestiți în răutate: oameni de care Se scârbește Dumnezeu, poporul cel mai necredincios din toate popoarele de pe pământ și de aceea cel mai dispus la primirea puterii potrivnice, precedând prin orice mod și dispoziție venirea celui rău, căci prin cele ce face vestește venirea lui antihrist, fiindcă nu L-au cunoscut pe Mântuitorul adevărat; poporul răuvoitor și nelegiuit, urâtor de oameni cu cât e mai urâtor de Dumnezeu, îngăduindu-și să se delecteze de ocările împotriva sfinților, el arată că e aproape răzbunarea, făcând totul ca să le fie pedeapsa cât mai dreaptă, căci prin fapte își arată în mod deplin tirania și revolta împotriva lui Dumnezeu; patronul minciunii, creatorul uciderii și dușmanul adevărului, prigonitorul amarnic al credinței mele, prin care s-a desființat rătăcirea politeistă și au fost alungate falangele demonilor.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarăși săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul, „Vieți” - actele procesului - documentele exilului, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu-2004, p. 54)

 

Înzestrat cu asemenea „calități”, poporul ales, desemnat de rabinii sectei cazarilor a promovat răul diabolic, transmițând generațiilor de prigonitori, o ură viscerală, satanică, pe care a dăltuit o diversitate a torturii de neegalat în analele istoriei universale. „După biciuiri, după fiare și grătar, la urmă, fiind pusă într-o plasă (Blandina), a fost aruncată unui taur, apoi spânzurată de un stâlp”. (Actele martirice, Martirii de la Lyon, I, 56, în col. PSB, vol.11, p. 70), „Aducându-le magistratul pe acestea trei (Hiona, Irina și Agapi) înaintea persecutorului și nevoind ele să jertfească zeilor, au fost condamnate să fie arse prin foc” (Actele martirice, Martiriul Sfintelor Agapi, Irina și Fiona care au suferit mucenicia la Tesalonic, II, 4, în col. PSB, vol. 11, p.198).

 

 „Unul era bătut și biciuit fără milă, altuia i se jupuia ori i se rupea trupul în chinuri înspăimântătoare, cu căngi de fier.” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a VIII, 1-4, în col. PSB, vol. 13, pp. 316-317), „un bărbat din Nicomidia, a fost legat de un stâlp, gol, bătut și sfâșiat trupul, au amestecat oțet și sare și i-au turnat pe trup, apoi au adus un grătar și foc, punând pe grătar bucăți din ceea ce mai rămăsese din trupul lui.” (ibid., p. 321), „alții au fost înecați în mare, unii au fost răstigniți pe cruce, alții spânzurați cu capul în jos” (ibid., p. 322).

 

„Chiar au fost cazuri când au fost dați morții într-o singură zi o sută de oameni, pe lângă femei și copii chinuiți și osândiți în toate chipurile.” (ibid., p. 323), „unora li se legau amândouă mâinile la spate apoi, stând așa țintuiți de un stâlp sau de o bârnă, li se întindeau trupurile cu anumite unelte de tortură și li se smulgeau din încheieturi mădular după mădular, alții erau atârnați de o singură mână, alții erau legați de stâlpi, față către față, fără ca picioarele să atingă pământul, alții erau puși cu spatele pe o masă cu ghimpi ascuțiți, dar cu picioarele depărtate unul de celălat, strânse fiecare în butuci până la a patra încheietură, alții, întinși pe pământ, zdrobiți cu totul de chinurile repetate ale torturilor.”(ibid., p. 324-325)

 

Din episodul persecuțiilor primare, evidențiem doar martiriul Sf. Maxim Mărturisitorul, al ucenicului Anastasie, împreună cu Anastasie Apocrisiarul Romei. Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întins din patru părți și bătut bestial cu vine uscate până ce tot corpul a ajuns o masă de răni ca de jar și de sânge. În ziua următoare, torționarii au devenit fiarele torturii, lepădând cu totul firea omenească și mutilând ca niște turbați pe cuviosul Maxim, ucenicul său Anastasie și Anastasie, Apocrisiarul Romei, de organele cele mai propice propăvăduirii Adevărului dreptei Credințe creștine, limba - graiul viu, ales, vibrant, propăvăduitor, mărturisitor și mâna dreaptă - scrierea curată, grăitoare, pilduitoare. „Căci i-au tăiat în chip nelegiuit din gât și epiglota învecinată acea limbă teologică care izvora cuvinte mai bogat decât fluviile, ca nimicindu-i organul producător de sunete să-i nimicească și cuvântul și învățătura, și pe viitor să fie tăcut și nevorbitor... Căci legându-l pe fericitul cu frânghii subțiri i-au tăiat cu un cuțit și un ciocan mâna dreaptă și au aruncat-o pe pământ. După care au trecut la tovarășul de luptă Anastasie aplicându-i aceeași pedeapsă, târându-i prin piață, goi, desculți și batjocorindu-i” („Viața greacă”, epilogul „Discuției de la Bizya”; iar „Memoriul lui Teodor Spudeul” arată clar că aceeași soară a avut-o și Anastasie Apocrisiarul). Astfel de cruzimi satanice s-au întâlnit în toată perioada persecuțiilor primare împotriva creștinilor, urmate de perioada de glorie a Bisericii Romei, prin Inchiziția sa și apoi în veacul al XX-lea, sub regimul înroșit al comunismului de sângele jertfit al mucenicilor și martirilor.

 

Martiriul valahilor în epoca comunistă

 

Neamul nostru pelasgo-traco-geto-dac, binecuvântat de Dumnezeu, ca popor primordial, din sânul căruia au odrăslit mari regi, regine, profetesele Sibile, Crăiasa Maria, Proorocul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos, apostoli, împărați, filosofi, poeți, profeți, dascăli, artiști, preoți, teologi, savanți, mari comandanți militari, mulțime de eroi, martiri, mucenițe, mărturisitori și sfinți,  a trecut biruitor prin jertfă prin toate încercările pe care Dumnezeu i le-a îngăduit, chiar și prin apocalipsa comunistă, exprimată magistral de cântecul care sălășluia în inimile întemnițaților religioși, transmis posterității de marele erou-martir („și eroii care au avut tendința martirică pot fi numiți martiri!”, mărturisea Sf. Maxim Mărturisitorul), Virgil Maxim. „O, neam al meu, bătut de viscol și cenușă/ În lanțuri, sub zăvoare, ai gemut./ Și când ai vrut să frângi robie și cătușe/ Trădarea a venit și te-a vândut.// Ce greu blestem și ce osândă/ Ți-a scris pe frunte –nalta stea./ Mișei și hoți s-au strâns cu toții ca să vândă/ Pe cei ce vrură mântuirea ta.// S-a-nvolburat Mihai ca un puhoi de munte,/ La Turda prin trădare a căzut./ Și Tudor când porni Fanarul să-l înfrunte,/ Trădarea a venit și l-a vândut.// Se frânse Horia pe roată,/ Pieri Ioan Vodă sfârtecat,/ Panduri și moți creșteau din flăcări și din piatră,/ Dar Iuda, mișelește, i-a trădat!” (Imn pentru Crucea purtată, Ed. Antim, 2002).

 

Lumina profetică a Neamului nostru aprinsă de la Marele Zamolxe și reaprinsă de la Altarul Jertfei și Învierii Mântuitorului Hristos, s-a păstrat Candelă nestinsă în potirele Altarelor Bisericii străbune, prin credință, creație, dragoste, slujire, slăvire, jertfă, cuminecare și permanenta comuniune cu Dumnezeu, în Rodul haric, înfrățit al Duhului.  Când conducătorii parveniți, atei, lași, mișei și uzurpatori au întrerupt comuniunea cu Atotcreatorul, umblând în lumina luciferică, poporul, nația au fost pedepsite de Judecătorul divin, prin „venirea unei stăpâniri satanizate,” așa cum a prevăzut Cavalerul Zenitului Carpatin, profetul nostru ucis mișelește de stirpea cazarilor, secta celor ce se revendică a fi, aleși... „De vor intra trupele rusești la noi și vor ieși învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susțină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolșeviza? Consecințele? Inutil a le discuta!”

 

Ieromonahul martir Iosaft de la Schitul Pahomie, așezat la poalele muntelui Buila-Vânturarița, din masivul Căpățânii, cel care a realizat o sinteză între credința strămoșească și rezistența armată anticomunistă, vreme de un deceniu în munții Olteniei, mărturisea la un moment dat, că, „Dumnezeu, uneori încearcă popoarele, dându-le stăpâniri ticăloase, și atunci oamenii trebuie să-I dovedească, prin credință și tărie, că sunt vrednici de alte stăpâniri, mai bune.” (Gheorghe Boldur-Lățescu, Genocidul comunist în România, vol. II, București, 1994, p. 95)

 

Profesorul Boldur-Lățescu, descendent dintr-o stirpe aristocrată, care l-a cunoscut personal pe faimosul ieromonah, marele luptător pentru Neam și Dumnezeu, ne-a dezvăluit faptul că în 1987, vigilenta securitate l-a suprimat fiindcă era martorul multor fărădelegi comuniste din zonă, dar și al eroismului și martiriului Rezistenței anticomuniste din perioada 1949-1957. Comunismul - fiul legitim al bolșevismului sectei alese cazare s-a impus în Rusia țaristă prin catehismul marxist, vitalizat de uzurparea ateo-leninistă și a guvernat multe decenii prin teroarea roșie. În Regatul Român, grație trădării țării de către regii Carol al II-lea și Mihai I, tată și fiu, comunismul a abolit monarhia și s-a impus prin forță, stăpânind prin eroare.

 

Tineretul nostru creștin ortodox, frumos, viguros, conștiincios, studios, educat, moral, călăuzit pedagogic și serafic de Elita naționalist-creștină, de profeții Neamului, au acceptat lupta cu  antihristul, în locul poporului pedepsit, până la capătul vieții lor, până la jertfirea sfântă. În sânul Elitei naționalist-creștine s-au cuprins toți Fiii aleși ai Neamului: toate categoriile de vârstă, toate clasele sociale, ambele sexe, profesii, vocații, misiuni, ramuri dinastice princiare, ramuri religioase și monahale, ramuri ale științei, culturii, artei, creației în general.

 

Prin Tineretul de excepție, al Generației de Aur, de Jertfă și Martiriu, Dumnezeu a realizat Actul pedagogic al jertfei celui mai bun tineret pentru iertarea păcatelor celor răi din popor! Acel minunat Tineret creștin de sacrificiu suprem, masculin și feminin, a acceptat pentru Neamul lui, suferințele cele mai teribile, cele mai groaznice și supreme, fiind schingiuiți, torturați, mutilați, profanați, înfierați de cei mai răi dintre brutele de indivizi, ca răufăcători, precum odinioară, vechii prooroci, învinuiți de înșelători ai poporului, precum Înțeleptul trac Socrate, Proorocul get-esenian Ioan Botezătorul ori Getul Mântuitor Hristos, omorâți în chinuri groaznice, așa cum au fost dea lungul istoriei toți martirii și mucenicii lui Iisus. Jertfa acelui Tineret de splendoare al Patriei valahe, creștine, a pus pe Altarul divin, Ofranda supremă: viața lui întru Iubirea de Neam și Dragostea de Dumnezeu!    

 

Păstrând tradiția răului, a urii seculare, descendenții urâtorilor de Dumnezeu, de creștinii lui Hristos și ai Maicii Sale, călăii, slugile, lașii regimului comunist s-au năpustit în secolul al XX-lea, cu aceeași intensitate diabolică, asupra întemnițaților religioși valahi, sfârtecându-le trupurile, profanându-le demnitatea, onoare, credința, libertatea, creația, slujirea, iubirea de Patrie și dragostea de Dumnezeu, în prigoane, anchete, temnițe, lagăre, deportări, privațiuni, foamete continuă, frig, izolare, mizerie permanentă, insulte și loviri zilnice, odioase înscenări după scenarii dinainte dictate, ucideri, exterminări prin munca inumană, neîncetatele torturi.

 

În acele temnițe administrate de răul comunist, adus de belzebutul bolșevic s-au întâlnit două fenomene diametral opuse: cel diabolic al torturii, distribuit în doze satanice de fiarele umane, pervertite apocaliptic și cel divin al jertfei supreme alinat prin suferințele mesianice. Tortura feroce, demnă de faimoșii inchizitori catolici era administrată cu mare grijă și cu multă risipă întemnițaților religioși. Deținuții politici, cu unele excepții, au beneficiat de o slabă tortură, iar cei de drept comun o exersau continuu, batjocoritor și profanator pe întemnițații religioși. „Doza de tortură a fost în funcție de credința în Dumnezeu și în valorile moral creștine, de trăirea morală... Toate aceste însușiri au fost luate în seamă, deoarece s-a dovedit că în timpul torturilor s-a acționat metodic și precis, ținând cont de ele. E de reținut faptul că, în condițiile de închisoare, ierarhia valorilor umane era mult diferită față de aceea din libertate. Dacă în libertate primau valorile intelectuale și profesionale, în închisoare ele treceau pe planul al doilea, în capul scării situându-se valorile sufletești și morale. Inteligența, profesia, cultura și instrucția nu puteau înlocui credința, dragostea, nădejdea, răbdarea, înfrânarea, cumpătarea, smerenia, curajul, bărbăția etc.” (Dumitru Bordeianu, Mărturii din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001, p. 181-182)

 

Toate mărturiile scrise, de ordinul sutelor, ale Mărturisitorilor religioși, supraviețuitori Iadului închisorilor afirmă că, toate erau abuzuri criminale: înscenările, arestările, condamnările, pedepsele, întemnițările fără sentință, rearestările după eliberare și după același scenariu scris de securitate, torturile, deportările, domiciliul obligatoriu, alungarea din facultăți, din locul de muncă, uciderile întemnițaților religioși, supravegherea continuu post temniță etc.

 

Toate au fost dictate de Securitatea din România Populară la ordinul expres al KGB-ului. „Arestarea, mărturisea celebrul filosof ortodox Petre Țuțea, am privit-o ca un abuz făcut de bolșevicii autohtoni sub cererile rusești. Pentru că Gheorghiu-Dej a fost o maimuță revoluționară, a crezut că face și el revoluție, deși imita bolșevismul rusesc. Adică – să arestez oameni fără judecată, să-i țin indefinit în temniță, să-i pun în regim de exterminare, să-i și ucid dacă vreau - asta numea el revoluție. Așa făcea Stalin. Și el, imitându-l, credea că e revoluționar. De fapt, a fost o maimuță balcanică - a tiranizat poporul român la adăpostul armelor rusești.” (Revista Memoria, cf. Cornel Onaca, Martori și Martiri din temnițele comuniste, Ed. Rimus-Oradea, 2014, p. 239)

 

Toate penitenciarele, temnițele, închisorile din țară în care tortura diabolică a fost aplicată expres doar întemnițaților religioși, au fost transformate prin jertfa curată de suferință, credință și iubire a creștinilor ortodocși în fenomene religioase de trăire mistică, atingând înălțimea filocalico-serafică, ceea ce părintele Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, o numea isihasm carpatin, cu rădăcini în mistica zamolxiană, înlesnind și întețind zborul eroilor, suferinzilor, cuvioșilor, martirilor, mucenicilor și sfinților din Temnițe spre Sinaxare.

 

Posedați de duhul răului, torționarii se năpusteau asupra tineretului moral-creștin, întemnițat religios, cu o bestialitate feroce de nedescris. Figurile lor se schimonoseau clipă de clipă, devenind cele mai hidoase, ochii, care primiseră hipnoza de ucidere, scăpărau scântei roșii, ieșind din orbite, trupul se înconvoia, se zgâlțâia de ură, de otravă, ca viperele cele mai veninoase, ca jivinele cele mai otrăvitoare. „Jivinele cele otrăvitoare slobod otrava prin mușcare, și partea cea mușcată se mănâncă de putrejune câte puțin... Urâtorii de bine dracii, când vor afla voințe potrivite lor, le întrebuințează pe ele în tot chipul, după a lor voie, încât și ochii zavistnicilor îi întrebuințează la slujba lor.” (Sfântul Vasilie, Despre Zavistie)

 

Între penitenciarele în care s-a proclamat regimul diabolic de tortură fizică, locul de frunte l-a ocupat Piteștiul - Închisoarea Studenților, unde tartorul Eugen Țurcanu, o întrupare a Satanei, cu avizul Moscovei, a creat o bestială școală de tortură, instituind catedra demascării - autodemascării, pentru a da licență reeducării forțate prin tortură permanentă, selectându-și astfel, torționarii dintre apropiații victimelor, după ce i-a trecut mai întâi prin morișca torturii, mutilând astfel, fizic și psihic sute de studenți și ucigând de ordinul zecilor.

 

Formula de adresare a banditului Țurcanu, căci era un feroce bandit, asupra întemnițaților religioși - Elită a Patriei creștine, suna: „Bandiților, criminalilor, să vă faceți demascarea, să spuneți tot ce n-ați spus în anchete, să-i demascați pe toți cei cu care ați avut legături și mai sunt încă liberi!... Bandiților, criminalilor, cel care nu-și va face demascarea, nu va ieși viu din închisoare și, acum sau mai târziu, de mâna noastră veți muri!” (Dr. Nicu Ioniță, el însuși victimă a lui Țurcanu, Psihotrauma de detenție și urmările ei, Fundația Academia Civică, 2008, p. 33). 

 

Una dintre victimile banditului torționar a fost eminentul student Cornel Niță, dospit în aluatul autohton, de bunătate și dăruire, fiind bătut continuu de brutele inumane, posedate și hipnotizate de lucifericul Țurcanu, circa trei zile, pe schimb, în ture, cu pumnii, picioarele, cozi de mătură, stinghii de lemn, drugi de fier, apoi răstignit pe perete, cu maxilarele rupte și smulse, cu plămânii zdrobiți, cu ficatul spart, ales anume în Săptămâna Patimilor - anului 1950, pentru a închipui Martiriul lui Hristos în care, neprihănitul student ortodox credea cu tărie de jertfă.

 

Tortura psihică asupra veteranilor, Elita întemnițaților religioși (prinți, filosofi, teologi, poeți, preoți, monahi, profesori, învățători, avocați, medici, savanți, scriitori, să amintim doar opt dintre Corifeii spirituali din Aiud, prințul Ghica, Petre Țuțea, Părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Traian Trifan, Mircea Vulcănescu, Ioan Ianolide..), ce se apropiau de două decenii de temniță a făcut ca Aiudul, fioroasa temniță-ctitorie a înspăimântătoarei și la propriu și la figurat a împărătesei Maria Tereza, să ocupe locul de frunte în analele torturii psihice.

 

Unul dintre veteranii temniței Aiud, cu 23 de ani pe muchie de viață, Grigore Caraza, o memorie a la Seneca-tatăl, înregistrând în memorie peste 10 000 de versuri ale lui Radu Gyr și Nichifor Crainic, mărturisea că, „Aiudul este cea mai însângerată temniță a neamului românesc, este mormântul atâtor luptători anticomuniști, este o metaforă a morții. Acolo a făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualității din veacul trecut, au fost uciși, schingiuiți și maltratați după metode diabolice reprezentanți de marcă ai culturii românești, generali, lideri ai partidelor politice și oameni socotiți deosebit de periculoși pentru comunism - această umbră roșie a diavolului care a înghițit sute de mii de vieți fără o altă vină decât cea de a-și fi iubit țara și neamul” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat,Ed. Vremea XXI, 2004, p. 9).

 

Martirii și Mucenicii valahi ai veacului al XX-lea, țâșnind din acel tineret teofor, mariofor și patriofor, cu suflet curat și cinstit, neîntinat de zgura păcatului, de hidoșenia urii, de ispita puterii și patima politică au atins idealul sfânt al celei mai curate, mai înalte, mai demne și mai jertfelnice dragoste întru Mântuitorul Hristos, ca adevărați Fii, spirituali ai Lui, ai Duhului. „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm, căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungărăbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința blândețea, înfrânarea, curăția...” (Sf. Ap. Pavel, Epistola către Galateni, 5, 22-25).

 

„Nu există jertfă în care să se fi vărsat sânge nevinovat de care Dumnezeul dragostei și al dreptății să nu-și aducă aminte. El va alege din neamul nostru bărbați neînfricați care să lupte cu cuvântul, evocând generațiilor viitoare sutele de mii de jertfe, ca pe ele să se clădească „o țară sfântă ca soarele sfânt de pe cer” (Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 166).

 

Toți Eroii-Martirii-Mucenicii-Cuvioșii-Mărturisitorii-Sfinții Neamului, osândiți de inchiziția comunistă au scris cu sângele jertfei lor noul Simbol creștin al renașterii Dacoromânilor! Vizionarul filosof al culturii, Artur Gabriel Silvestri a pus bazele spirituale ale României Tainice ce urmează să se înfăptuiască pe temelia sacră a altor jertfe curate, mesianice! 

 

Candela sufletului să ardă permanent în ruga pentru Eroii-Mucenicii-Martirii Neamului!

 

Rugă pentru martirii neamului

 

 „Deschide Părinte ale cerului porți/ Să intre cohorta de îngeri și sfinți/ Schingiuiți și flămânzi, umiliți și cuminți,/ Cu ochi mari de lumini în orbite de morți,/ Cu fețele supte, cu oasele rupte,/ Cu urme de cisme pe piepturi strivite,/ Sub asprele zeghi cenușii, zdrențuite.// Deschide-le, Doamne, și ultima ușă./ În prag lepăda-vor trupul lor de cenușă/ Și vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,/ Fără răni sângerânde, fără urmă de spini.// Ascultă-i, Părinte, eternule Domn/ Și dă-le doritul, râvnitul lor somn/ În liniștea sfântă a grădinii cerești./ Prin ierburi vor crește aripi îngerești,/ Iar jos, pe pământ când privești iertător,/ Vei vedea prin celule doar crucile lor” (Eugenia Indreica Damian, în Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București, 2008).

 

Venerare sacră tuturor Eroilor-Martirilor-Mucenicilor-Mărturisitorilor veacului al XX-lea!









Mircea Mihăieș - Arta imploziei

 



Arta imploziei

Mircea Mihăieș, Critic literar, eseist, jurnalist

30 Iulie 2023

 

Criza azilurilor pentru bătrâni intră în seria isteriilor ce izbucnesc periodic în societatea românească. De regulă, zarva pornește de la un caz particular, de la o scânteie, pentru ca, instantaneu, să devină vâlvătaie și să cuprindă întreaga lume. Atunci, mânați de o sfântă indignare, ne mutăm în tabloul lui Octav Băncilă, „1907“, și nu ieșim din el până nu am pârjolit totul în jur. Cu pupilele supradilatate, cu pumnii strânși, zdrențuroși, dar neînfricați, pășim răzbunător peste cadavre și peste trupuri de muribunzi spre o țintă care, de regulă, e ecranul televizorului. Acolo se urzesc marile noastre revolte și tot acolo sfârșesc lamentabil după ce ne-au electrocutat vreme de o săptămână, două sau, rar, o lună - în funcție de aranjamentele de culise.

 

Dintre comoțiile recente, gândiți-vă doar la „Colectiv” sau la „Hexi Pharma”. În primul caz, era vorba de o neglijență criminală, cu efecte tragice. În al doilea, de o escrocherie de proporții, generată de faptul că „spitalele din România folosesc pe scară largă dezinfectanți proveniți de la firma «Hexi Pharma», dezinfectanți în care substanțele active au fost diluate de până la zece ori”, după cum scria presa. Dar în ambele cazuri vorbim despre un sistem. Nu e domeniu din România care să nu genereze propriul său „Colectiv”, „Hexi Pharma” sau propriile aziluri de exterminare, de tipul celor din Voluntari. Tot ceea ce are tangență cu banul public e atins de o boală contagioasă, de o lepră necruțătoare ce macină rădăcinile ideii de normalitate și decență.

 

Azi e rândul bătrânilor, adică al acelei pături de cetățeni pe care televiziunile îi numesc cu ridicolă sfiiciune „bunici”. Tonul l-a dat, dacă nu mă înșel, fostul ministru al Muncii, Budăi, de altfel, un extraordinar generator de confuzie, un impostor cum societatea românească a cunoscut arareori. N-am mai văzut pe nimeni să jongleze neantul cu îndemânarea acestui dresor de baliverne și temporizator de geniu. Frauda semantică a prins, sub presiunea mentalității corect-politice, iar cuvântului „bătrân“ buzele țuguiate de la televiziuni îi substituie ridicola vocabulă „seniori“. Dar ravagii face, cum spuneam, duiosul „bunici”. Ca să fim P.C. până la capăt, nu toți bătrânii sunt bunici, după cum nu toți bunicii sunt bătrâni. Dar această sclifoseală menită, chipurile, să menajeze sensibilitățile celor în cauză se adaugă și ea șirului de minciuni pioase din care escrocii și fanfaronii și-au făcut pavăză.

 

Nu am încă vârsta la care a fost ucis Socrate, dar nici nu tresar indignat când mă văd calificat ca aparținând „vârstei a treia” (altă formulă hilară ce înflorește ca zarzărele, și când trebuie, și când nu trebuie). Dacă nu l-au citit pe Erik Eriksen și teoria sa despre ciclurile vieții, isteții cu pricina ar fi trebuit să cunoască măcar dialogul lui Jacques, din Cum vă place, al lui Shakespeare. Ar fi aflat de acolo că al treilea rol interpretat de om în viață e cel al îndrăgostitului, „ce suflă încins,/ ca un cuptor, slăvind, cu glasul stins/ Sprâncenele-mpreunate ale iubitei”, și nu al bătrânului. Abia spre final, în a șasea și șaptea ipostază, omul e cu adevărat bătrân.

Așa încât e cazul să lăsăm deoparte demagogiile ieftine și să spunem lucrurilor pe nume. Și poate că ar trebui să începem cu faptul că nu zbirii care conduc azilurile sunt cei dintâi și singurii prigonitori ai bătrânilor. Marele lor inamic e statul. Din clipa în care te-ai ivit pe lume, intri într-un malaxor care te va strivi și transforma în material inutilizabil pe măsură ce înaintezi în ani. Dacă, în perioada în care e activ, românul se „descurcă” (mai o învârteală aici, mai un furtișag dincolo), pensionarea funcționează ca o ghilotină: omul e, pur și simplu, „decupat” din societate și aruncat într-un purgatoriu rușinos, insuportabil, plin de privațiuni, având ca ultimă destinație cimitirul.

N-aș vrea să se creadă că acest articol e o pledoarie pro-domo: Dumnezeu și viața m-au ajutat să nu împărtășesc, până în clipa de față, soarta majorității copleșitoare a celor de vârsta mea sau a celor mai bătrâni. Mă consider, din acest punct de vedere, un norocos și un privilegiat. Dar asta nu înseamnă că sunt orb și nesimțitor. Tocmai de aceea, văd scandalul azilurilor doar ca pe un episod dintr-un nesfârșit și macabru serial. El nu e decât vulcanul care a erupt într-o societate ce pare alcătuită numai și numai din Vezuvii și Etne. Oriîncotro ți-ai îndrepta privirea, dezastrele se țin lanț. Ele ajung, periodic și prin rotație, în prim-planurile televiziunilor de știri și ale Internetului, dar așa cum au izbucnit, așa se sting. Doar două dintre ele țin capul de afiș: învățământul și sănătatea. Nu întâmplător, sunt domeniile cu cele mai multe ramificații. Fără un învățământ performant, societatea decade, iar o populație nesănătoasă, neîngrijită, e sortită pieirii.

Poate că nu întâmplător, acestea au fost și domeniile cele mai batjocorite pe parcursul celor treizeci și trei de ani postdecembriști. Am scris în zeci de ocazii despre acest fenomen, așa încât nu e cazul să mă repet. Persistența tragediei te pune însă pe gânduri: dar dacă la mijloc nu e întâmplarea, ci un plan bine pus la punct, de exterminare în masă? Nici nu contează dacă rezultanta are de-a face ori nu cu vreo teorie a conspirației. Destul că am ajuns unde am ajuns. Oriunde ți-ai roti privirea, dai peste același amestec de netrebnicie și ticăloșie, din care ne-am făcut un adevărat însemn național. Cum am mai scris nu demult, pe noi nu e nevoie să ne bombardeze barbarii. În decursul veacurilor am adus la perfecțiune arta imploziei.

Bun, am scăpat de Budăi și Firea, așa cum la anterioara calamitate ne-am descotorosit de Ponta și haita lui. Dar nu va urma nimic bun, așa cum n-a urmat nici după grozăviile mai vechi. Șefii de partide profită, de fiecare dată, pentru a scăpa de câțiva indezirabili, care vor fi înlocuiți cu același tip de pirahna pescuiți din marea baltă puturoasă de partid. Solidificarea întru rău a lumii românești e una din tragediile istorice prin care am trecut. La nivelul clasei politice, schimbul de generații s-a produs, dar cu efecte catastrofale pentru societate. În locul promoțiilor de inși tarați de comunism, a apărut o pătură cu o uluitoare lipsă de caracter. Banul și puterea sunt singurii zei în fața cărora se închină. Se îmbracă la fel, vorbesc la fel, mint cu același aplomb și n-ar ezita să-și vândă mama pentru un avantaj sau o funcție.

Ceea ce pune pe gânduri e interșanjabilitatea acestor per sonaje. Asta înseamnă că, în profunzimi, s-a ajuns la criterii de selecție identice, care au exclus ca pe niște măsele stricate și moralitatea, și ideologia. Aproape că ți se face dor de politicienii generației liberalo-țărănistă din anii 1990. Aceia aveau o oarecare frică de Dumnezeu - sau măcar de dosarul de la Securitate. Urmașii lor s-au născut din lacrima pură a democrației iliesciene. Nu au mamă și tată, ci doar o imensă foame de parvenire. Evident, tentațiile de azi sunt incomparabil mai mari decât cele de anțărț, când accesul la carnea și legumele distribuite prin gospodăria de partid, la o butelie și - supremă realizare comunistă! - la un automobil „Aro” erau aspirații împlinite doar pentru aleșii aleșilor. Acum, miza sunt vilele la Monte Carlo, bolizii de ultim tip, amantele tunate și conturile din paradisurile fiscale. Cum s-ar zice, ne-am emancipat.

 La noi, mărimile politice nu mai fură pe înserat, prin gardul vecinului, ci direct din buzunarul plin de găuri numai de ei știute al bugetului.

Va trece și actualul scandal al azilurilor pentru bătrâni, dar rușinea de a trăi într-un stat iremediabil avariat nu va trece.

Cu o astfel de ereditate, exacerbată astăzi mai mult ca oricând, nu prea există șanse ca știrile de la televiziuni să arate în viitor altfel decât arată acum. Vor pleca actorii cabotini ai clipei, dar în locul lor va răsări o pegră identică, poate încă mai radicală, mai lacomă, mai incompetentă. Trupele rock vor cânta în aceleași hrube insalubre și primejdioase, adevărate capcane ale morții, bătrânii săraci vor fi omorâți cu zile de aceiași bișnițari de partid și de stat. Nimic nu se va schimba - nici măcar genericele fals-compătimitoare ale televizoarelor și nici rictusurile politicienilor puși cinci minute (nu mai mult) în dificultate. Iar vocile jurnaliștilor indignați vor psalmodia, la fel de inutil, aceleași lamentouri dintr-o realitate care a făcut schimb de domiciliu cu coșmarul[1].


-------------------------------------

[1] Sursa - https://romanialiterara.com/2023/07/arta-imploziei/?fbclid=IwAR0pF3WIfrN9VOtg0zCoi6I3DLDYEXHbe9o5pXxLh4BUUpQZLIboE87tpfU - Nr. 31/2023








Marian Nazat - România, Guatemala Europei

 



România, Guatemala Europei

Av. Marian Nazat

30 Iulie 2023

 

Edward L. Bernay și Sam Zemurray au fost doi evrei fugiți în „Lumea Nouă” pe la 1900, primul fiind nepotul ilustrului Sigmund Freud. Viața i-a adus laolaltă dintr-un motiv pragmatic, bineînțeles, ultimul deținând firma United Fruit, cea care impusese banana în dieta zilnică a milioane de persoane, inclusiv în Europa. Societatea respectivă avea, în 1950, filiale în Honduras, Guatemala, Nicaragua, Salvador, Costa Rica, Columbia, plus câteva insule din Caraibe, și o cifră de afaceri mai mare decât majoritatea suratelor ei din SUA și chiar din restul mapamondului. „Ca să ajungă la așa ceva, muncise din zori și până-n noapte și din noapte până-n zori, călătorind prin toată America Centrală și Caraibe, în condiții extrem de dificile, disputându-și terenurile cu alți aventurieri precum el, uneori cu pistolul și cuțitul, dormind de sute de ori pe câmp, sub cerul liber, devorat de țânțari și îmbolnăvindu-se de friguri, care aveau să-l chinuie periodic, mituind autoritățile și ducându-i de nas pe țăranii și băștinașii ignoranți, negociind cu dictatori corupți datorită cărora - profitând de lăcomia sau prostia lor - ajunsese să dețină proprietăți care acum însumau mai multe hectare decât are o țară europeană de mărime medie, creând mii de locuri de muncă, având propriile căi ferate, construind porturi și conectând la civilizație locuri sălbatice. Cel puțin asta spunea Sam Zemurray atunci când se apăra de atacurile îndreptate împotriva companiei «United Fruit» - numită Fructalia în toată America Centrală și poreclită Caracatița - și care veneau nu doar din partea invidioșilor, ci și a concurenților nord-americani, cei care, într-adevăr, nu putuseră niciodată să rivalizeze legal cu compania, în regiunile unde aceasta deținea un monopol tiranic în tot ceea ce însemna producție și comerț cu banane. Așa se face că în Guatemala, de exemplu, deținea controlul absolut asupra unicului port pe care țara îl avea în Caraibe-Puerto Barrios -, precum și asupra electricității și căilor ferate care legau un ocean de altul”[1].     Pentru a drege imaginea firmei, destul de șifonată altminteri, afaceristul i-a cerut ajutor corelegionarului său, autorul cărții Propaganda (apărută în 1928), în care publicistul scrisese niște fraze nemuritoare: „Manipularea conștientă și inteligentă a obișnuințelor și opiniilor maselor este un element important al societății democratice. Cei care manipulează acest mecanism necunoscut al societății formează un guvern invizibil, dar care deține adevărata putere în țara noastră… Această minoritate isteață trebuie să se folosească încontinuu și sistematic de propagandă. Această teză, considerată de unii critici drept negarea democrației, avea să fie aplicată de Bernays, cu multă eficacitate, în Guatemala, zece ani mai târziu după ce începuse să lucreze pentru United Fruit, ca expert în publicitate”[2].   

 

Cum „Caracatița nu-și bătuse niciodată capul să prezinte rolul industrial și comercial al companiei ca fiind ceva benefic pentru societate, în general și, în special, pentru «țările barbare» unde își desfășura activitatea”    [3], la sugestia ziaristului, Zemurray, „conform unei planificări riguroase, avea să promoveze, cu ajutorul oamenilor de știință și experților, consumul de banane la micul dejun și la orice oră din zi, prezentându-l drept obligatoriu pentru sănătate și pentru formarea unor cetățeni sănătoși și activi. El a fost cel care a adus-o în Statele Unite pe cântăreața și dansatoarea braziliană Carmen Miranda (supranumită în filme și spectacole domnișoara Chiquita Banana) care urma să aibă un succes imens cu pălăriile ei din ciorchini de banane, promovând eficient prin cântecele ei fructul respectiv, care, datorită eforturilor publicitare, făcea deja parte din casele americanilor    ”[4]. Mai mult, partenerul afaceristului „a reușit ca «United Fruit» să intre în legătură cu lumea aristocratică din Boston și cu decidenții politici, ceva ce până atunci nici nu-i trecuse prin cap lui Sam Zemurray. Cei mai mari bogătași din Boston nu aveau doar bani și putere politică; mai aveau și prejudecăți, fiind în general antisemiți, așa că lui Bernays nu i-a fost chiar ușor să-i convingă pe Henry Cabot Lodge, de exemplu, să facă parte din consiliul director de la United Fruit, sau pe frații John Foster și Allen Dulles, membri ai importantei firme de avocatură Sullivan&Cromwell din New York, să reprezinte compania. Bernays știa că banii deschid toate ușile și că nici măcar prejudecățile rasiale nu rezistă în fața banilor, așa încât a reușit să creeze toate acele legături greu de imaginat, după așa-numita Revoluție din Octombrie din Guatemala, din 1944, când United Fruit a început să-și simtă poziția amenințată. Ideile și relațiile lui Bernays aveau să fie decisive în înlăturarea presupusului «guvern comunist» guatemalez și înlocuirea lui cu unul mai democratic, adică mai docil față de interesele companiei    ”[5].

 

Ei bine, din acest moment începe o poveste interesantă, mai actuală ca oricând, pe care, din nefericire, am trăit-o și noi în România nu foarte demult, după un scenariu identic, încununat cu încarcerarea indezirabilului Liviu Dragnea. Scandalul a izbucnit în urma opintirii guvernului de a modifica legea offshore, prin care redevența cuvenită statului român din exploatarea rezervelor de pe fundul Mării Negre ar fi crescut substanțial și progresiv, în cazul surplusului de gaze naturale ce s-ar fi obținut peste plafonul estimat. De fapt, subestimat, întrucât compania nord-americană „ExxonMobil” se îngrijise să măsluiască raportul respectiv. Nemulțumit de proiectul actului normativ (ucis în fașă), mai precis de perspectiva diminuării câștigurilor, principalul jucător pe piața respectivă la acel ceas paroxistic a iscat un tărăboi uriaș    [6]. Isteria s-a declanșat la comandă și lapidarea politicianului s-a săvârșit fără istov, ceas de ceas, zi de zi, proces penal cu proces penal.

 

Așadar, ca să mă întorc la romanul peruanului, președintele guatemalez Juan José Arévalo dorea cu orice chip să instaureze democrația în țara sa, numai că asta aducea prejudicii extrem de grave Caracatiței. Între măsurile luate se urmărea și promulgarea legii muncii „prin care se permite formarea de sindicate în cadrul firmelor şi fermelor agricole şi li se dă voie muncitorilor și țăranilor să se afilieze la aceste sindicate. A dictat o lege antimonopol, calchiată după cea din Statele Unite. Vă puteţi imagina ce ar însemna pentru «United Fruit» aplicarea unei asemenea măsuri care să garanteze libera concurență: dacă nu ruina totală, atunci oricum o scădere drastică a beneficiilor.

 

Aceste beneficii nu vin doar din eficiența cu care muncim, din implicarea şi din investiţiile pentru combaterea bolilor, pentru asanarea terenurilor cucerite în selve, ca să putem produce și mai multe banane. Nu, beneficiile vin și din monopolul care-i ține departe de teritoriile noastre pe orice posibili concurenți și din condiţiile privilegiate în care lucrăm, scutiţi de impozite, fără sindicate, deci fără riscurile şi pericolele pe care toate astea le atrag după sine. Problema nu e doar Guatemala, care reprezintă numai o mică parte din zonele în care operăm. Problema e contaminarea celorlalte țări din America Centrală și a Columbiei, dacă ideea de «democraţie modernă» ar începe să prindă viaţă şi acolo. «United Fruit» s-ar vedea pusă în situația de a se confrunta cu sindicate, cu concurenţă internațională, să plătească impozite, să încheie asigurări medicale și fonduri de pensii pentru muncitori şi familiile lor, așadar să fie obiectul urii și invidiei de care au parte mereu companiile prospere din țările sărace, cu atât mai mult dacă aceste companii sunt din Statele Unite. Pericolul, domnilor, este exemplul prost. Nu atât comunismul, cât democratizarea Guatemalei. Chiar dacă probabil nu se va materializa, pașii înainte făcuţi în această direcţie ar însemna pentru noi mulți paşi înapoi şi pierderi uriașe”[7].   

 

Și Bernay își expune în continuare netulburat planul de acțiune, unul diabolic, s-o recunoaștem: „Noi suntem cei care trebuie să atragem atenţia guvernului şi publicului asupra Guatemalei și să facem în așa fel încât să îi convingem că problema este atât de serioasă, atât de gravă, încât trebuie acţionat imediat. Cum? Procedând cu isteţime şi la momentul oportun. Făcând lucrurile în aşa fel încât opinia publică, decisivă într-o democraţie, să facă presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să acționeze pentru a stopa o amenințare serioasă. Care? Exact aceea despre care v-am spus că Guatemala nu este calul troian al Uniunii Sovietice infiltrat în curtea din spate a Statelor Unite. Cum putem convinge opinia publică de faptul că Guatemala este o ţară în care comunismul e o realitate vie şi că, fără o intervenţie energică din partea Statelor Unite, ar putea deveni primul satelit al Uniunii Sovietice din Lumea Nouă? Prin intermediul presei, radioului și televiziunii, principalele surse de informare şi orientare ale cetăţenilor, atât într-o ţară liberă, cât şi într-o țară asuprită. Noi trebuie să-i facem pe jurnalişti să deschidă ochii asupra pericolului în expansiune, aflat la două ore de zbor din Statele Unite şi la un pas de Canalul Panama.

 

E de preferat ca toate acestea să aibă loc cât mai firesc cu putință, neplanificate și nedirijate de nimeni, cu atât mai puţin de noi, cei direct interesaţi de problemă. Ideea că Guatemala e gata să cadă în mâinile sovieticilor nu trebuie să vină din presa republicană şi de dreapta din Statele Unite, ci mai degrabă din cea progresistă, cea citită şi crezută de democrați, adică presa de centru şi de stânga. Aceasta ajunge la publicul cel mai numeros. Pentru a da o verosimilitate cât mai mare, toate astea trebuie să fie «opera presei liberale» […].

 

Era obligatoriu să se lucreze în taină și cu mare grijă pentru ca mass-media să nu simtă că e folosită. Totul trebuia să decurgă cu aceeași spontaneitate cu care natura îşi vede de transformările ei uimitoare, să pară că toate acelea erau «știri proaspete» descoperite și revelate lumii de presa liberă și progresistă. Ego-ul jurnaliștilor trebuia periat cu atenţie, pentru că de obicei îl aveau peste fire […].

 

Important e să nu uitaţi un lucru: compania va câştiga mult mai mult decât va cheltui cu această mișcare, dacă reușim ca în Guatemala, pentru încă o jumătate de secol, să nu fie democrația modernă la care visează preşedintele Arévalo”[8].   

 

Deloc surprinzător, „ceea ce a spus Edward L. Bernays pe parcursul acelei memorabile întruniri din Boston a consiliului director de la United Fruit s-a adeverit cuvânt cu cuvânt, confirmând, în treacăt fie zis, teza lui cum că secolul al XX-lea va face din publicitate instrumentul primordial al puterii şi al manipulării opiniei publice, atât în societăţile democratice, cât şi în cele aflate sub regim autoritar […].

 

Datorită mișcărilor abile şi relaţiilor lui Bernays, ziarele și revistele din Statele Unite, care niciodată nu se dovediseră interesate de Guatemala, de America Centrală, ba chiar de întreaga Americă Latină, au început să trimită corespondenți în Guatemala. Erau cazaţi la Hotel Panamerican, al cărui bar se transforma într-un adevărat centru jurnalistic internaţional, unde ziariștii primeau dosare bine documentate asupra unor fapte care confirmau pericolele - sindicatele ca armă de confruntare şi distrugere progresivă a firmelor private - și obțineau interviuri, programate sau sugerate de Bernays, cu fermieri, oameni de afaceri, preoți catolici (uneori chiar cu arhiepiscopul), artişti, lideri politici din opoziţie, preoţi protestanți şi ingineri care ofereau detalii, confirmând astfel temerile că țara lor se transforma treptat într-un satelit sovietic, prin intermediul căruia comunismul internațional urmărea subminarea influenţei și intereselor Statelor Unite în toată America Latină. […]

 

«Life Magazine», «The Herald Tribune», «»Evening Standard” din Londra, «»Harper’s Magazine”, «The Chicago Tribune», revista «Visión» (în spaniolă), «The Christian Science Monitor» şi alte publicaţii au umplut pagini cu fapte concrete și mărturii, pentru a demonstra cum comunismul și Uniunea Sovietică puneau stăpânire tot mai mult pe Guatemala. Nu a fost vorba de un complot: pur şi simplu propaganda impusese asupra realității o ficţiune despre care scriau jurnaliştii nord-americani, luați pe nepregătite, şi cei mai mulți dintre ei nici măcar nu bănuiau că erau niște marionete acţionate de un păpușar genial. Numai așa se explică de ce o persoană atât de prestigioasă precum Flora Lewis a ajuns să scrie elogii deşănţate la adresa lui John Emil Peurifoy, ambasadorul Statelor Unite în Guatemala. La transformarea ficţiunii în realitate a contribuit mult și faptul că era perioada cea mai neagră a McCarthy-ismului şi a Războiului Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.

 

Sam Zemurray a murit în noiembrie 1961, cu puţin înainte de a împlini optzeci şi patru de ani. Se retrăsese din afaceri, trăia în Louisiana, era multimilionar și încă îl mai uimea faptul că tot ce plănuise Edward L. Bernays, în acea îndepărtată reuniune din Boston a consiliului director de la United Fruit, se împlinise până la ultimul punct. Nici măcar nu bănuia că „Fructalia”, în ciuda faptului că ieşise victorioasă din acel război, începuse deja să se dezintegreze şi că după numai câţiva ani preşedintele ei avea să se sinucidă și compania să dispară, lăsând în urmă doar amintiri urâte și amare    ”[9].

 

Nu vi se pare totul tras la indigo cu manevrele odioase ale americanilor desfășurate la București deunăzi, când propaganda o ținea langa cu „Ciuma Roșie”? Cu întoarcerea la comunism și cu apropierea României de Rusia? Cu linșarea mediatică a liderului pesedist Liviu Dragnea, vinovat de toate relele posibile și imposibile? Cu miile de cretini protestatari ridicând spânzurători în Piața Victoria? Ba bine că nu… Proști de manevră se vor găsi pretutindeni și mereu, cu osebire acolo unde CIA („Mama Vitregă”), prin departamentul de planuri clandestine, își întinde tentaculele ucigașe.

 

Ce s-a petrecut pe meleagurile valahe la scurt timp după întemnițarea „antidemocratului” și „filorusului” Liviu Dragnea? Mișcările de stradă au încetat brusc, „Ciuma Roșie” a devenit frecventabilă în ochii orbi ai mamelucului de la Cotroceni și primită cu drepturi egale la guvernare, „hoitarii” din presă au tăcut, așteptând alt stârv de sfâșiat… În definitiv, ceea ce se dorea semăna cu situația din Guatemala: „Guvernul voia să impoziteze compania United Fruit, aşa cum erau impozitaţi toţi agricultorii guatemalezi, pentru a putea construi în ţară școli, drumuri, poduri și a-i plăti mai bine pe profesori, ca să atragă funcţionari competenţi şi să aibă de unde finanța un demers național care să scoată comunităţile indigene, adică imensa majoritate a celor trei milioane de guatemalezi, din izolare şi sărăcie    ”[10].

 

Geaba președintele Árbenz se întâlnea periodic cu ambasadorul S.U.A. în Guatemala    [11] și încerca să-i explice care-i situația reală din țară: „A repetat cu insistenţă că reformele întreprinse de guvernul său, inclusiv cea agrară, nu aveau alt scop decât acela de a transforma Guatemala într-o democraţie modernă și capitalistă, aşa cum erau S.U.A. şi celelalte ţări occidentale. Se făcuseră cumva colhozuri în țară? Fusese cumva naționalizată vreo întreprindere privată? Pământurile nelucrate naţionalizate de guvern fuseseră împărțite ţăranilor săraci, sub formă de parcele individuale, în încercarea de a dezvolta o agricultură privată şi capitalistă. «Da, auziţi bine, domnule ambasador, ca-pi-ta-lis-tă», silabisea președintele, iar interpretul îl imita, silabisind cuvântul la rândul său. […]

 

Preşedintele Árbenz continua să insiste, chiar dacă își dăduse repede seama că ambasadorul Peurifoy era imun la raţiuni şi argumente. Nici nu le auzea. Se mulțumea să repete, ca un ventriloc, că în toată țara se făcea simțită prezenţa comunismului. (…)

 

- Dar nu există sindicate în Statele Unite? îi dădea replica Árbenz. Locul unde nu există sindicate libere și independente e tocmai Rusia.

 

Dar ambasadorul nu voia să înțeleagă și repeta, uneori pe un ton senin, alteori amenințător, că Statele Unite nu vor permite o colonie sovietică între California şi Canalul Panama. Așa că, «fără ca aceasta să fie o ameninţare», pușcașii marini fuseseră deja trimiși în Caraibe și Pacific, ca să înconjoare Guatemala.

 

- Ştiţi câți cetăţeni ruși există în țara noastră la ora actuală? încerca Árbenz să aducă argumente. Niciunul, domnule ambasador. Îmi spuneți și mie cum poate Uniunea Sovietică să transforme Guatemala într-o colonie, dacă nu există nici măcar un cetățean sovietic în această ţară?

 

Protestele președintelui Árbenz împotriva campaniei jurnalistice, începute în Statele Unite și ajunsă apoi în toată lumea, erau la fel de inutile. Cum era posibil ca niște ziare atât de prestigioase precum The New York Times, The Washington Post, Time Magazine, Newsweek, Chicago Tribune să fi inventat o asemenea fantasmagorie: comunism în Guatemala!? O minciună gogonată, care dădea o imagine caricaturală unor reforme sociale prin care nu se urmărea altceva decât combaterea sărăciei, nedreptăţii şi inegalităților sociale, tocmai pentru ca acestea să nu-i împingă pe guatemalezi spre comunism. Ambasadorul se mulțumea să-i spună că în SUA, țară democratică, presa era liberă și guvernul nu se băga peste ea. Árbenz îi demonstra, cu lux de amănunte, că la reforma agrară nu fusese naționalizat nici măcar un singur petic de pământ lucrat de cei de la United Fruit sau de latifundiarii guatemalezi. Erau naționalizate numai terenurile în surplus, cele care nu erau cultivate. Şi guvernul plătea fiecare teren naționalizat cu prețul stabilit de proprietar în declaraţia de impozite.

 

Preşedintele îl îndemna pe ambasador ca, în loc să se tot întâlnească cu ofițerii din armată, cărora le cerea să dea o lovitură de stat - diplomatul asculta absolut impasibil aceste detalii -, să străbată țara și să vadă cu ochii lui cum o jumătate de milion de băștinași primiseră în sfârșit terenurile care aveau să-i transforme în proprietari - da, domnule ambasador, pro-pri-e-tari - care vor prospera și vor face din Guatemala o societate fără foamete, fără exploatatori, fără săraci, pe modelul Statelor Unite. Ambasadorul Peurifoy, cu inima de piatră și obsedat de misiunea lui, nu a ieșit niciodată din orașul Guatemala. Și în toate întrevederile cu președintele s-a încăpățânat să-i pună aceeași întrebare:

 

- De ce guvernul dumneavoastră se tot ia de United Fruit, o companie nord-americană, domnule președinte?

 

- Vi se pare corect, domnule ambasador, că United Fruit, în toată istoria ei de mai mult de o jumătate de secol în Guatemala, nu a plătit niciun cent impozit? îi răspundea cu o întrebare Árbenz. Da, auziți bine: niciodată, de când există compania. E adevărat că i-a mituit pe toți dictatorașii, gen Estrada Cabrera, Ubico, cei care semnau acele contracte prin care erau exoneraţi de plata impozitelor. Dar acum, pentru că eu nu pot fi mituit, trebuie să plătească impozite, așa cum fac toate firmele în Statele Unite și în toate democraţiile occidentale. Oare la dumneavoastră în ţară companiile nu plătesc impozit? E adevărat că aici plătesc mai puţin de jumătate decât plătesc acolo    ”[12].

 

Micul tratat de manipulare pus în pagină de prozatorul învins la prezidențialele din Perú, din anul 1990, de necunoscutul Alberto Fujimori, se încheie aici, nu și istoria, aflată de o eră la discreția yankeilor. Acum e rândul nostru să le simțim pe piele samavolniciile și perversitățile, în numele democrației, bineînțeles. „Niciodată din nou !” spun chinezii. „Totdeauna din nou!” le răspundem noi, transformați în Guatemala Europei.

 

---------------------------------------------

    [1] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

    [2] Idem

    [3] Idem

    [4] Idem

    [5] Idem

    [6] Ulterior, nord-americanii au părăsit scena. Misiune îndeplinită, punct ochit, punct lovit ! Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece!…

    [7] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

    [8] Idem

    [9] Idem

    [10]     Idem

[11] După ce și-a isprăvit misiunea, John Emil Peurifoy a fost numit în aceeași calitate în Thailanda, ocazie să-și întrebe superiorii din Departamentul de Stat dacă „urmează și acolo o lovitură de stat”… Numai că la 12 august 1955, așa cum se întâmplă mereu în operațiunile de ștergere a urmelor, ambasadorul și unul dintre fiii săi au murit, autoturismul lor ciocnindu-se violent în Bangkok cu un camion care venea din direcție opusă. Accident rutier, s-a concluzionat și dosarul a fost închis pe veci ! Ciudat, „Departamentul de Stat nu a făcut demersuri în vederea începerii unei investigaţii pentru a afla dacă tragicul accident fusese pus la cale de comuniști, pentru a se răzbuna pe cel care luptase cu atâta succes împotriva expansiunii Uniunii Sovietice. Guvernul Statelor Unite a preferat ca totul să fie dat uitării cât mai repede, sâcâit de campania internațională dezlănțuită împotriva Washington-ului pentru implicarea în căderea guvernului lui Ârbenz, cel pe care, încetul cu încetul, presa începea să-l reconsidere, recunoscând că nu fusese comunist, ci un om naiv şi bine intenționat, care nu voise altceva decât să aducă progres, democraţie și dreptate socială pentru ţara sa, chiar dacă fusese prost sfătuit și aplicase metode greșite.

Văduva lui Peurifoy, Betty Jane, a publicat un jurnal care cuprindea multe episoade din demersurile diplomatice ale soţului ei, pe care-l prezenta drept un erou. Jurnalul nu a circulat prea mult și abia dacă a fost pomenit în presă. Guvernul Statelor Unite nu l-a luat deloc în seamă.” În definitiv, cel mai sigur loc pentru păstrarea secretului este cavoul, nu?

    [12] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[13] Sursa - https://www.cristoiublog.ro/romania-guatemala-europei/?fbclid=IwAR01wFpmtnt-x10i0hW_7cE2exp5VllOHluqznf__o-zrGWdhXppWhs7rEk