sâmbătă, 21 decembrie 2024

Lucian Ciuchiță - Epigonii și impostura culturală - declinul literaturii române

 



Epigonii și impostura culturală - declinul literaturii române

Lucian Ciuchiță

18 decembrie 2024

 

Privind spectacolul dezolant care se joacă sub ochii noștri în Uniunea Scriitorilor din România, simt cum o neliniște profundă, aproape vie, îmi frământă sufletul, asemenea unui vânt puternic ce tulbură apele liniștite ale unui lac. O întrebare apăsătoare îmi frământă gândurile: cât timp vom mai tolera ca mediocritatea literară să domnească peste această țară? Până când vom continua să ridicăm pe piedestal o adunătură de scribi, care – ascunși în spatele unor titluri și privilegii – își arogă dreptul de a hotărî ce merită să fie numit literatură și ce nu? Această pretinsă elită, fără har și fără conștiință, și-a însușit funcția de arbitru suprem al valorii, dar verdictul ei e pătat de o judecată îngustă, de un simț artistic atrofiat, de o sete de putere și de o profundă nepăsare față de esența spiritului creator.

 

Mă cutremură gândul că într-o zi, generațiile care vor veni își vor pune inevitabil întrebări amare: cum de am permis ca nonvaloarea să ne copleșească, să ne umilească și să ne impună drept „creații literare” opere lipsite de viață și substanță? Nu ne vom putea ascunde de judecata istoriei, o judecată implacabilă care ne va arăta slăbiciunile, compromisurile, lașitățile. Și mai mult decât atât, se va întreba de ce am ignorat strigătul autentic al creației, preferând să ascultăm o mână de „secretari” servili, prizonieri ai sistemului, interesați doar de statut și de beneficii mărunte.

 

Acești „cavaleri ai mesei pătrate” – ale căror judecăți sunt la fel de strâmbe și de colțuroase ca și ambițiile lor – joacă un rol principal într-o piesă de teatru absurd, o farsă ieftină, al cărei final e tot mai previzibil. Ei sunt cei care au croit drum pentru toate compromisurile ieftine și laudele false. Sub masca unei îngrijorări pentru „valoarea literară”, au construit, de fapt, o cale pavată cu mititei, bere și... poate chiar manele! Da, manele literare, acest hibrid jenant între pretenție și lipsă de fond, care năclăiește totul în jur.

 

Vreau să fie limpede: sunt și voi rămâne un luptător. Nu fug de provocări și nu mă tem de niciun concurs, dar cer o singură regulă de aur: să fie respectat adevărul, să se joace după regulile integrității, nu după capriciile unei pseudo-elite care nu cunoaște nici onoarea, nici talentul autentic. Această literatură de duzină, care inundă librăriile și ne sfidează inteligența, este fructul unui dispreț profund pentru cititor și o insultă la adresa spiritului nostru creator.

 

De multe ori, mă întreb, cu o nedumerire amară: ce ați făcut pentru țară, domnilor Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, ca să primiți atâta recunoaștere și sinecuri? Prin ce fapte mărețe sau idei de o rară profunzime v-ați câștigat renumele? Ce cuvinte ați așternut pe hârtie care să tresalte inima națiunii și să inspire generațiile viitoare? Nu văd altceva decât compilații seci, sinteze literare anodine, analize literare sterile, evadări filosofice fade, aluzii mărunte și pasaje care se vor profunde, dar, în realitate, golite de orice conținut. Fiecare propoziție pare un omagiu deșert, o exaltare formală, o lecție ortodoxă și… cam atât! Chiar și cel mai inocent dintre copii ar vedea cu limpezime că „împăratul e gol”!

 

Iată-i, pe acești notorii ai zilelor noastre, aclamați fără rost, umpluți de premii și titluri, la fel de inutile precum erau și cele acumulate de Elena Ceaușescu. Dar, la fel cum aceste recompense erau cumpărate odinioară cu banii poporului, se pare că și azi sunt obținute prin mijloace asemănătoare. Totul pare o ironie, o farsă jucată cu fast, dar fără niciun dram de substanță.

 

Acești „premianți ai Sistemului” au atins cel mai de jos nivel al prostituției literare. Și există, în această lume a literelor – un domeniu care ar trebui să fie fundamentul culturii noastre –, un personaj de-a dreptul dezgustător: scribul. Acesta nu scrie pentru a exprima adevăruri sau a împărtăși idei, ci doar pentru a-și servi stăpânul. Scribul modern, acel om de litere aparent respectabil, dar care își trădează constant conștiința pentru arginții oferiți de Sistem, nu este decât un mercenar cultural. Pentru acești treizeci de arginți, scribii României își laudă necontenit patronul, într-un joc sordid în care adevărul este sacrificat fără ezitare.

 

Aceștia sunt Iudele României – acei oameni care, în schimbul privilegiilor, au învățat să manipuleze realitatea, să flateze, să cosmetizeze orice inconvenient și să spele pe creier generații întregi. Cu sinecuri oferite de partid, cu cărți publicate de două-trei edituri de casă, fără a poseda vreo valoare reală, acești artiști ai iluziei și propagandei culturale prosperă, în timp ce România adevărată își duce viața de pe o zi pe alta.

 

În ținutul literaturii române, în care tradițiile își șerpuiesc amintirea printre literele vechi și viitorul se zbate în mâinile câtorva spirite autentice, s-au înstăpânit niște figuri ce aduc a Cioclii unei culturi aflate în declin. I-am numit cândva „Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei Culturii Române,” fiindcă nimic altceva nu li s-ar potrivi mai bine – o adunare de umbre literare, o „gașcă” înțepenită în spatele masticației acelorași idei sterile, perpetuând impostura sub pretextul promovării artei. Acești "critici", împovărați de o slugărnicie sinistră, laudă fără reținere pe acei „stăpâni” cărora li s-au vândut fără rușine, asemenea bocitoarelor profesioniste ce jelesc, lacom și repetitiv, la căpătâiul unui sicriu gol.

 

Și de ce această mascaradă? Pentru că, în vanitatea și oportunismul lor crud, acești epigoni se tem să scape din ghearele lor de fier pe acei scriitori și artiști autentici care, prin harul și viziunea lor, le-ar putea demasca impostura. Marile spirite creatoare, cei înzestrați cu har și un suflu viu al geniului, sunt azvârliți spre marginea obscurității, lipsiți de sprijin, striviți sub povara unui sistem care refuză să le ofere hrană, fie ea spirituală sau materială, și care îi condamnă la umilință și uitare. Acolo, în umbră, acești titani sunt lăsați să moară de foame, doar pentru ca prostia și mediocritatea să troneze nestingherit, mascate într-un spectacol grotesc de „valoare” modernă, o veritabilă manelizare a culturii.

 

De ce, oare, nu își ridică nimeni întrebarea aceasta apăsătoare? Cum de, în ultimii treizeci de ani, nimeni nu a dat vreo creație cu adevărat memorabilă, ceva care să marcheze conștiința unui popor sau să-l poarte cu adevărat în alte zări? S-ar părea că asistăm la un blestem cultural, însă, poate, mai aproape de adevăr ar fi să vedem acest spectacol drept un eșec colectiv, o trădare a valorilor ce cândva ne înălțau.

 

Acum, când literatura de duzină împânzește rafturile librăriilor, a devenit clar că aceasta este rezultatul unei lipse profunde de respect față de cititor. Acest tip de literatură este o gravă ofensă adusă inteligenței noastre colective, un afront pe care cei responsabili nu-l recunosc și, cel mai probabil, nu și-l vor asuma. E ca și cum ne-am aștepta să vedem o maimuță aprinzând un foc, mai degrabă decât să asistăm la un gest de scuze sincere din partea celor care promovează această stare de lucruri.

 

Îngrijorător este nu doar că rafturile librăriilor sunt invadate de maculatură, ci și că tinerii riscă să-și piardă busola morală, lipsiți de repere autentice într-o cultură dezorientată. Cărțile de calitate îndoielnică care le sunt prezentate nu fac decât să le pervertească înțelegerea asupra vieții și să-i învețe să prețuiască altceva decât adevărata valoare. Totul este parte a unei strategii literare necruțătoare, axată, din păcate, pe promovarea nonvalorii.

 

Oameni de cultură cu verticalitate – cei care mai au coloana vertebrală intactă – ar trebui să dezvăluie acest mecanism viciat, care pervertește cultura și îi subminează fundațiile. Ei ar trebui să tragă un semnal de alarmă către publicul care încă mai poate discerne și să ofere soluții reale pentru a scoate societatea românească din impasul cultural și moral în care se zbate.

 

 

Epigoniada, acea perpetuă glorificare a falselor valori, trebuie abolită!

 

Spun acest lucru cu fermitate: un scriitor autentic trebuie să aibă har, o forță creatoare care vine din adâncul său și se manifestă printr-o imaginație debordantă. Din nefericire, scribul modern pare să interpreteze „harul” ca o simplă expunere superficială, o căutare nesăbuită a sponsorizărilor și susținerii financiare, fără să înțeleagă ridicolul care-l înconjoară atunci când producțiile sale lipsite de maturitate stilistică și substanță se expun în lumina criticii.

 

Ne putem întreba, așadar, cine are nevoie astăzi de scriitori adevărați, independenți și neînfricați? Cine are nevoie de minți ascuțite într-o țară copleșită de o cultură dominată de superficialitate? Și unde se află valoarea literară autentică în România? Sunt întrebări al căror răspuns nu trebuie căutat prea departe; dar este nevoie de curaj pentru a aduce această valoare la lumină și pentru a demonta, bucată cu bucată, „epigoniada” care sufocă spiritul național.

 

Lucian Ciuchiță

 

 

 

COMENTARII:

Radu Comsuta

18.12.2024 23:20

Bună întrebarea. Cred că e vorba de aceiași ...trădare a intelectualilor. Nu spun că oamenii aceștia nu au o formație profesională cât de cât, sunt și diletanți, nu mă refer la aceștia, însă au ales cum bine spune autorul articolului, să se prostitueze. Să îngroape adevăratele valori și să scrie doar maculatură, și te gândești pe bună dreptate ce generații o să creștem, o să educăm. Ți-e groază și să te gândești. E greu să schimbi această situație, nu vreau să mă plasez pe o poziție defetistă, jemenfistă...dar, problema se pune de supraviețuire. Cum supraviețuiești în vreme de foame întelectuală? Nu poți mânca tot prostii pentru că-ți încântă papilele gustative pentru că îți distruge sigur ficatul și stomacul. Ceva ceva din mama natură tot trebuie să găsim.

 

Așadar cum rezistăm, să oferim ceva și sănătos tinerilor generații. În comunism era o luptă intelectuală de-a rezista ideilor totalitare prin înseși CULTURA. Era sintagma asta interesantă, REZISTENȚA PRIN CULTURĂ. Dar după ce neocomunismul a distrus cultura, i-a păstrat doar eticheta dar conținutul e mucegăit și greu puturos, dar în realitate a înclouit CULTURA cu INCULTURA. Și atunci rămâne întrebarea cum sau prin ce mijloace rezistăm la incultură??

Sunt optimist legat de originalitatea mereu creatoare a românului și faptul de a supraviețui în cele mai vitrege condiții.

 

E diafană soluția lui Tudor Arghezii din poezia Testament:

”Din bube, mucegaiuri și noroi

Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

Și ar putea rămâne încă parte din soluție.

 

 

Rusi

19.12.2024 22:27

Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici nu pot fii numiti oameni de cultura , ei sunt indivizi primitivi.

 

 

INJECTIA FINALA

20.12.2024 00:57

InTOVlectualii-pigmei

 

O, sar scantei

Or fi si ei

Mandrii pigmei

Securisti-zmei ?

 

Docti si savanti

Pentru multi sfanti

S'or fi manjit

L'or fi slavit

 

Pe'al lor Petrov

Iubitul tov ?

0 gasca de agenti secreti

Purtand stiutele peceti !

 

Noica'i simtea analfabeti !

 

Ii socotea crud: natafleti !

 

+++

 

Plesu'i plecat cu presu'

Liiceanu, agentul, vicleanul,

N'ar necesita o seringa

Creierul sa le friga ?

 

Ca's stricati de putredul neuron

Trimis de Satana, plocon

Sa zbiere, a moarte, hiene

Indemnand pe Români in arene

 

Sa ia o teapa, cu mic si mare

 

Iata intelectuala tradare

 

Ei nu se lasa seringati

"Ganditorii" nostri rafinati

Nici ademeniti cu carnati

La fata, la burta, sunt lati

Satui de toate, bogati

 

Asemenea lor, multi confrati

 

Românii ucisi o sa'i vada

La sfanta , ultima Judecata

Pe toboganul dreptatii divine

Vor plonja in iad, urlatoare jivine

 

 

INJECTIA FINALA

20.12.2024 01:10

Cartarescu, trompeta vaccinista

E si el pe lista ?

Câte mii de morti are pe constiinta pt reclama provaxxin ?

Celui care profita la maxim de darniciile ICR si ale sistemului, cat ii va mai bate inima in spatele sternului ?

Ca la el, inima s'a decalat

Ca se simte condamnat

 

Da'i, Doamne, ultima sansa

Sa iasa si sa vorbeasca

Sa denunte BIG SFARMA

 

Si astfel se va salva !

 

 

Aparute pe:

https://www.activenews.ro/cultura/Lucian-Ciuchita-Epigonii-si-impostura-culturala-declinul-literaturii-romane-194056

trimis de: MARIAN ILIE 









MARIAN ILIE - Plugusor 2025

 



Plugusor 2025

 

~*~

Aho, aho, iubiți confrați

Faceți bine și-ascultați

Ca vin iar cu plug la voi

Tras de tractor, nu de boi

- Ne-am emancipat, frațioare

Acum arăm cu tractoare

Și ne ducem la servici

Cu mașini din alea mici

Audi, Renault, BeMWeu

Cred că numai la veceu

Ne mai ducem pe picioare

Că, în rest, e o teroare

Stăm la coadă la volan

Nu la brânză sau ciolan

Nu la unt sau la smântână

Stăm la coadă în mașină

Telefoane butonând

Înjurand mai mult în gând

Și numai la semafoare

Înjurând cu voce tare

Și-uite-așa, domol-domol

Mergem la servici, la mall

Ducem copiii la școală

Nene, ce mai boiereală…

Mânați, măi! Hăăăi, hăi, hăi…

Hai cu plug cu brăzdar mare

Să le facem o urare

Celor ce-au semănat banul

Și le-a ieșit bine anul

Cum făcu cel ortoman

Donald de peste Ocean

Ce s-a dat drept cumsecade

Și acum culege roade

Patru ani de-aici ‘nainte

Va domni ca președinte

Să-i urăm să facă pace

Cum promise că va face

 

Cum că va pacifica

Musai Eurasia

Și va scoate din pustiu

Orientul Mijlociu

Să-i urăm să aiba vlaga

Să-mplinească Planul MAGA

Și să vadă lumea toată

O Americă schimbată

Din Trezire deșteptată

Cu-adevărat democrată

S-aducă democrația

Și la noi, în România

C ă ce e aici, la noi

Dă pricini de tărăboi

S-a-ncurcat stânga cu dreapta

Vorba s-a-ncurcat cu fapta

Făcutul cu nefăcutul

Și frumosul cu urâtul

Duduie economia

În frumoasă România

Dar profitul, bunăoară

Emigrează, bre, din țară

Iar aici ce mai rămâne

Intră tot pe mâini hapsâne

- Mânați, măi! Hăăăi, hăi, hăi…

Cât despre literatură

Merită o urătură

Că acum, la noi, frăție

Se scrie și iar se scrie

Și se publică cu spor

Vai de bieții cititori

Că s-au dedat cu consumul

Și acum citesc prin cumul

Nu în cărți, ci pe ecrane

Butonând la telefoane

YouTube, FaceBook, sau TikTok

Mult citit, priceput ioc

Nici nu le mai dă prin gând

Să citescă rând cu rând

 

Ei gustă pe săturate

Mesajele deocheate

Și servesc de pe ecrane

Poze și emotikoane

Tu, ca simplu scriitor

Ai ajuns la mâna lor

Oricât ai scrie de bine

Ei n-au nevoie de tine

Și nu dau două parale

Pe cărțile dumitale

În plus, orișicum ai scrie

Nu ai loc în librărie

Lanțul de distribuire

E demult în adormire

Editurile n-au spor

Lâncezesc în sucul lor

Editorii mai moțați

Fiind totuși preferați

Că aduc marfă de-afară

Și-o lansează cu fanfară

Descântată și-ambalată

În folie patentată

Da, la noi se vând, vezi bine

Toate chestiile străine

Mânați, măi! Hăăi, hăi, hăi…

Să lăsăm acest necaz, da

Și să continuăm brazda

Să urăm de sănătate

Pe la cele trei palate

Ce ne fac politica

Cotroceni, Victoria

Și cel construit recent

Unde-avem un Parlament

Un fel de Areopag

Ce-o ține tot în arțag

Pe-un îmbietor ciolan

Fript pe jar daco-roman

În sucuri și mirodenii

Dătătoare de vedenii

 

Și scutire de efort

Mărfuri faine, de import

Urați, măi, aho și clamp

Că din Casa Albă Trump

Le mai potolește-arțagul

Promovând fainoșagul

Și-o să vedem, dragii nenii

Cum tremură Cotrocenii

Și cum emană scântei

Palatul Victoriei

Merită să dăm o tură

Cu-o brazdă de prospătură

Să le facem o urare

Cu plug cu brăzadarul mare

Brazdă lungă și adâncă

Pe când ei stau și mănâmcă

Din ciolanul dichisit

Să-i luăm la plugărit

Plugușorul ca la noi

Cu tălăngi, cu acioi

Și cu pocnete de bice

Ca să ne simțim ferice

Că a mai trecut un an

Și-încă mai avem ciolan

De-mpărțit… incognito…

– Opriți, măi, plugul! – Ahooo!

 

~*~

MARIAN ILIE

 

 

aparut de curand in revista Arena literara.











"Doi cai albi" - Poezia asumării realului

 



Poezia asumării realului

 

Orice poet îşi propune în discursul său liric o meditaţie asupra funcţiilor şi limitelor limbajului ce transcende realitatea însăși, însă poeta Lidia Lazu parcurge drumul contrar, cel al înțelegerii realității sub forma poeziei, dincolo de natura proprie a cuvântului. Logosul poetic produce, deci, un nou sistem de referință, cel al realului poetic. De la Poezii de care uitasem (Editura Vinea, 1995) și până la Zile la marginea zării (ePublishers, 2024) asistăm la o specifică funcţionare a limbajului poetic după o altă logică decât vorbirea prozastică, limitativă.

Cele 42 de poeme din volumul "Doi cai albi" probează o inserţie a afectelor eului auctorial într-o expresie esenţializată a unei viziuni specifice, translatate în imaginarii distincte: urbanul, pădurea, câmpia, marea, animalele îmblânzite. Ne reîntâlnim astfel cu Lidia Lazu care își continuă călătoria proiectată într-un topos de idealitate ce refuză realul contondent, abraziv. Poezia Lidiei Lazu, pornind chiar de la titlul cu sugestii metaforice transparente, este un șir lung de visuri și cântece de sirenă pline de doruri, ce nu acceptă soarta morții, ci aceea a transformării într-o pasăre-speranță: „sunt din ce în ce mai rare / am învățat ceva prețios/ de la prietenele mele zburătoare/ și de fiecare dată când/ sunt lovită în vreun fel/ îmi ridic ochii/ privesc cerul intens/ și/ nu se poate să nu zăresc/ ceva anume -/ uneori doar un nor roșiatic/ spre vinețiu/ care să mă încarce/ cu atâta iubire și dorință de a face/ un lucru oricât de stângaci/ dar îndreptat spre bine” (Clipele de mâhnire adâncă).

Poeta vine și în acest volum cu propriul chip și se îmbarcă pe corabia visurilor conștiente (nu e totuşi le bateau ivre a lui Rimbaud) într-o fugă înainte ce transcende realul, ţărmul pustiu. Ea are pentru fiecare secvenţă a realului o poveste ce se preface în poezie, încât marea, labirintul realului cu tainicele provocări ne poartă înspre o cosmogeneză la care participă elementele macro și microcosmosului. „Cerul se înfurie/ și le stinge  cu o ploaie/ rece repede și grea ca din vremea lui Noe -/ noi privim îngroziți/ și așteptăm să fim/ spulberați de valul ucigaș/ tocmai când credeam/ că am scăpat cu bine din incendiu” (Flăcările au luat).

Esența discursului poetic al Lidiei Lazu este același în fiecare volum, totuși diferit și complex prin manifestare, deoarece universul liric se dilată continuu până la absolut, acolo unde pădurea, natura mirabilă, „mirosul pământului” se ipostaziază în ceva profund salutar: „socul înflorit/ și-a pierdut parfumul/ ne-om usca/ precum un gard/ ne vom îndrepta/ precum un brad rămas ca/ decor dintr-o pădure/ întreagă/ golul din jur  ni se va părea/ bun motiv/ pentru a începe/ să credem în minuni/ chiar fără a face mătănii” (Pe tăpșanul unde ne-am așezat).

Chiar în titlurile poemelor ce formează lianturi cu trupul poetic se pot detecta gândul rațional cu sensibilitatea eului poetic, într-o biografie care nu prelucrează realul, nu îl fetișizează, ci îl redă amplu, îmbogăţindu-l, poetizându-l printr-un cod verbal deschis conotaţiei metaforice. Poeta este o diaristă a propriilor întâlniri cu natura ambientală și, prin extensie, umană, cea din urmă provocând „tremurul apei”. Contemporană cu existența Lidiei Lazu, poezia se domesticeşte în Lumină, în rugăciune de înalt fior religios, aproape mistic. Asumarea empatică a realului, a naturii duce la crearea unei lirici ce îl face pe cititor să asimileze mesajul poetic în mod natural, tangibil: „Doamne apără/și păzește/ căci numai Tu/ ne poți salva/ de voia minții noastre” (Zeii de pretutindeni).

Apariția poeziilor ce poartă amprenta anno Domini 2024 echivalează, fără îndoială, cu un act de curaj din partea Lidiei Lazu, pentru că reprezintă o recreare a universului contemporan pe acorduri poetice. Efectul merită revelat: distanța dintre poetă și text, dar și cititorii săi este proximă, familiară în ciuda sensibilității genuine aparte. În chip conștient sau nu, relaţia poetei cu poezia este una ce impune o onto-poetică, ce se particularizează într-un stil propriu prin care eul poetic răspunde provocărilor multiple. Și aici, în prezentul volum, mai mult decât în celelalte, se simte nevoia unui salt între lumi, între materialitate și deplina armonie, pentru a privi din orizontală înspre verticală:

și au hotărât/ să nu ne lase de izbeliște/ că suntem prea înfumurați/ să ne trezim/ că putem să ne pierdem naibii/ fără măcar să știm/ pentru ce/ Dumnezeu i-a ascultat/ și ne-a înmuiat inimile/ noastre uscate aproape de tot/ și ne-a dăruit suflete/ care să ne ridice/ din pocitele noastre alegeri” (Gerul găurește urechile).

 

From: Florentin Streche










GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - MISTICUL carpatin și mistificatoarea cabotină

 



MISTICUL carpatin și mistificatoarea cabotină

 

   „Pe plan moral, plăcerea de a trăi a înlocuit

   bucuria și frumusețea de a trăi, care nu este

   posibilă decât într-o ordine a valorilor spirituale!”

                                                ( Ernest Bernea)

   Misticul se definește a fi creștinul autentic cu trăire ortodoxă, generată de o cunoaștere spirituală, deseori de o cultură enciclopedică și o morală fără cusur, într-o perpetuă mărturisire prin gând curat, cuvânt pilduitor, faptă ziditoare, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți ce se regăsesc în sinea sa.

   Misticul carpatin se reflectă permanent în armonia ortodoxă a ”Chipului întru Asemănare” primit la FACERE, ca DAR al VIEȚII spre NEMURIRE în Viața de dincolo, de la LOGOSUL – Fiul lui Dumnezeu, manifestându-se ca DAT, ca MENIRE, ca VOCAȚIE, ca MISIUNE!

   „După Chipul dumnezeiesc”, înseamnă RAȚIUNE și LIBERTATE în comuniune cu Ziditorul iar după Asemănare, a fi asemenea cu Atotcreatorul, atât cât este posibil Omului întru VIRTUTE!

   Dumnezeu l-a făcut pe Om, simultan trup și suflet în stare pură, drept, liber, bun, înțelept, iubitor, văzut, spiritual, întru măreție și smerenie, altfel spus un microcosmos în macrocosmos!

      În MICROCOSMOS se întrepătrund rațiunea, cugetarea, judecarea fiecărui lucru, năzuința după virtute, înălțarea spre punctul culminant al virtuțiilor, cucernicia.

   SUFLETUL, care este nemuritor, are două puteri: una rațională cuprinsă în cuvântul mintal - gândul și cuvântul rostit – graiul, iar alta irațională, care la rândul ei are două părți: una care ascultă și se supune rațiunii, iar alta care nu ascultă și nu se supune rațiunii. „Partea neascultătoare și nesupusă rațiunii se împarte în facultate vitală sau puls, facultate seminală ori de naștere și facultate vegetativă, adică de nutriție.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, București – 1993, p. 73)

   Prin FIRE însă raționalul conduce iraționalul. Facultățile sufletești se îndeplinesc în chip voluntar prin mișcarea IMPULSIVĂ și SIMȚIREA. „Mișcarea impulsivă este facultatea de a schimba locul, de a mișca tot corpul, de a vorbi și de a respira. Acestea sunt în puterea noastră de a le face și de a nu le face.” (ibid., p. 73)

   Atât TRUPUL cât și SUFLETUL Omului tind către diferite plăceri. Pentru suflet esențiale sunt plăcerile cunoașterii, contemplației, științei, respectiv puterea de cugetare în care se atrag natural judecăți, asentimente, impulsuri spre acțiune, aversiuni, evitări ale acțiunii, iar în mod special sunt înțelegerea celor spirituale, virtuțiile, științele, principiile artelor, puterea de deliberare și puterea de alegere prin care se gătește PREZENTUL întru prevestirea VIITORULUI.

   Pentru trup sunt necesare și naturale cele referitoare la hrană, îmbrăcăminte, muncă, odihnă, sănătate, relațiile sexuale firești și legitime. La natura cunoașterii privind lucrarea de creație a cutezătorului se provoacă și IMAGINAȚIA ca putere irațională a sufletului.

  Misticul carpatin mărturisește prin stările lui lăuntrice trăiri excepționale, care au deschidere spre cunoașterea teologică, filosofică, artistică, științifică chiar, înnobilându-și firea cu puterea discernământului prin însușirile naturale cardinale, alături de virtuțiile religioase moral-creștine.

   Misticul carpatin poate trăi într-o tăcere deplină a inimii sale pentru a-și liniști mintea ori într-un grai pilduitor în care să se sălășluiască înțelepciunea, ca izvor de pace sufletească.

     Marele scriitor, gânditor, om de știință Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) ne lămurea în vremea sa prin cugetul lui adânc: „Bogăția mea cea mai de preț este tăcerea deplină, în care adun și cresc și păstrez ceea ce nimeni nu-mi va putea lua prin foc ori prin sabie.” (cf.Calinic Episcopul, Mersul printre stele, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului – Curtea de Argeș, 2007)

    Deseori TĂCEREA este materia primă, spirituală a împletirii IDEII, a COMUNIUNII iar Cuvântul haric, binechibzuit e arhitectul gândirii și deopotrivă un artist rafinat al zidirii Armoniei!

   Misticul carpatin își are rădăcinile înfipte adânc în pământul sacru străbun al tradiției, iar fruntea o are rezemată de cerul Dumnezeirii și de aura strămoșilor săi, fiindcă din sângele sacru al pământului străbun se ctitorește cerul strămoșilor nemuritori!

   Misticul Gliei noastre pelasgo-geto-daco-române își cuminecă pururea sufletului din Potirul dragostei de Dumnezeu, de Fecioara Maria, al iubirii de Patrie, de Neam, de Biserică, de Eroi, Martiri, Mucenici, Mărturisitori și Sfinți, de Familie, de Școală, de Educație, de Cultură, de Artă, de Știință și de Universalitate. 

   Omul care-și alterează Chipul dăruit de Fiul lui Dumnezeu, devine un INS, doar iubitor de sine, care își arogă mai ales plăceri negative ce nu sunt nici naturale, nici necesare, precum: îmbuibarea, beția, desfrânarea, mâhnirea, frica, mânia, trădarea de sine și de Neam.

   Îmbuibarea fizică după rețeta culinară, abundentă a lui Gargantua, stropită doldora cu elixirul anticului Bachus duce la decăderea Omului din Chip, la desfrânare, iar îmbuibarea permanentă a ego-ului duce la beția de sine, starea nenaturală care produce mâhnirea, frica, mânia, răzbunarea fără noimă.

   Natura MÂHNIRII cuprinde: întristarea care este mâhnirea fără glas, necazul se cuprinde în mâhnirea care îngreunează judecata, iar invidia se atinge atunci când mâhnirea este provocată de bunurile meritorii ale altora.

   La rândul ei FRICA se răsfrânge în ezitare, încremenire, rușine, neliniște și groază. EZITAREA e frica în vederea unei acțiuni pe cale de a se îndeplini. SFIALA e frica ce rezultă din așteptarea criticii. ÎNCREMENIREA e frica rezultată dintr-o mare închipuire. RUȘINEA e teama ce țâșnește dintr-o faptă dezonorantă. GROAZA e frica născută dintr-o închipuire neobișnuită, iar NELINIȘTEA e frica de nereușită.

   MÂNIA este provocată de fierberea sângelui din jurul inimii. Înțelepții străbuni pelasgi numeau mânia – FIERE. Mânia socotită atunci când presupunem că am fi nedreptățiți, atinge dorința de răzbunare, alimentată deopotrivă din poftă și mânie. Mânia curge prin valuri învolburate, amenințătoare, ucigătoare: iritarea, resentimentul și ura.

   IRITAREA se urnește atunci când mânia începe și se pornește. RESENTIMENTUL năvălește numai după ce iritarea stăruie, numindu-se în înțelepciunea populară RANCHIUNĂ, iar URA este mânia care își pregătește timpul necesar pentru răzbunare. 

   Când ego-ul insului ori al cabotinei (pseudo actor, figurant ambulant, ce vrea să se remarce printr-o gestică exagerată și printr-un discurs fals) se desprinde din comuniunea cu divinul, imaginația lui/ a ei se răstoarnă în stările patologice și devine mistificatoare printr-o halucinație continuă sau o profundă înșelare.

   Astfel, facultatea sufletească lipsită de controlul critic, este lăsată la voia întâmplării, „nu ca într-o stare normală, când ea e dirijată de rațiune, de discernământ, de logică și angajată, în felul acesta în ansamblul sintezei psihice..., devenind un caricaturist odios, capabil să realizeze în vis și în halucinațiune toate extravaganțele și fantasmagoriile.” (Theophile Gautier, The Mummy-s Foot –  Stări patologice; Dr. Gh. Marinescu, Pentru un acord între Religie și Știință)

   Fără discernământ, fără rațiune, fără frâna controlului critic, imaginația dictată de influența infirmităților psihice, rămâne pradă dezlănțuirilor sistemului nervos. Trăirea ego-ului doar în labirintul sinelui provoacă grav alterarea percepției: astfel binele devine rău, adevărul minciună, lumina întuneric, albul negru, iubirea ură, curajul frică, eroismul lașitate, smerenia mândrie, cumpătarea violență, libertatea libertinaj, demnitatea mișelie, onoarea fărădelege.  

   Delirul imaginativ slăbește sinteza psihică, se dezvoltă și se revarsă în ură, mânie, violență sau dezarmonie obsedat de dorințe neîmplinite și angoase. Stările patologice provoacă tendința de fabulație, de invenție, de minciună, caracteristică mitomanului ori mistificatoarei cabotine. Apar situații false inventate, atribuind defectele proprii celui asupra căruia cade invidia sa, procurând astfel autorului numai plăcerea de a le povesti și satisfacția de a fi aparent crezute.

   Mistificatoarea cabotină, ruptă de energia Harului, sprijinită pe marele ei orgoliu atinge stări tulburătoare, himerice, năzăriri, închipuiri, cu alte cuvinte se circumscrie marii ÎNȘELĂRI dorite. Haina cea mai de preț a înșelării e pânza TRUFIEI, țesută pe înfierbântări trupești și pătimașe!

   „Să fie știut , spunea marele Avva rus, Sfântul Ignatie Brianceaninov, că lucrările Harului sunt lămurite; demonul nu le poate învăța: nu poate învăța nici blândețea, nici seninătatea, nici smerenia; el nu îmblânzește patimile și iubirea de desfătare, așa cum o face Harul. Lucrările acestuia sunt: îngâmfarea, cugetarea semeață, încrederea în sine; într-un cuvânt, toate chipurile răutății.” (Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre Înșelare, trad. din limba rusă de dr. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos,1999)

   Mistificatoarea cabotină e complet vândută altor interese  deoarece nu face parte din norodul pe care îl disprețuiește cronic, e plină de prea multă suficiență de sine, înfășurată în ifose, în sfere tenebroase de exprimare, în spiritism mediatic, în fantome taumaturgice și OZN-uri palpabile doar în stările sale agonice...  

   Marele Apostol get al Neamului nostru PAVEL, ne avertizează, ne previne spre luare aminte:

   „Nimeni, dar să nu vă înșele printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică închinare, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, și îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească!” (Epistola către Coloseni 2, 18)

   „Adevărata revoluție începe cu ordinea spirituală, cu promovarea tuturor valorilor creatoare, cu restabilirea demnității umane. Ori, acest lucru nu este posibil fără dragoste, fără eroismul purității, fără luciditatea marilor cuceriri ale spiritului. Numai prin acestea omul își găsește rezolvarea problemelor economice și social-politice.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne, Ed. Predania, 2011, p. 62)

    Dacă nu am fi prea adânc zguduiți de absurditatea evenimentelor ce le trăim în aceste zile, am putea crede că am redescoperit fabula cea care  ne-a salvat în vremurile de cruntă și dureroasă amintire !

     Am trăit un decembrie însângerat de jertfa celor total nevinovați, prinși și atunci între interese străine și apriga noastră dorință de LIBERTATE , pentru ca după 35 de ani de zbucium să fim din nou obligați să recurgem la ”fabulă” ca singura formă de exprimare a strigătului de neputință ?! 

   Profetul Neamului nostru, Mihail Eminescu, mărturisea la 3 august 1879 , în Scrierile Politice, Volumul ”PE MINE MIE REDĂ-MĂ ”, situația ce devine astăzi, din păcate, mai adevărată ca oricând :

  ”  Caracterul obștesc al luptelor din viața publică a românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulți, în deplină necunoștință de ceea ce combat,dau într-un principiu oarecare c-o orbire și c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea târziu c-au fost induși în eroare de ambițiile vreunei gaște și că a lovit într-o țintă pe care ar fi respectat-o dacă și-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.

   Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-și vedea ideile întoarse și răsucite de adversarii lui, pretinși politici, după placul acestora, va vedea trăgându-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, și în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după șoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor ușori, nu însă în virtutea unor enunțuri sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămân aceleași. Căci în aceste discuții nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparența ține locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.

   Unei asemenea maniere de-a vedea avem noi a mulțumi titlul de reacționari. În zadar am protesta, în zadar am cere să ni se probeze o singură tendență reacționară în înțelesul adevărat al cuvântului, adecă tendența de-a ne-ntoarce la teocrația și feudalismul evului mediu, în zadar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută că voim a fi și că faptele noastre toate sunt contrarie acelei aserțiuni gratuite, adversarii noștri dacă n-au minte, au cel puțin o gură, o gură ce pare a-și fi arogat pe seamă-și atribuțiunile tuturor celorlalte calități intelectuale pe care natura obicinuiește a le dărui oamenilor.

   Dacă nu voiești să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluțiilor franceze, sânt adevăruri absolute, nu meriți a ședea alături cu unicii naționaliști, unicii români, unicii patrioți, cari se bucură de privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari și frumoase. Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atâta măcar, ar ști sau ar putea să facă altceva mai folositor?

   Dacă cineva se uită la teapa obicinuită a roșiilor (liberalii n.a.), la Mihălești, Pătărlăgeni, Fundești etc., se întreabă cu drept cuvânt: mai au acești oameni și alt merit, altă rațiune de-a juca vrun rol în viața statului decât pe acela că s-au întâmplat să fie români? Cam de contrabandă români, nu-i vorba, dar la aceasta se reduce toată îndreptățirea lor de-a figura în viața publică a statului.

   Iată cărui soi de oameni avem a mulțumi epitetul de reacționari, iată oamenii esperimentelor cărora avem a mulțumi trista stare în care a ajuns astăzi.

   Domnia absurdă a frazei a mers atât de departe încât ei înșii și-au deschis ochii și merg pe calea pe care odinioară o numeau reacționară.” (Ed. Societății „Soroc” S.R.L., București-1991, p. 134-135)

     Orice asemănare cu situația actuală a României ... nu este deloc întâmplătoare !

      Dumnezeu să ne ajute să nu facem aceleași greșeli !

 

                        GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

21 DECEMBRIE 2024