O simplă observaţie!

A vorbi despre ”Comedia umană” a lui Honoré de Balzac, despre ”Infernul” lui Dante Alighieri sau ”Cântarea României” a lui Alecu Russo, este ca și cum ai vorbi despre zilele de azi!

Vorbind acum despre spiritualitatea umană in general, despre istorie ca suflet peren al zilei, privind prin câteva ferestre ale gândirii lumea dinafara noastră, deducem prin cea mai simplă observaţie nişte fenomene, mai bine zis fapte în curs de împlinire, pe care omul le urmăreşte cu mare sârguinţă şi chiar devotare!

Întrebarea ce mi-o pun adesea este dacă, totuşi, ştie omul înspre ce tinde şi cui închină această devotare? Prin cele două ferestre, să le zicem, laică şi religioasă, vedem lumea exact aşa cum, cu zisă-bunăştiinţă, se prevale spre prăpastie şi distrugere. Ce spritualitate umană am emancipat dară in conştiinţele noastre? Când, umbre vii se sfâşie, se aleargă, se înghit în spaţiu şi timp, noi umbre nasc de străbat aceeaşi cale a pierzaniei. Iată umbra istorică, omul: fuge de religie la promisiunea laică de a se face ministru, iar cel laic, fuge frumos la religii, visându-se mitropolit!

A răsuci puţina filosofie, observăm că, de fapt, cele două ferestre de care amintim sunt doar nişte noţiuni lingvistice, fiecare cu etimologia dogmei sale; dar curăţenia, sfințenia, vin pe o cale dumnezeiască, din generaţie in generaţie prin acel sentiment al iubirii; iubirea fiind calea cea bună dată din începuturi tuturor fiinţelor.

Dacă mai pierdem vremea şi pe la acea deontologie, de care omul de azi nici nu vrea să mai audă, adică să fie întrebat de cei 7 ani de acasă, am putea vorbi despre o anumită morală si bun simţ, ce se zice că natural din familie si apoi din şcoală, omul le-a acumulat, totuşi, până pe la vârsta de 60-70 de ani! Că de nu se întâmplă nici asta, atunci vine vorba din popor: ”ai îmbătrânit degeaba”, ”păcat de şcoala avută, adică a fi un fel de ”păduche social”, care, în sfârşit, ”a inşelat pe Dumnezeu de zile”. În acest caz, dexteritatea duplicitară poate deveni ”ştiinţa”pe care se va baza umbra ce se fâţâie pe lângă noi!

Această temeinicie a flămânzeniei de arginţi și aur îi mai dă umbrei o lustruire prin care, asemenea peştelui, lunecă din palmă imediat ce vrei s-o prinzi! Umbrele astea se unesc, întunecă, opresc raza unui adevăr după care caută naivă și credulă mulţimea, vorba lui Le Bone, manipulată care până la urmă îşi mai pierde şi acea ”opinie sănătoasă”, prin care s-ar putea salva dacă s-ar devota cu sârguinţă spre calea adevărului. Dumnezeu dă minte si putere, gradină si subsol din care sa traim, dar nu ne ”pune şi în traistă”. Expresia diavolească însă ridică la rang mare prin puterea arginților vânzării de suflet, în loc să fie observate de fapt treptele spre calea morţii!

Vreţi ziare, reviste, partide? Ziare, reviste, partide s-au făcut, e plină lumea; numai că fug cititorii de ele ca de râie. De ce oare? O simplă observaţie asupra realitaţilor vieţii de zi cu zi, ne aduce nu numai răspunsul, dar și ceea ce ar fi de făcut pentru indreptare!

Ioan Miclău Gepianul

Stai și privești…?

după Lucian Blaga

“Stai si privesti cum creste sicriul

Sisyphus – Titian

in trunchiul de pom,

in holda campiei si-n casa?

Tu, nu mai esti OM?

Stai si privesti in golul din blid,

de nimica nu-ti pasa?

Astepti ghilotina ce altii ti-o pun;

Istoria, Mortii, Jertfitii

nimica nu-ti spun?”

“Oh, blande Romane,

esti fara pacat,

asemeni Hristosului Sfantul

judecat de Pilat!

Stai si privesti cu liniste multa!

Intuneca-se-va ziua -

dar steaua divina, Aceea

ce-n inima Neamului bate,

Invia-VA simbolic

in ziua a treia!

Prin Sfanta Treime!

“Atentie nerozi,

topoare de cozi,

se face lumina!”

Ioan Miclău Gepianul

renaștere – stelu zamfir

Cea mai frumoasă tragedie din cultura română, Irinel Liciu – Ștefan Augustin Doinaș

Dragoste, comunism, puşcării politice, delaţiuni, poezie, viaţă dublă, dragoste, moarte, sinucidere.

euforia – corina chirilă

Poetul Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu au trăit toate acestea vreme de o jumătate de secol. Când el a murit, la 25 mai 2002, ea a mers acasă şi s-a sinucis. Avea 74 de ani şi ar mai fi trăit, probabil, câţiva ani. Dar n-a mai găsit niciun motiv să o facă. La ce bun? Doinaş a murit la 80 de ani şi o lună. A murit la Spitalul Fundeni, din Bucureşti, într-o seară de vineri spre sâmbătă, 25 mai 2002. A făcut infarct la finalul unei operaţii. Avea cancer şi l-ar mai fi dus pe picioare dacă inima nu i-ar fi cedat. Soţia sa, Irinel Liciu, a fost chemată la spital de medicul Irinel Popescu, cel care-l operase pe poet. A ajuns la Fundeni şi l-a văzut pe Doinaş mort. S-a întors acasă, s-a îmbrăcat frumos, şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.

singurătate – corina chirilă

"Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide"

(biletul de adio al fostei balerine Irinel Liciu)

o stea prin ceruri – corina chirilă

O prea mare iubire te scoate din puşcărie

Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu s-au cunoscut la mijlocul anilor ‘50, în Bucureştiul prăfuit de tancurile Armatei Roşii. El era încă un poet minor, fiu de ţărani din Arad. Ea era vedeta Bucureştiului, balerină la Operă, cu studii de balet făcute la Moscova şi Leningrad, curtată de Bodnăraş şi Maurer, prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea. Se întâmplă rar, dar uneori se întâmplă: obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală. Şi n-a fost numai atât. La începutul anului 1957, Doinaş era condamnat la puşcărie politică. Motivul: a omis să denunţe un coleg de la revista „Teatru“, care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. A fost eliberat în februarie 1958 şi pe la colţuri se vorbea că eliberarea sa, după numai un an, nu e străină de Irinel Liciu. Balerina s-ar fi folosit de prietenia cu fiicele lui Gheorghiu Dej pentru a-l smulge pe Doinaş din temniţă. Poate că a fost şi asta, poate că a fost şi angajamentul de colaborare cu Securitatea pe care poetul l-a semnat în închisoare. L-a semnat, l-a denunţat pe Ion Caraion, Ion Caraion l-a denunţat pe Marin Preda, piesele de domino s-au tot prăbuşit unele peste altele.

"Domnul Irinel"

Dar viaţa lui Doinaş a continuat într-un apartament în Piaţa Unirii, în centrul Bucureştiului, bucurându-se de toate avantajele unui reeducat căsătorit cu o femeie frumoasă şi celebră. Povestea Doinaş într-un interviu, la TVR: „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel»“. Irinel Liciu era în culmea gloriei. Primise în 1958 titlul de Artistă Emerită de la Gheorghe Gheorgiu Dej.

Irinel Liciu – Gabriel Popescu era însă un cuplu mai celebru decât Irinel Liciu – Ştefan Augustin Doinaş. Gabriel Popescu – colegul ei de scenă, balerinul de aur al României comuniste. Ce tristeţe pentru Partid, şi ce fericire pentru Doinaş: Gabriel Popescu era homosexual. În 1965 a fost închis pentru orientarea sa sexuală, iar mai apoi a cerut azil politic în Occident. Fără Gabriel, Irinel Liciu a apărut tot mai puţin pe scenă. La sfârşitul anilor ‘60 a părăsit Opera din Bucureşti şi nu s-a mai întors.

„Nu văd nicio incompatibilitate între poezie şi balet. Dimpotrivă. Irinel a dansat din plăcerea de a dansa. Atunci când vârsta a împiedicat-o să mai apară pe scenă niciun fel de preocupare în legătură cu baletul nu a fost continuată ca o activitate profesională. Nici lecţii de balet, nici conducere de instituţii. Cu plăcerea de a dansa s-a încheiat la ea arta de a dansa.” Ştefan Augustin Doinaş

femeie între stele și stea între femei – corina chirilă

Ca într-un dublu balansoar pentru copii, gloria ei apunea pe măsură ce Ştefan Augustin Doinaş îşi lua avânt spre marea literatură. Trecuseră anii purgatoriului comunist şi interdicţia de a publica. Vin în serie: primul volum de poezie publicat, prima traducere, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, apoi premii internaţionale, medalia Goethe pentru monumentala traducere a operei "Faust", călătorii în străinătate, mari avantaje oferite de comunişti în schimbul unor mărunte compromisuri. De pildă,  poeziile de propagandă semnate Ştefan Augustin Doinaş. „Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine“, spunea poetul într-un interviu acordat Eugeniei Vodă. Doinaş călătoreşte în Franţa şi Germania, îi întâlneşte pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, stă cu Cioran în mansardă şi face filosofie cu el. Merge la New York, doarme în apartamentul de protocol al lui Ceauşescu: „Am ajuns acolo graţie ministrului de Externe din acea vreme, George Macovescu, care a dispus aceasta subalternilor săi de la New York. Bineînţeles, eu şi soţia mea ne-am bucurat de televizorul în culori, care, odată deschis, ne permitea să discutăm fără teama de microfoane“, mărturisea el în 1990, în dialog cu Petru Cârdu.

„Oamenii vor crede că suntem duşmani“

„Mare poet, dar îi cam plac servitoarele”. Aşa se şoptea în lumea literară despre Doinaş. Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Astăzi ne despărţim”.

lacrimi – corina chirilă

„Eu sunt de părerea poetului Fernando Pessoa, care spunea că poetul este un simulator. El simulează atât de bine iubirea şi durerea, încât ajunge să sufere din cauza durerii fictive pe care o încearcă şi ajunge să creadă că într-adevăr iubeşte. Poetul este un mare actor al sentimentelor”. Ştefan Augustin Doinaş în dialog televizat cu Eugenia Vodă

Dar Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş rămân împreună. O iubire mare iartă trădările. Revoluţia din 1989 îi prinde galopând spre vârsta a treia. Ea respirând în ritmul vitalităţii lui.

pleiadele – corina chirilă

Doinaş devine membru al Academiei Române. Alexandru Paleologu şi alte personalităţi din lumea universitară românească îl propun, în 1992, pe lista pentru Nobelul literar. Intră în politică şi între 1993 şi 1996 e senator al României din partea Partidului Alianţa Civică. Îşi dă seama la timp şi admite la final: „calitatea mea de senator e nesatisfăcătoare“. Primeşte premii literare şi distincţii, conduce o revistă, „Secolul 20“. scrie tablete săptămânale în "Cotidianul". Rămâne poet până la finalul vieţii.

Ultima poezie a lui Doinaş

Acum

Acum, că mi-a fost dată la o parte

arborele timpului – corina chirilă

albeaţa de pe ochi, aceea care

mă făcea să nu mai văd adevărul,

pot să aştept în deplină linişte.

Clipele şi-au recucerit nisipul

uitat in clepsidră, iar sicofanţii

au devenit de prisos. în suflet mi

s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă

loc apocalipsa. Dar uguitul

cătorva guguştiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile aşteaptă pustii.

Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o

scăriţă pe care încep să cobor.

Joi, 16 mai 2002, orele 18.30

„Nu peste mult are să bată vânt“

Doinaş îşi dă seama că trec secolele şi trece timpul vieţii lui. Schimbă numele revistei pe care o conduce, din „Secolul 20“ în „Secolul 21“. Urmează  accidente vasculare, medicamente, cancer, mers în baston. Îşi dă seama că moare. Într-un discurs public, într-un ianuarie, de ziua lui Eminescu, spune: „E acest vers eminescian care, pentru mine, continuă să fie un miracol al limbii române şi al poeziei, în general, pentru că el se compune din trei verbe, plus un adverb de timp, adică din patru abstracţiuni: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată»”.

Pentru filmul „Amour“, regizorul Michael Haneke a primit marele premiul la Cannes, anul trecut. E filmul ultimelor zile pentru doi bătrâni. Răzbate obsesia nedreptăţii că doi oameni trăiesc o viaţă împreună dar trebuie să moară separat. Unul se îmbolnăveşte mai repede, celălalt trebuie să rămână în aceeaşi casă cu toate amintirile. Când şi-a dat seama că Doinaş va muri, Irinel Liciu şi-a dat seama că şi ea va muri, căci spunea adesea că nu i-ar putea supravieţui. Şi nu i-a supravieţuit. Era sâmbătă seara. Ea şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera. Au fost decoraţi post-mortem. El cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Mare Cruce. Ea cu Ordinul Naţional Serviciul Credincioşilor. El a fost făcut general de brigadă, ea locotenent. Regimentul 30 Gardă şi Protocol i-a purtat pe ultimul drum. S-a cântat cu fanfara, s-au tras salve. Pentru ea, Partiarhia Română a dat dezlegare să fie înmormântată creştineşte, chiar dacă a comis suicidul. Sunt înmormântaţi în cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor. Gabriel Popescu, balerinul homosexual cu care dansa Irinel Popescu la Operă în anii 50-60, s-a întors din exil şi le-a făcut un mic monument. Acum e mort şi el şi a fost înmormântat alături.

„Gestul lui Irinel Liciu mi se pare cutremurător de frumos. Toată lumea ştie că sinuciderea e un foarte mare păcat. Rişti să nu te mai întâlneşti dincolo cu cel iubit. Eu cred însă că Dumnezeu e mai deştept ca noi”. Alexandru Paleologu

Astăzi ne despărţim

(Ştefan Augustin Doinaş)

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

pământul și o galaxie – corina chirilă

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.

Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...

Alături, umbra albastră

pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,

eu voi fi pământul cu toate păcatele.

Păsări mari te vor căuta prin zări

ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.

Între noi, lumea va sta nemişcată

ca o pădure de sute de ani

plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape

şi că, seara, sufletul meu,

ca ţărmul care se modelează din ape,

ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,

eu voi fi soarele negru, pământul.

Nu peste mult are să bată vânt.

Nu peste mult are să bată vântul ...

Segmente extrase din Revista Cultura din 25 mai 2013

11 ani de la cea mai frumoasă tragedie din cultura română. Moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş şi sinuciderea balerinei Irinel Liciu

De Cristian Delcea

Kim Sowol

Kim Sowol

azalee

Când neplăcându-ți felul meu te-ai duce

Fără o vorbă, m-aș resemna și eu

Cu drag la îndreptățita-ți plecare.

Voi smulge un braț de azalee Yaksan,

la Yong-Byun, le voi aduce

Să le presar pe drumul tău de ducă.

Pas după pas în calea ta

Pășește blând și gingaș

pe risipitele flori.

Când neplăcându-ți felul meu te-ai duce,

Nicicând vre-o lacrimă nu-mi pice

Nici întru palida-mi moarte.

***

demult într-un vis

ninge afară – doar ninge.

doar lumina lunii trece prin geam.

doar femeia apropiindu-se cu amurgul

îmi intră în vis – să mă țină, să stea.

ea a venit și a plecat

O stea taie cerul – numai o stea.

un singur punct de lumină lucește, numai unul,

doar în crăpătura geamului

și numai în zorile mute.

***

mâini împreunate

o plimbare – doar noi doi -

lumina stelei e negrul nopții lin scufundându-se -

uite: luna șerpuie printre arbori -

noi pășim conversând pe unde vântul se stârnește -

străzile sunt tăcute, departe, vest -

e locul umbrelor mute, beznă parcă încinsă -

ud pâlpâind, ca roua în câmpuri de aproape -

noaptea se adâncește, cele patru cardinale se alină -

uite: luna șerpuie printre ramuri -

tocmai aici, niciun cuvânt, niciun pas -

stăm pierduți pe stradă, ochi închiși, față la față -

lumina stelei e negrul nopții crăpându-se -

în depărtare luna apune, vine ziua,

cloputul tău de munte sună zorii.

***

una care a venit

de cum îmbătrânii

neieșind la lumină,

ascunzându-mă în vise -

ea veni iar.

fața i-era rumenă, ca înainte,

degetele i-erau lungi și subțiri,

și-mi stătea în brațe ca totdeauna,

calmă și nemișcată.

între noi este doar tăcere.

deodată se ridică

precum sunetul fâlfâindelor aripi de păsări,

și o zbârlită trezvie de sine

îi ia locul.

în strălucirea zilei

rămân cu greșelile mele.

oricine de pe stradă – chiar tu -

poate fi ea.

***

marea

unde e marea

cu pulsul undelor crescând, căzând, umflându-se -

în timp ce algele se înroșesc?

unde e marea

cu pescarii tolăniți în bărcile lor -

murmurând cântece de iubire și noroc?

unde e marea

cu cerurile murind blând la chindie -

cobalt din sur din rece întuneric?

unde e marea

cu păsări călătoare durându-și stoluri -

mai vaste cu cât se topesc în depărtări?

unde e marea

de-aș trece-o fără niciun gând -

marea ultimă fără uscat în partea cealaltă?

Versiuni de George Anca

***

Kim Sowol (1902 – 1934), poetul național al Coreei. Singura carte publicată în timpul vieții, Azalee, a apărut în 1925

***

Mihai Eminescu und So-Wól Kim / Song-Ki Kim

Kim, Song-Kim (författare)

ISBN 3-89085-118-5

Pfaffenweiler : Centaurus-Verlagsgesellschaft, 1986

Tyska 230 s.

Serie: Reihe Sprach- und Literaturwissenschaft, 0177-2821 ; 11

BokAvhandling(Diss Freiburg i. Br. : Albert-Ludwigs-Universität, 1985)

***

Eminescu – dor, young, suntet, So Wol – han, yin, liniște (Sub clopot, Majadahonda, 1998, p. 211; Mantra Eminescu, Bibliotheca, 2011, p.36 – de George Anca)

George Anca - Naufragiu Baudelaire

***

George Anca este o tornadă ideatică a evenimentelor lumii, a literaturii române. Este cu un pas mai aproape. Este un alien care a fost prins în miez de noapte într-o biblioteca, un "Prometeus" și ca să fie iertat, i s-a cerut să mărturisească ce a înțeles din toate suferințele lumii. El știe că Dumnezeu a trecut prin Babel tot ca o tornadă. ADN-ul universului curge prin vinele sale, altfel nu ar fi putut ajunge aici. În el se află mormanul istoriei căruia un Hitler, un Cezar sau un Demon i-au dat foc și încă arde. A răsfoit printre flacări, printre limbi și suflete, printre dureri și talent și încă răscolește.

Ce binecuvantare pentru cel ce-i poate fi martor, Doamne! 

În speranța că nu vom pieri în cenușa iubirii tale,

Ben Todică

***

Naufragiu Baudelaire

George Anca

            Pentru Alexandra

*

Stăpânește-mă, limbă, nu mă muscăli, când ți-a fi mai greu de chin, să fii ca mine străin, să te văd umblând pribeag, în opincă și toiag, cerând milă de la prag.

16 (28) mai 1812: Prutul, din locul unde acest râu pătrunde în Moldova până la întâlnirea sa cu Dunărea, apoi pornind din acest loc, țărmul stâng al acestui din urmă fluviu până la Chilia și până la vărsarea în Marea Neagră, vor face hotarul celor două împărății.

(2002). Conferința plănuită pentru 15 ianuarie, cât n-ar putea fi tăcută, bine, oarecare inrostire/decomunicare. Zăpada lunecă de pe tabla foișorului. Să juri, n-ai cui, măcar și poruncile de sub alt cer. Rupt de India, rupt de Ierusalim, ce suflet m-o mai sufla. Deocheate și sursele antropologice, din noi în nenoi. Găsește imnul de la 1877, de-l cântară la Plevna, prin curcani, inventează-l. Cuvintele nici nu le scriu, le folosesc, cum și noi suntem folosiți. De n-aș glumi. Bine din Aldine, Moța și Marin, crimele de față. Inocenția Sturges, arheologul în ceață. Mithra – Christos în Kashmir-Ierusalim, prea persoană. Milton, că deodată cu tatăl, preluciferic. Gambinio, sacrificiu spre un avantaj. După 50 de ani, m-a recunoscut după mers.

Salvador Dali - Naşterea unei divinităţi

  

Prea multă lume (re)vine ca spre a ne ucide comic, la timp. Pe compliment-complement. Ce pierdere embolică s-o ascunde. Trimis al libertății de sine prin inițiere să-i zicem argheziană.

Nici singur în Cărăstău, poate în Timiș mai la verde. (5 mart) Precum n-ar pleca și n-ar sosi niciun tren în gara ființei noatre, și aia, nemutată, ar fi perpetuu pe-un destin concomitent.

Salvador Dali - Osificarea prematură a unei stații de cale ferată

India, dacă nu răspunde, Kashmir, cu fostul institut filosofic Indira-Margaret, poate umiditate, hai, Jane, într-o oră, să vezi și cartea, și să văd unde înghesui pe-ale mele. Se judecă fondul la curtea de apel, schimbare de procedură, din 2000. Nimeni n-ajută cu nimic. Cine știe nu spune, ori au rupt contactul cu realitatea. Ocuparea a fost în scop militar, nu era translativă de proprietate, nu e titlu, înseamnă că se întoarce ilegal naționalizată.

Salvador Dali - Carte transformându-se în nud

*

Tokyo. Mai fiece concept, o sabie. Mă aflu într-o călătorie corporală. De unde și ochii, de nu înmormântarea tatei, când țara ta poate să respire în septembrie 2002. Norii ăștia m-or fi recunoascând. Nu ne rupsesem din pumnii struțului. Nu ne-am opri din marea aventură nici morți. Nu mai are nimeni nicio putere.

Alura voastră pe mine mă deznădăjduiește, oricine-ați fi, izvorâte din vulpea soarelui. Îmi ești Sicilie până la moarte. Piesă de-aș scrie, mi-aș și juca-o, fata asta o știe pe-a lor. Din transă în transă cu pește în poala oceanelor. Dacă noi am fi cuvintele noastre.

Miez de ispită a reacapara plaja plata de-a sufletul tinereții eternizarea vitalității proprii prin canibalizarea simbolic plagiatoare a celuilalt am pastișat și eu ucideri alter-ego fizicalitatea sunetului cosmic om.

Salvador Dali - Remușcare

Sandule, te citeam ieri ca pe-un japonez, reversible archetypes, mutilare regeneratoare prin retragere înainte de regenerare a entității paracorporale. Reîncarnarea n-ar fi a trupului prezent, mișcând, gândire în trup cu veleitatea patimii, timp acorporal, acreat. Barba mi se cațără după arsenic. Antropologia părului creț. Animale și plante, prelungiri ale trupului omenesc, întrucât dispariția omului ar salva celelalte specii. De nu l-or fi omorât ăilalți pe Satyavrat, așa și cu românii, vreo discreție, sunt ceva mai englezi ca japonezii.

Mă voi mișca pe pământ, și încă al Japoniei, cu vulcani. Peștele îl privisem cu ochii lui Shiva. Trup tradițional, trup postmodern. Cât să nu ne mai fie frică de apă. Arăt carbonizat de becul-vulpe-lună. Mai ajunsesem noaptea în Mauritius. O încondeiem de lemn, s-o cumpere ăi din Seattle.

Salvador Dali - Copil geopolitic, privind naşterea omului nou

Vine vorba de ritm, superstiții (ne)strângătoare de gât, luna ți-o apune ca orice halucinație. Soare pe dreapta, fostă lună, ca-n Eminescu, spre a nu-l actualiza japonez. Bizoni niponi, nizoni biponi. Sfârcul lui Fuji. Musashimaru bate.

Săbii surâzătoare. Tehnologia râde. Expresia operatică dă în rictus-scumpete. Dirijorul chiar plânge. Așa și Tokyo, din cătun de pescari, citadelă stelară. Sabie no, no ho. Surâsul, o yoga-evantai. Prospectul Florența. Mi-a părut bine de ciori. Tot se plânse cu mine Chie Nakane de izolarea Japoniei. Obsedată sabie de altă sabie. Copacii imitând umanitatea grațioasă. Sine-le shinto, Hie și maimuțele asemănătoare.

Ne strângem într-un pas al aerului din noi, ne-am tot apleca dinaintea dumitale, pe scară, Confucius, văd că sui la Hie, confuzie nedemnă de un cititor al lui Blaga. N-am întâlnit nicăieri atâția români ca în Japonia. Kanasawa, mai Gigel ca Otoro, la a cărui mână voi mai putea fi deseară, la banchet – fără loc, însă plătit – banul și gata, când cu Edo, un milion. Îl întrebasem ce zice de conceptul de rasă, că nu există, dacă e voie să expui țeste, că da. Japonie, iubește-mă și pe mine. Dragă mi-era lumina cireșelor din coastă.

Ulrich fu condamnat la moarte în Pataya pentru bordeluri, de nu profanarea câinilor noștri, avem surplus de profanatori, înșine magnet de pe lume, o rezervație de profanare, maica leprozeria lui Lebedev și armata a 14-a a lui Lebed, tocmai înșiruită de Ilașcu. Nimeni să se recunoască bătut, atunci nici eu, samuraiule. Dacă aș damblagi acum, aș rămâne japonez. Arrigato gozaimasu.

*

Nouă, nu veche, vouă, nu nouă. M-o pieptăna coada cocoșului ori creasta munților. If Rama will give me a comb I will never comb myself. Zburăm în limba dodo în dodii. Puțin ne-a mai rămas învierii tale întru a oricui și nondispariții. Făceam o indianistică diasporean-globală. Glob solar, comenzi cu bătaie de alt clopot, de vorbă reflectării globulare.

Salvador Dali - Înălţare

Incia valorosului val valatholic. Dormitor ne era Mauritius. Voi ați început apelurile cadenței ens. La noapte, peste ecuator și mai jos, zburătăcindu-vă goelanzi. Cal avanti, Cavalcanti. Alinare pantagruelică Transvaal. Tu ești mai mult oase. Torment aulic. Curepipe. Mă culc șarpe. Cea mai necunoscută noapte, peregrinarea alternativă harapnic, curentate de Africa fețe incognito, ies din bidimensionalitate de-a bușilea.

Salvador Dali - Persistenta_memorie

Îmi sunt crampa cărăușită la întâmplare între transe de mâna a doua prin peninsula măslinie. Recalculăm prestigiul, nemurire spre cealaltă emisferă, estetică de accident, autobumerang geto-celt, snobism sud-african după green. S-a oprit și fabrica amurgului. Majoritate albă în cursă africană. Clanța cât Franța. Stele întunecățele. Dunăre punere runere. Adusul haosului mai devreme, trecând ecuatorul peste Atlantic.

Rugii dintre pădurile spre Măzăraru. Fantezii sexuale cu o leoaică. Pe când mai trăim şi nucului tăiat spre a-i plăti tronul mamei. Dansează şi tu să te dezmorţeşti. Oameni a iubire n-au fost mântuire, zbor de pocăire mai deşteptuire. Schimbaţi-vă, convoaie, vama, anestezie depărtarea pogorâtoare, ne potolim potopirea la o parolă. Şi ce să ne mai zicem pe ţări şi oceane cât nici într-o piuliţă pierduţi sub pisălogirea aceloraşi fiare? Secretul e mic şi să vezi drăcovenie carantină de sine în ferice obscurantism.

Salvador Dali - Cap rafaelesc explodând

Dacă nu sunteţi stele, atunci eu ce văd? Ne vorbisem prin copii, tu şi nepoţii. Fuga scrisului de orice realitate. Scrise mai puţin curate, nescrise preacurate. Scriseşi supărarea, murişi. Carte citită, întoarsă fâneaţă. Lună paramatma, trădează-mă, ca orice corp. În Gange minţi zeeşti mă aflară frază, astenia ecuatorului, inghinali Carpţi prin Kilimandjaro, Covurlui infinit. Blonda cară copilul negru de-a berbeleacul în balade scoţiene: mulţi copii blonzi căraţi de negrese, copii negri căraţi de albe. Fără pieptăn şi fără Johanesburg mă descurg. Ignorant aventurier la negru, ceilalţi ştiu tot, n-au decât să se distreze, să nu le fie frig, cald. Mă africanizez pe loc. Te poţi îndrăgosti de propria patrie, fără leoaice. Tot scrie pe caiet Natonal Library of Scotland.

Nu mă tem de ore. Din Rilke, vreo rună. Mai ai 11 minute africane. Înoți strigoiul Baudelaire în Oceanul Indian. Se cheamă neprogramare, oarecare libertate de înec. De-or fi având și cartea căpitanului. Sunt un biet om din Mauritius. Prima oră în Africa, în aeroportul din Johanesburg, a mă întoarce la orele lui Rilke, trăite de Baudelaire cu nevasta doctorului. I am Mauritius. Numai diamante, pălării Malawi, safari. Pasărea secretar. Noir Peak, Ruisseau Creole. E frumoasă limba voastră, ca scoțiana, râsă, oameni de treabă, oți fi niștr intelectuali. Și ăle două muieri și bărbatul râd.

Adorm în coș spre Mauritius. Hanuman e gata în Curepipe. Aș fi început stanța safari în necunoștință de sfâșiere. Această ordine mă neliniștește. Atâta lux pe puțini. Invading guawa. Ne-om afirma scoțienește. Las vouă sanskritikon. Șederea e accident al atingerii, eflorescență. Argument indian al românismului, caut în dodii dispăruta dodo, m-aș face ea, dodo și altă pasăre în fără-viza-noastră, printre tunuri vechi, nu telescoape Hubble. O relaxare neînsângerată din lipsă de timp.

Mare primejdie pistolul tău cu aer. Furați de maternitatea timpurie a salvaților, nu-ți mai trebuie părinții lumii tale, naști prin partenogeneză libertatea, mai și crescu, a ți-o fura zmeii. Rar sănătos ca-n ochi cu marea astăzi, nu vă telefonez din ținta atinsă, ce glonț se mai întoarce gol pușcă? Oricum, n-am pieptăn. Oceanul mult mai vechi ca fulgurarea întrupării raphus cucullatus. Trepidează generații subânțelese paradisul sinuciderii atins tot pe naufragiu.

Salvador Dali - Perspectiva războiului

Paul și Virginia, ea de aici. Creolă baudelaireană, avatar de țestoasă într-o piesă de-a apelor înotate în Malabar. Iubească-te necititorii ofițerilor regali și eu te cunun lângă banyan cu lemurienii. Și voi la munți împărtășindu-vă grația mai tânără decât familia îndrăgostită. Cu zece ani mai mult pețitorul Josef și tot pe acolo avocatul către ahimsa. Mai avem de bună-voie și naufragii pauliene, ne-or fi absorbind în insule. Furtuna s-o tot lăsa așteptată înger. Puterea vieții pe vapoare, pe avion într-o corespondență a vulcanilor de aici până la Edinburgh duce.

Ieri am venit cu Charles în Mauritius. O sută șaizeci și unu plus 20 minus 58. Numai doctori, casă lângă casă. Nevasta hipnotistului plecată. Tu te duceai de unde ei veniseră în explozia trestiei dulci. Se întunecă devreme, cum apare Cythera ce ne-ar tonitrua aici, ori căpitanul moarte inițiindu-te prin oceanul rupt, opiat colonialistul de peste mânecă, așa numai aici pidgin pe femile iubite de voi în franțuzește, hai să preferăm chinezoaicele.

Viața chiar e frumoasă, scrie la magazin, peste drum de pușcărie. Vă închipuiați apărare de strămoși în cântece de sclavie. Lumea schimbată se lasă de conștiință. Până și Marco il Buono al meu de pe aici își aducea crimele în creierii mei de la Carpați în Himalaia. Sosirăm un lot de naufragiați, dar lumea își dorește musafiri cu bani sau cruzi conchistadori a ne zidi morți.

*

Îmi extrag insula din spaimă. Am furat lemne de la Yama, judecat a-l plăti de trei ori. Opiu sângele vulcanului închegat într-un naufragiu de fragi. Piesa de pe caietul de matematică, săracul muntelui, bogatul mării. Să nu-mi spui că n-am fost în tot locul, și la grajduri, arătara cailor tunși, rasă la rasă, cu oameni la serviciu, mai apropiindu-mi și munte-verzimea, nu pe poduri bour bonice peste fluturi de-un deget, arbori înfloriți ca-n ce (n-)a văzut Baudelaire. Cât ne e corabia, cât naufragiul. Când am venit în Port Louis eram român. Laudă norocului de a fi în viață în Mauritius.

Pe dealul islamului pe valea neneamului dodolita dodului la bourbonul podului indian chinezului mauritanezului pe la noapte Africa ne dezbracă sarica între arborii înfloriți creola o undă întunecându-se luminându-se respirație pe Oceanul indian grea cât un naufragiu caracatiță eșuată în formol sabia din înfloritele cimitire fulgeră închipuirea de pe ponton masivă scăpărarea surâsului pe față mi-aduse naufragiul a mă salva pe viață muzee în insulă fără eroi până își aduseră zeii goi Elisaveta fu mama noastră s-o atingă necredinciosul și s-o omoare and pray that your flight may not be in winter în ritmul generației fetei lăsați-mi dreptul la naufragiu în baroul lui Mahatma Gandhi lângă școala lui Fernando Pessoa pour porter le salut jusqu'aux extremites de la terre traducerea lui Christ în limba lui Baudelaire un exemplar din Mamma Trinidad primit de directoarea japoneză de la biblioteca municipală

O mână se duc în Rodrigues la castel. Nevăzut deja văzut. Vin încoace ai lui Chazal și dușmanii. Adică atât a rămas din Lemuria. Va trebui să am grijă de nevastă ca ea de mine. Nu știu unde mă aflu. Credeam că ești tu, ce spaimă identitară în palmieri. Fluență maldororiană, albastru voronețian pe Oceanul Indian. Nu mi-e frică de Africa. Mă îmbraci, ne potrivim gulerele. N-a dat niciun semn dodo în ședința spiritistă în dodii.

Aș pune motto-uri dese ca Walter Scott spre a-mi creoliza lira. Până una alta, ne vom numi tot dodo. Sub ecuator, muzică sega. Numai creolă o doamnă a la Edith Piaf, mai puțin ocultă, mai rituală. Insula repetase tardiv facerea lumii, frumos sufletul copiilor pe viață, Dumnezeu atât de aproape.

Salvador Dali - Christosul Sfântului Ioan al Crucii

Munți hieroglifici. Trestie de amvon îndulcind programatorii populațiilor de zahăr și noi atât de continentali și țintuiți când plăcerea s-o fi având numai în afară.

Salvador Dali - Montre molle au moment de la premiere explosion

Fost-am naufragiu creierului mic munților afina fir de borangic. Vezi-ți sufletul în Mauritius fără vorbă de nefericire. Cel mai potrivit ar fi să fiu împușcat. Stătui la Saint Georges cu Nataraja. Sălbăticia fireșă peste creator atâtul vânător ramayanor. Nici nu mai ai când schimba vedele. Om vedea o Ramlila africană. Acum la rând cazarma se văruie, instrucția peste cinci ore de pace, regia concrește contribuabilul. Puteam trimite și la radio ca summit paralel, că și noi fundamentaliștii tocmai am prins gustul preunicatului. Junglă și m-aș spânzura maimuțelor. Ce faceți, fetelor, tot fără al vostru? Ne mai detașăm, ne mai îngrășăm la înnegrire.

Aș înota eu de rechini clasați cum cărai jersee și ciorapi groși de Baia Mare a lui Popescu. Atena ar fi mai sus mai cold rece. Gustul somnului de nemurire pumnalată.

Salvador Dali - Sleep

N-a fost să nu visez o prindere în capcană. Mauritius înapoi, Miorița înainte, orele, una pentru Rilke.

*

World summit shame. Elias saluta polițiștii. Mandela ca Jesus s-a luptat pentru toți. Să-i vedem casa. Aici stau evrei. Acoperișe roșii. Doi gemeni. Reciproc în poză. Hotel cu prostituate. Centrul cultural. Gara centrală. Câte-o biserică. Viteză înapoi. China Town. Tinerețe bogată. Nici în slam, nici în Soweto. Greetings from Johannesburg. Mandela creștin.

Durban, al zecelea best city in the world. Calea Laptelui aproape dispărută în emisfera nordică. Precum și Darwin Mauritiusul de pe Pouce. Ce vom face cu buddha pentru Ram, exact, vom merge în safari. Sunt tipic aryasamajiști. În Zululand nu e nevoie de bani. Girafa de-ar fi leu s-ar sfâșia. În Krugger nu se hrănesc animalele. Leul mănâncă un boa și nu-i mai trebuie trei zile. Hiena ucide. Struțul negru se aplecase cu aripile umbrar.

Recepție la primarul Durabnului. Dl și dna Mittal din Singapore. Malaeziana m-a luat pe rusește. Svetlana înotase în ocean pe ploaia rece. Sanatanistul spusese că uite ce bine socializăm cu soft drink și mâncare vegetariană. Ca și cum carnea ar egala alcoolul. Vivekananda, insinuase Deva, ar fi mâncat în America și vacă, no comment. Altfel, la safari nu nimerise nimeni din India, grupul nostru numărând două surori din Thailanda, Ram Lal (America), Ohnu (Japonia) și eu. Nu eram, într-adevăr mama sau tatăl lui Ohno să-l chem pe numele mic. E supărat pe Japonia că a invadat alte țări, dar dacă ar fi fost în locul conducătorilor de atunci ar fi făcut la fel, ca să dezvolte țara.

O ramayană e și safariul fără predatoare. Stăpânii lumii sunt carnivori. Marea asta îmi vine croită. Hotel pentru câini și pisici din Valea celor o mie de dealuri. C-a furat Bush alegerile. Iernatic timp, chiar Baia Mare, Mișule. Japonia are probleme cu băutura în ultima mie de ani. Brahma-Zalmoxis cu multe Gayatri. Vyas îi turuie în hindi lui Mittal din Singapore recitările mele din Hanuman Chalisa. Și tu vei înmâna premiu unei ființe umane ca pentru the great Ram himself. Un dumnezeu, o lume, un poet al lui Rama.

Jai Shri Ram. Mandela accepts this award in absentia. The perfect recipient of his award. Sitaram citește citația. Mahatma Gandhi, Martin Luther King, Nelson Mandela. Om nama Shiva Ram. Rima îmbrățișată în Ramcharit Manas de Tulsidas. Vă certarăți pe sacrificii vedice. Karuna rasa. Arc săgeți Rama ahimsa Gandhi. Karma & grace. Grația lui Rama față de adversar. Ramayana kakavin indoneziană. Pratibha puterea creatoare. Hermeneutică ramayanic-filocalică. Arjuna, treci la luptă. Cei din sud nu-l văd rău pe Ravana. Se poate dansa nemurirea.

Salvador Dali - Enigma fără de sfârşit

Diasporele intensifică religiozitatea, pe secte. Mai civilizate, mai aculturate ca obârșiile. Bhumibol or Rama the 9th. Eterna dharma. Creativitatea moralității. Ravana n-a atins-o pe Sita decât la răpire. Ohno o bagă-n corzi pe Noriah cu Mandadori. Japonezii, creștini de duminică, pe săptămână budhiști, convertiți după Pearl Harbour, să nu intre în pușcărie. Cu lansarea Sanskritikon-ului prind și plenara. Rama katha. Vorbești bine, faci bine. Sita nu ia decizii. Să-mi iau iar costumul mâine, să nu mai fiu recunoscut. I-a murit mama earlier age și el a zis India mi-e mamă și a găsit o mamă în Trinidad. Or fi diasporenii mai spălați dar și pe creieri, om fi noi spălați pe creieri dar și pe cai.

Salvador Dali - Dezintegrarea persistentei memoriei, uitarea

Rama aryan, Ravana dravidian, teorie brit colonială. Sri Ram, not Indian, all world as Bharat. Ca avatar a fost human being, putea fi numai în Ayodhya. Dă-mi, Hanuman, o dragoste pentru acela ce viață ne dase, recitam chalisa. Bătrânețe de neîntinerit spânzurată de spiritualitate. Am vorbit românește Gayatri. Peter Maitzburg, the city of Mahatma Gandhi. Sculptor Phil Colby. Ești Hanuman, mă întrbase bătrâna, să mi se roage. Poreclă.

Salvador Dali