Ridendo castigat mores

Psihologia și pedagogia poporului român

Maria Cantuniari

Carte eveniment a istoriei psihologiei, a pedagogiei și a literaturii române

Apar la intervale mari de timp în cultura română autori şi cărţi care devin cu trecerea timpului borne kilometrice în istoria poporului român. Aşa a fost în istoria culturii româneşti din ultimele două veacuri apariţia marilor scriitori Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, apoi apariţia în cea de a doua jumătate a secolului al  XIX-lea a grupului de scriitori Mihai Eminescu, Ion Creangă, I L Caragiale, fără de care nu ar fi fost posibilă apariţia peste aproape o jumătate de veac a marilor scriitori din perioada interbelică, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu.

Să ne imaginăm că aceşti scriitori nu ar fi apărut şi nu ar fi existat în cultura română. În acest caz cu siguranţă istoria poporului român şi a culturii române ar fi fost mult mai săracă, noi, românii, am fi fost mult mai săraci sufleteşte, iar România ar fi văzută astăzi ca o ţară de mâna a treia.

Să ne imaginăm că nu ar fi existat nici Constantin Brâncuşi, nici George Enescu, nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu, nici Emil Cioran…Imaginea României ar fi fost şi mai dezastruoasă. Să ne imaginăm că în Filozofie şi în Psihologie nu ar fi existat Vasile Conta, Dimitrie Drăghicescu şi cartea sa „Din  psihologia poporului român”, că nu ar fi existat nici Constantin Rădulescu Motru, cu Teoria sa despre Energetismul românesc.. În cazul acesta chiar am fi fost un popor sărac spiritualiceşte, un popor mediocru…UN POPOR CARE NU S-AR FI CUNOSCUT PE SINE DELOC.

Să mai notăm în domeniul Istoriei aceste mari Personalităţi Nicolae Densuşanu, (şi cartea sa celebră, „Dacia preistorică”, atât de criticată, aproape hulită în epocă, dar foarte citată şi preţuită astăzi. Carte care a generat în cultura română, în gândirea istorică şi în istoriografia românească foarte importantul curent care este dacismul, şi care a dat  o nouă coloratură şi direcţie gândirii social-istorice româneşti) Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, şi cartea sa foarte importantă „Getica”.

Toţi aceşti mari oameni de cultură sunt, cum spuneam, borne kilometrice care măsoară  atât dezvoltarea şi evoluţia culturii româneşti, cât şi profunzimea, bogăţia şi puterea de regenerare a culturii române.

Aceste gânduri ne-au fost inspirate de lectura cărţii scriitorului şi profesorului de Psihologie şi Pedagogie Ştefan Dumitrescu „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”. Pentru că Ştefan Dumitrescu este scriitor cartea aceasta are, ca să spunem aşa, o coloratură, o dimensiune literară, putând fi  privită şi lecturată ca un Eseu ştiinţific de mare întindere, cu virtuţi literare, şi care reuşeşte să acopere întregul său Obiect de studiu şi cercetare (Psihologia şi pedagogia poporului daco-român). Lectura acestei cărţi, tocmai pentru că este scrisă de unul dintre cei mai mari scriitori români şi europeni aparţine deopotrivă domeniului Ştiinţelor sociale dar şi literaturii române, eseisticii. Prin cele cinci romane de mari dimensiuni, publicate până acum, Ştefan Dumitrescu este unul din marii scriitori ai lumii stând cu cinste alături de scriitori ca Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llossa. Degeaba mor de invidie Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu sau Nicolae Manolescu, şi atâţia alţii, Adevărul acesta a ieşit deja ca undelemnul la suprafaţă. Iar în anii care vin tot mai mulţi oameni de cultură, tot mai mulţi români din ţară şi din străinătate se vor convinge de acest adevăr, şi anume că Ştefan Dumitrescu este unul dintre scriitorii foarte importanţi ai lumii. După a doua lectură a cărţii, „Psihologia şi Pedagogia poporului român” mi-am dat seama, aşa cum spuneam, că această carte, prin  ideile plastice exprimate, prin cursivitatea muzicală a textului, aparţine atât Psihologiei şi Pedagogiei cât şi Literaturii române. Cartea se citeşte cu mare plăcere, foarte uşor, şi la a doua şi la a treia lectură, deşi este o crate densă, o cartea grea de sensuri, de idei, o carte revelatoare. Şi o carte revoluţionară pentru că deschide noi orizonturi în cunoaşterea popoarelor ca fenomene social-istorice, în cunoaşterea dezvoltării și evoluţiei fenomenului uman, în particular în cunoaşterea profunzimilor psihologie poporului român, a universului său spiritual. Cu siguranţă va fi beste-sellerul anului, sau al deceniului.

Credem că sămânţa motivaţiei, gândul de la care a plecat naşterea acestei cărţi este dragostea imensă, profundă a scriitorului faţă de poporul daco-român, ca şi durerea că poporul român se zbate de secole în această situaţie de popor jefuit, umilit, neputincios, de popor Victimă al Istoriei, care se  scufundă în propria sa suferinţă şi criză generală. Căci criza pe care o traversează acum poporul român (de fapt în criza aceasta se găseşte de la cel de al doilea Război mondial încoace) nu este numai una economică, financiară, sau morală, este o criză socială, psihologică, o criză educaţională, o criză de identitate, o criză spirituală, o criză a sănătăţii (biologică), o criză a mediului, etc, altfel spus o criză totală. Şi ce este foarte periculos este faptul că e o criză profundă, permanentizată.

Ştefan Dumitrescu nu crede în apariţia poporului şi a limbii române. Poporul român şi limba română, spune dânsul, sunt poporul dac şi limba poporului dac văzute în continuitatea şi evoluţia lor milenară prin timp. Setea de cunoaştere, tendinţa conştientă şi subconştientă de a pătrunde cât mai adânc în cunoaşterea Fenomenului daco-românesc, în cunoaşterea tainelor celor mai profunde ale acestui popor, cel mai bătrân popor european, aflat aici de la începutul lumii, au fost alţi factori care l-au determinat pe autor să se apuce să scrie o asemenea lucrarea vastă, profundă şi cuprinzătoare, care cere efortul unei vieţi întregi.

Numai lectura cărţilor de Psihologie, Pedagogie şi Istorie apărute în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, care au încercat să cerceteze, să aprofundeze firea, psihologia  românească, pe care le-a studiat Ştefan Dumitrescu, şi care sunt foarte multe, trebuie să-i fi luat ani de zile. Lectorul cărţii este de asemenea impresionat de organizarea materialului studiat şi comentat, de capacitatea de sinteză a autorului. Deşi s-a aplecat asupra unui mare număr autori și de cărţi, care au încercat să pătrundă în paradoxala, tragica şi profunda psihologie românească, este de apreciat talentul scriitorului de a selecta cele mai veridice şi profunde idei care au fost exprimate până acum despre firea, despre sufletul nostru al românilor. De a le face să fie grăitoare şi de a le pune în lumină, când le  vedem altfel, astăzi, după atâta timp. Marele merit al profesorului şi al scriitorului Ştefan Dumitrescu este acela că studiind şi analizând un material vast, reflexie a spiritului românesc asupra lui însuşi, raţionamente şi meditaţii ale  unora dintre cele mai mari minţi pe care le-a dat acest popor asupra psihologiei şi filozofiei daco-românilor, Ştefan Dumitrescu duce mai departe, în profunzime şi pe paliere, tot mai înalte cunoaşterea universului interior al poporului român. După lectura cărţii am avut sentimentul stenic şi totodată dureros că înţeleg poporul  român, că înţelegem de ce poporul român a avut istoria de victimă, de  popor jefuit, călcat în picioare, umilit toată istoria lui. După lectura acestei cărţi noi, românii, o să ne cunoaştem şi o să ne înţelegem mai bine pe noi. Va fi ca şi cum Dumnezeu ne-a luat o pojghiţă de pe ochi şi acum suntem uimiţi cât de clar ne vedem pe noi în oglinda acestei cărţi.

Pentru că „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN” a d-lui Ştefan Dumitrescu apare la puţin timp după ce doi mari ticăloşi, (cu siguranţă agenţi de influenţă ai unor forţe externe, ceea ce înseamnă război psihologic  împotriva poporului român) este vorba de Horia Roman Patapievici şi de un domn Lucian Boia, au jicnit în cărţile lor grav poporul român, fapt pentru care ar trebui traduşi în faţa justiţiei, cartea aceasta se înscrie într-o polemică devastatoare cu aceştia. Concluzia acestei cărţi este că poporul român, cel mai vechi popor european, apărut încă din neolitic în aria Carpato-istro-pontică, poporul traco-daco-român stând la baza popoarelor europene, a fenomenului european, este un popor creativ, foarte dotat. Ca dovadă marea cultură pe care a dat-o (cum puţine popoare au o asemenea cultură) începând cu acea capodoperă  care este gânditorul de la Hamangia, continuând cu Mioriţa, cu marea cultură a evului mediu şi cultura modernă, trecând prin Eminescu, prin Brâncuşi şi Enescu. Puţine popoare şi-au adus o contribuţie atât de însemnată la dezvoltarea culturii Civilizaţiei umane, aşa cum este cazul poporului român. Din această perspectivă istorică poporul român poate fi privit ca unul din marile popoare ale lumii, printre puţinele dotat cu o creativitate excepţională, care se întinde pe câteva milenii. Să ne gândim numai că scrisul a apărut pentru prima dată în istorie acum 7 mii de ani în spaţiul carpatic. Dovada grăitoare sunt Tăbliţele de la Tărtăria care preced cu două milenii Tăbliţele de la Summer. Sau alte mii de statuete la fel de valoroase din punct de vedere plastic ca „Gânditorul de la Hamangia”, dar care nu au fost dezgropate.

Şi totuşi dacă suntem cel mai bătrân popor european şi unul dintre popoarele foarte inteligente şi creative ale istoriei cum se explică faptul că după înfrângerea dacilor în cele două Războaie daco-romane, după autojertfa lui Decebal, poporul dac nu s-a mai regăsit pe sine decât foarte târziu? Cum se explică faptul că poporul dac a fost prin excelenţă un popor ofensiv, mândru, demn, viteaz, iar poporul român, care este acelaşi popor dac văzut în continuitatea sa, a fost şi este un popor slab, defensiv, un popor care a fugit în codri din faţa năvălitorilor sau şi-a plecat capul şi s-a lăsat jefuit fără să schiţeze nici un gest de împotrivire, aşa cum se întâmplă acum în perioada postcomunistă. (cu rare excepţii, când Domnul ne-a dăruit Conducători mari şi Viteji am fost şi un popor ofensiv. Ceea ce înseamnă că atunci când avem în frunte Conducători mari putem să fim un popor excepţional, şi aceasta datorită zestrei latente din fiinţa noastră individuală şi naţională) Şi dacă  am fost  și suntem un popor dotat, care i-am dat pe Eminescu, pe Brâncuşi, pe Nicolae Densuşanu, pe Enescu, pe Eliade, pe Cioran, pe Coandă, etc cum de se face ne-am mâncat și ne distrugem valorile ? Și cum se face că am dat această clasă de politicieni care ne-a făcut şi ne face mai mult rău decât bine în istorie! Care este mai mult decât ticăloasă şi execrabilă?

Acel plus de cunoaştere al psihologiei poporului român, din profunzimile sale până în contemporaneitate, pe care îl aduce în domeniul Ştiinţelor sociale şi în cunoaşterea psihologiei poporului daco-român domnul profesor Ştefan Dumitrescu ne ajută pe noi, românii, să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în istorie. De ce am evoluat aşa de contraproductiv în istorie, de ce am ratat cele mai multe din şansele pe care ni le-a oferit istoria, de ce suntem acum un popor victimă, incapabil de orice reacţie în faţa agresiunilor de tot felul, în faţa problemelor pe care ni le pune viaţa şi Istoria? De ce suntem un popor ai cărui indivizi suntem dezbinaţi şi ne mâncăm între noi, şi care îşi aşteaptă într-o inconştienţă totală dispariţia de pe scena istoriei?

Credem că aici este genial autorul acestei lucrări. Pentru că Ştefan Dumitrescu pătrunzând în profunzimile psihologiei poporului daco-român, investigându-i pliurile acestei profunzimi, reinterpretând dintr-o perspectiv ştiinţifică (de fapt din mai multe perspective) şi modernă miturile, care sunt fundamentele memoriei colective ale poporului daco-român, el reuşeşte să ilumineze, ca să spunem aşa, tainele profunde ale acestui neam daco-românesc atât de mare şi totuşi atât de nefericit, de tragic, de umilit în istorie. Pentru că dl profesor Ştefan Dumitrescu (intuiţie, clarviziune, inspiraţie divină?) pune, ca să spunem aşa, după două mii de ani diagnosticul psiho-moral cel mai corect al poporului român. Iluminează, din punct de vedere epistemologic, dinspre interior către nivelul conştient, dinspre trecut către prezent destinul impresionant de uman şi de tragic al unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii.

Pornind de la o cercetare cazuistică foarte bogată, de la evenimentele istoriei (fericite şi nefericite), de la notele şi meditaţiilor oamenilor de cultură, străini şi locali (exemplu Paul de Alep, Dimitrie Cantemir) profesorul Ştefan Dumitrescu descoperă şi studiază în profunzimea sa ceea ce am numi Sistemul de patologii al Psihologiei poporului român. Subliniem că această descoperire a sindromului de patologii al psihologiei poporului român este una dintre cele mai mari descoperiri din istoria şi din cultura poporului român. Că ea explică într-o mare măsură comportamentul poporului daco-român de la înfrângerea regelui Decebal în anul 106, în urma confruntării cu armata romană, până astăzi. Aceste patologii s-au format şi s-au dezvoltat pe parcursul primului mileniu, când populaţia dacă, trăitoare în sătuleţe ce se întindeau pe teritoriului vechii Dacii fugea îngrozită din faţa hoardelor năvălitoare salvându-se în întunericul codrilor. Și s-au întărit pe parcursul celui de al doilea mileniu...Plecând de la datele istoriei, ale realităţii şi ale vieţii de zi cu zi din spaţiul românesc, observând că noi, românii, ne mâncăm valorile, că aceasta este o tendinţă aproape generalizată a comportamentului nostru, scriitorul Ştefan Dumitrescu a descoperit şi a teoretizat patologia psihologiei poporului român pe care a denumit-o Axiofagie. De la Axios, valoare, fagos, a mânca. Invidia, bârfa, ironia, marginalizarea, pâra sunt forme ale Axiofagiei. Când bârfim pe cineva noi îl „distrugem”, îl compromitem în plan mental. Marginalizarea, îndepărtarea, pedepsirea unei valori, ura împotriva ei, toate acestea sunt reacţii de anihilare a valorii şi ne dezvăluie că în subconştientul nostru acţionăm împotriva valorii  tocmai pentru că „ne dăm seama” că suntem mici în comparaţie cu ea.

Această „micime” a noastră în comparaţie cu Valoarea este descoperită în subconștientul nostru, iar reacţiile împotriva valorii au scopul de a o anihila, astfel ca în subconştientul nostru noi să ne simţim în continuare „mari”. Aţi observat, după căderea Dictaturii comuniste foarte mulţi oameni setoşi de putere, pentru că în subconştientul lor colectiv credeau că aşa sunt ei mari, aşa devin ei mari, au intrat în partidele politice înfiinţate după 1989. Există deci, ne spune autorul, o tipologie umană formată din indivizi care „se cred mari”, care vor să fie mari, (au egoul dilatat, cancerizat) şi care în marea lor majoritate oamenii aceştia sunt bolnavi de putere. Ei bine, oamenii aceştia sunt bolnavi de Egoplasm, aceasta fiind cea mai gravă, cea mai importantă patologie a Psihologiei poporului român. Oamenii aceştia nu pot să trăiască dacă nu se simt ei mari, şi dacă nu fac tot ce pot ca să fie mari... Intră în politică, fac orice ilegalitate și orice gest imoral ca să aibă „puterea şi bogăţia”, CARE LE DĂ LOR SENTIMENTUL CĂ SUNT MARI. Din rândul acestora se  recrutează „bolnavii de putere”, politicianismul fiind una dintre cele mai grave patologii ale Psihologiei poporului român,  boală care i-a făcut foarte mult rău acestui popor şi acestei Ţări. Politicianismul, la noi, la români a fost  şi este o mare nenorocire, un cancer social și psihologic. Atomita este o altă patologie (aceasta fiind dată de tendinţa din subconştientul românilor de a se dezbina între ei) a psihologiei poporului român, căreia  autorul îi acordă o mare atenţie, şi care ne-a făcut rău  pe durata întregii istorii. Datorită acestei patologii (pentru că au avut în ei tendinţa, înclinaţia către dezbinare şi nu către unire) tracii au dispărut, iar dacii  nu s-au mai reunit într-un Regat, condus de un Rege, după moartea lui Decebal, sau după plecarea romanilor din Dacia în anul 271, e. n, şi au trăit în sătucele lor risipite pe  teritoriul fostei Dacii, de la Nistru până în sudul Boemiei, atât cât se întindea regatul lui Decebal. Şi pentru că  dacii nu s-au mai unit după plecare aureliană din Dacia, iar popoarele migratoare, care erau de fapt nişte hoarde dezlânate ce se împingeau unele pe altele, i-au găsit atomizaţi, risipiţi, incapabili şi să se adune şi să formeze o armată care să-i alunge pe invadatori, protoromânii ca să-şi salveze pielea s-au ascuns în păduri, de unde ieşeau după un timp cu daruri pe care le dădeau celor care se înstăpâniseră în pământurile lor.

Gestul acesta s-a tot repetat pe parcursul mileniului întâi, astfel că l-am asimilat în subconştientul nostru colectiv, ne-a intrat în codul genetic. Aşa s-a format poporul român ca un popor slab, defensiv, fără coloană vertebrală, care se pleacă în faţa duşmanului (de aici proverbul „Capul aplecat sabia nu-l taie”) ca să scape cu viaţă. Care îi dăruieşte duşmanului ce are mai bun ca să fie acceptat de Duşman (de aici proverbul „Pupă-l în bot şi papă-i tot), gest repetat care ne-a învăţat să fim vicleni, dedublaţi. Din aceste patologii centrale ale psihologiei poporului român s-au format alte „scheme adaptative” secundare, cum ar fi şmecheria, demagogia, lenea, lăudăroşenia („Prostul până când nu este fudul nu e prost destul”), trădarea. Toate aceste patologii, „scheme atitudinale şi comportamentale asimilate” de subconştientul colectiv comunică între ele, se susţin una pe alta, augumentându-se. Aceste patologii, aşa cum spune autorul cărţii, dacă ne-au ajutat să supravieţuim în istorie, şi am supravieţuit târâş, grăpiş, plătind un tribut prea mare, ne-au făcut mult rău formându-ne (de-formându-ne) ca un popor slab, defensiv, laş, care şi-a plecat capul în faţa Stăpânitorilor, când ar fi putut să se unească, să se organizeze şi să-i alunge pe duşmani. Puţinele dăţi când ne-am ridicat împotriva Cotropitorilor sunt excepţii care confirmă regula. Am fi avut nevoie în istorie de un mare Conductor ca Burebista care să ne unească, să ne motiveze, să ne dea încredere în noi, să ne formeze ca un popor viteaz, unit, dârz, de oameni patrioţi, cu vocaţia onoarei şi care din cuceriţi să ne înveţe să fim un popor mândru şi demn care nu se lasă călcat în picioare. Or ce vedem acum în perioada postcomunistă ? Că indivizii umani cei mai hoţi, setoşi de putere au încălecat pe grămada de bucate a ţării şi au jefuit cât au putut. Iar restul populaţie ce a făcut?  În loc să se adune, să se organizeze şi să arunce peste bord clasa politică jefuitoare, muncitorii, românii ceilalţi aruncaţi în şomaj, medicii au fugit  în afara ţării, la mai bine, unde s-au băgat slugi la cei care ne-au distrus Economia şi ne-au transforma ţara în piaţă de desface. Aceiaşi schemă comportamentală învăţată în primul mileniu se repetă şi acum ca un act reflex. Exact ca în primul mileniu, acum în loc să fugim în păduri din faţa popoarelor migratoare, am fugit din faţa greutăţilor, a încercărilor istoriei la muncă în străinătate (au plecat muncitorii cei mai buni, tehnicienii, cercetătorii ştiinţifici, medicii, au fugit ca potârnichiile în străinătate, la mai bine) şi ne-am băgat singuri slugi la cei care ne-au asuprit şi ne-ai jefuit în istorie.

Cred că acum în perioada aceasta foarte grea şi periculoasă pentru poporul şi naţiunea  română, când a fost distrus mai mult de jumătate din Organismul naţional românesc, aşa cum era el în anul 1989, poporul român chiar avea nevoie de un mare diagnostician ca profesorul Ştefan Dumitrescu.  De un Medic şi de un Profesor care să-l înveţe să se însănătoşească. Să se formeze ca un popor curajos, unit, care îşi ia soarta în mâinile lui. Pentru prima dată după două mii de ani apare în istoria acestui popor un Medic, un Psiholog care se apleacă asupra sufletului, a psihologiei, a fiinţei poporului român, îl studiază atent, privind în străfundurile sale, analizează conexând toate datele între ele, având o capacitate de sinteză ieşită din comun şi ne arată pe ecranul minţii noastre (al conştiinţei celor care vor citi cartea) atât calităţile care au făcut din acest popor un mare creator de cultură cât şi bolile de care a suferit în istorie, moştenite de la strămoşii noştri traci, care l-au condamnat să aibă destinul nefericit de victimă a Istoriei. Ştefan Dumitrescu este un fel de Dostoievski şi de Yung al poporului daco-român, un analist de o fineţe şi profunzime remarcabile al istoriei şi al universului nostru interior. Puţine popoare au norocul să le dea Dumnezeu o Minte care să  le ajute să se cunoască atât de profund şi de complex şi care să le arate metoda, calea, strategia pe care trebuie să o urmeze ca să iasă din această stare patologică de letargie care le poate fi fatală.

Partea a doua a cărţii (deşi analizele şi raţionamentele care ţin de domeniul psihologie, al sociologiei coexistă, conlucrând cu analizele, judecăţile şi raţionamentele care ţin de domeniul pedagogiei şi al economiei) încearcă şi reuşeşte să descifreze laturile slabe ale poporului român în istorie, cauzele educaţionale care au făcut să fim un popor defensiv în istorie („Dă, Doamne, mintea românului a de pe urmă”). Partea aceasta de Pedagogie  se apleacă asupra  cărţilor şi a autorilor care au încercat în perioada interbelică să fundamenteze ceea ce s-ar numi O PEDAGOGIE A POPORULUI, ducându-le cu succes opera mai departe antecesorilor să-i pentru care are o preţuire sacră. Analizând situaţia Sistemului socio-economic românesc din diferite perioade ale istoriei, ca şi starea Sistemelor socio-economice naţionale în general, profesorul Ştefan Dumitrescu credem că se găseşte în situaţia de a pune bazele unei noi discipline a Pedagogiei generale pe care el o numeşte „Pedagogia popoarelor” (Psihologia şi Pedagogia popoarelor). Ceea ce reuşeşte, având sentimentul că brodează cu ideile şi gândurile, dl profesor Ştefan Dumitrescu este faptul de a fi dus mai departe limitele, sau orizontul de cunoaştere al acestor ştiinţe, Psihologia şi Pedagogia. Iar cel mai important lucru mi se pare acela de a fi sculptat, sau de a fi proiectat pe ecranul acestei perioade de timp Portretul cultural şi psihologic al poporului daco-român. Pe timpul lecturii am fost impresionată de acribia cu care pătrunde, ca un fel de batiscaf care merge pe fundul oceanului filmând pliurile, gropile, ridicăturile reliefului, ca şi de capacitatea lui de a se „ridica la suprafaţă” şi de a privi totul de sus, reuşind să creeze o frescă a psihologiei şi pedagogiei poporului român, pe cât de profundă pe atât de cuprinzătoare. „Psihologia şi Pedagogia poporului român”, cartea profesorului şi a scriitorului Ştefan Dumitrescu este una din cele mai mari realizări ale gândirii psihologice şi pedagogice la noi, unul din marile evenimente culturale ale acestei perioade „de tranziţie către distrugerea definită a poporului romîn şi a Românie”). Monografia aceasta, căci o Monografie este cartea profesorului Ştefan Dumitrescu, analizată aici, creşte, ca să spunem aşa, din solul social şi cultural românesc, este  o proiecţie profundă şi lucidă a sufletului românesc pe suprafaţa Ecranului care este prezentul şi viitorul acestui neam. După lectura cărţii ai sentimentul că intenţionat Dumnezeu a făcut ca această carte să apară în această perioadă când poporul romîn, după 1990 Obiectul şi Victima unui mare Război economic, se află într-o stare jalnică, introdus pe o cale negativă, autodistructivă, aflat în cea mai periculoasă Fundătură istorică, distrus într-o mare măsură.  În finalul cărţii credem că ne aflăm în faţa unuia din evenimentele cele mai importante din istoria Psihologiei şi a Pedagogiei româneşti, când aceste ştiinţe îşi dau mâna ca să ajute poporul român să se salveze din criza istorică în care ne găsim de foarte mult timp.

-------------------------

PS. O dată cu această  admirabilă şi memorabilă carte care este „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÎN”, dl profesor Vasile Mănuceanu, Preşedintele Fundaţiei Culturale Ajutorul românesc, mi-a dat spre lectură,  o altă carte a domnului profesor Ştefan Dumitrescu, de data aceasta o carte de versuri intitulată „Calul Troian al Lumii, America sau Luceafărul”, pe care o voi recenza cât de curând. Am citit-o de mai multe ori în timp ce lecturam „Psihologia şi Pedagogia poporului romîn”. Mărturisesc că am rămas consternată, stupefiată. Cele trei mari poeme ale cărţii, „Naşterea Poetului”, „Calul Troian al Lumii, America sau Luceafărul”, şi „Ana strigam”, tot un fel de Luceafărul lui Eminescu”, sunt printre cele mai mari poeme din literatura română şi îl plasează pe Ştefan Dumitrecsu direct sub Eminescu, alături de Arghezi şi de Blaga. Nu-l cunosc personal pe dl profesor Ştefan Dumitrescu dar cum i-am lecturat mai înainte romanele „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București”, „Prea adânc m-ai rănit, femeie!”, „Şi tu vei fi Văzduh” şi „Marea dragoste” cred că ne găsim cu siguranţă în faţa unei dintre cele mai mari Minţi şi a unuia dintre cele mai mari Talente pe care le are România la ora actuală.

Lector univ. Maria CANTUNIARI

10 iulie 2015

Bucureşti

Cârmacii

Alexandru Vlahuţă

Vai, nenorocită țară, zile rele-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns

Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,

Ăști nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,

Țin a tale zile-n mână, ș-a ta cinste sub călcâi.

Și călări pe tine, țară se cred zei aceste bestii,

Cum se cred ades copiii împărați călări pe trestii.

Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială

Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari la cârma țării

Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi și pe valurile mării!

Și când cugeți c-acești trântori, astă haită de samsara

Prin tertipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari

Și când vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sunt,

Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeț și crunt

Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit

În mizeriile în care ei, călăii, l-au trântit,

Când te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,

Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,

După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,

După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,

Au curajul acești oameni de nimic, acești mișei

Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare:

Ne vrea țara! Îi vrea țara? Auziți nerușinare!

Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi!

Într-o ocnă da! Acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în țară cinste, muncă, propășire,

Când spoiala azi e totul, când vezi că prin lingușire

Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe!

Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte

Când te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,

Înțelepții sunt victime, ticăloșii sunt călăi!

Nunta de aur în Munții Albaștri (Blue Mountains – N.S.W)

Florica și Ioan Miclău – Gepianul la 50 de Ani de căsătorie, 1965-2015!

Prin bunăvoința fiicelor și ginerilor noștri, care au ținut să ne prelungească bucuria ”Nunții de Aur”-50 de Ani de la Căsătorie” cu o excursie în Munții Albaștri, ne-au creat o mare satisfacție! Așadar pe data de 25 iulie, dimineața, ne aflam în drum spre frumoșii Munți ai statului N.S.W. Aerul curat dar și frigul montan se simțea crescând pe măsură ce ne apropiam de localitățile Katoomba și Leura, localități turistice deosebite. Sus de tot, pornind de la creasta muntoasă a așezării Leura, ni se desfășura o panoramă fantastică, cu imense păduri ce acoperau crestele de munți. Imediat de la șoseaua asfaltată, prăpăstiile abrupte aproape verticale, prelungindu-se apoi pe depresiuni de mii de kilometri, deasemeni acoperite de păduri, se mărgineau cât se putea privi cu ochii de munți stâncoși, cărora abia le deosebeam culorile roșiatice ale stâncilor. Depresiunile, dealurile și munții  ridicau și o ceață albastră la orizont, asemenea unei mari picturi naturale, de unde cu siguranță că li se atribuie munților și numele!

Ajunși la Jamison Valley, aici am putut vedea vestita frumusețe naturală - cele  trei stânci înalte ridicate din baza depresiuni, și scluptate ca de o daltă de vremile timpilor încalculabili  trecuți peste ele, cunoscute istoric cu numele de ”Cele Trei Surori” (The Three Sisters).

Peșterile și grotele sunt peste tot, în special în zona ”Jenolan Caves”, cu vechimi de peste 340 milioane de ani.(N.S.W-Tourism Awards-2013). Mistere, legende și aventuri despre underground au făcut faima multor povestiri. Dacă mai amintesc și câteva nume ca de exemplu: ”The River Cave”(Pestera cu râu) underground, numit și River Styx, peștera având mari cristale, minareturi, dă spatiului o fantastică prezentare. Peștera ”Pool of Cerberus”, peștera ”Temple of Baal”, ”Peștera Imperială”, și multe altele, amintesc despre miturile si mitologiile lumii antice! Dacă aducem în relație si miturile și legendele aborigene, atunci pătrundem adânc în vremi întinse pe  milenii de istorie și preistorie a omeniri! Cascadele de la Leura, cad prin adevărate grădini multicolore ale Florei muntoase!

De fapt o grădină naturală peste tot cât cuprinde munții si localitățile zonei! Am vizitat și o veche galerie minieră, care avea la intrare monumentul unui miner, acesta îndemna un cal ce tragea vagonetul cu cărbune! Totul în mărime naturală! Aci m-am oprit și m-am pozat cu minerul, punându-mi mâna pe umărul lui, așa frățește! Mi-am adus aminte de filmele lui Ben Todica din Melbourne, cu minele din Ciudanovița, Oravița, Anina, fapt ce m-a înviorat, fiindcă mai era și frigul, cu un vânt rece și pătrunzător!

Mare ne-a fost bucuria să mergem cu telefericul, ce din creasta muntelui circulă peste Jamison Valley. De asemenea o coborâre cu trenul din vârf de munte până la baza acestuia pe o linie aproape verticală, te face să ți se facă părul măciucă, vorba noastră românească. Nevastă-mea avea teamă să nu cadă peste cei din față!

Să mai amintesc, despre faptul că am fost găzduiți la Hotelul ”The Mountain Heritage”, o noapte, dar unde nu prea am dormit, pentru că era în zonă, tocmai o sărbătoare care ne-a creat multă satisfactie dar și admirație! In localitățile din Munții Albaștri - N.S.W, există o tradiție creștină, de a ține așa numitul ”Crăciunul din Iulie”. Fiindcă luna Iulie aici este lună de iarnă, locuitorii vroiau să aibă acel Crăciun de iarnă european, probabil! Oricum, in luna Iulie, e acolo săptămânal, Crăciunul din Iulie!

A venit Moș Crăciun (Santa Claus), cu colinde și cadouri. A făcut poze cu lumea din hotel, iar nevastă-mea Florica a ținut să-și facă și ea o poză cu Moș Crăciun din Iulie.

O altă bucurie pe care nu o vom uita degrabă, am avut-o cu întreaga familie, vizitând o galerie de artă din orășelul Leura, ”QUIDDITAS – Creative Arts Gallery”, unde erau expuse lucrări de artă din mai multe țări ale lumii, dar de unde nu lipsea nici covorul românesc moldovenesc! Mie mi s-au umezit ochii privind peisajul acestuia, iar nevastă-mea îmi zice: ”Tu ești gata să plângi Ioane!” Am schimbat câteva vorbe cu patroana, care ne-a spus că se poate cumpăra ce dorim. Fiica mea Elena, deja cumpărase un covor moldovenesc ca să-l aibă amintire din România. Doamna Patroană încă ne-a mai explicat și originea cuvântului ”quidditas”, care este cuvânt Latin, însemnând esența unui obiect care îl face să fie ceea ce este!

Am rămas înmărmurit din nou, vizitând o nouă ”Galerie de artă” cu denumirea de ”Bygone Beautys”, un adevărat muzeu, dar și cu vânzări. Un ceai bun pentru vizitatori este intotdeauna pregătit! În câteva minute am înțeles eu că ceaiul reprezenta însăși produsele de artă specifice servirii ceaiului! Și, că toată galeria era numai cu ”teapots”. Camere și rafturi pline de teapots!

Această galerie cuprinde peste 3000 de ceainice, bineînțeles, extrem de artistic lucrate. Dar nu am văzut in rafturile din cele câteva încăperi, două ceainice identice! Doar unicate!

Colectarea lor începuse cu zeci de ani in urmă, iar o sintagmă pusă pe cartea de vizită a galeriei notează: ”Quality is timeless”, adică această calitate artistică nu are timp, este nemuritoare, din origine spre infinit! Mi-am amintit, privind toate acestea, de măiestria traco-dacilor noștri, care fuseseră primii olari în emanciparea civilizatiei omenești, prelucrători de vase din aur și argint, găsite pe întregul teritoriu european de către arheologi! Chiar mi-au venit in minte niste versuri din poezia mea dedicată cu ani în urmă olarului din Leheceni-Bihor: ”El, olarul, e artistul / Geniu civilizator / Căci, de nu făcea el oala / Trăia omul râmător/”. Această frumoasă zi de excursie in Munții Albaștrii, în care sărbătoream cei 50 de ani de căsătorie, ne va rămâne în amintire mie și nevestei mele pentru totdeauna! Mulțumim lui Dumnezeu pentru acestă frumoasă vârstă, si a iubirii Sale de a ne îngădui a mai vedea încă frumusețile Lucrărilor Sale!

In după amiaza zilei de 26 iulie, 2015, ne pregătirăm să ne reîntoarcem spre locurile și

casele noastre de pe coasta de Est al Pacificului, la frumosul oraș Wollongong, și a suburbiei noastre Cringila, N.S.W.

Cu drag,

Florica și Ioan Miclău – Gepianul

Elena Ciubotaru: „Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” de Vasilica Grigoraș

„Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” este mai mult decât un simplu jurnal de călătorie. Este decuparea unui segment important din viaţa autoarei, segment cuprins între septembrie 1972 – 7 mai 2013, ziua revenirii acasă din lunga şi fascinanta călătorie în „Ţara Norului Lung şi Alb” , AOTEAROA (lb. maori), englezeşte vorbind, New Zealand. Călătoria este descrisă după modelul unui jurnal – ca stil literar, purtându-ne alături de ea cu precizie, pe date şi locuri exacte, fixate prin preţioase informaţii despre istoria, geografia ori geologia ariilor străbătute, a aşezărilor mici – întâlnite fugar – sau a zonelor mari, urbane în care a locuit, precum Napier, Wellington, Rotorua, Auckland.

Toate noutăţile care îi copleşesc mintea şi sufletul revarsă torente de efuziuni descriptive, reliefări superbe ale sentimentelor unei turiste uimite de minunea ce i se întâmplă: prezenţa ei aievea în acest „capăt” de lume, în îndepărtata (privind dinspre România) Oceanie, în sânul unui peisaj mirific oferit de insulele vulcanice ale Noii Zeelande, împădurite cu pini gigantici şi scăldate la poale de apele Pacificului – pe o coastă – şi a Mării Tasmania – pe cealaltă coastă. Dar nu sunt descrieri romantice de peisaj, nu! Vasilica Grigoraş este o neobosită şi dăruită autoare de Haiku. De câţiva ani şi-a descoperit aceste veleităţi, până acum fiind deja câştigătoare pe locuri fruntaşe a câtorva concursuri naţionale, iar în anul 2014 apare într-o Antologie Haiku! A învăţat şi reuşeşte excepţional să creeze imagini de neuitat şi să producă stări, sentimente, trăiri superioare concentrând totul în neiertătorul tipar fix de 17 silabe. Citiţi-o, nu veţi regreta! Această abilitate a intelectului ei împletit vădit cu sufletul, stilul exact, matematic – didactic pot spune – se regăseşte în toată proza ei. Nu doreşte doar să ne descrie cele văzute şi trăite, vrea să rămânem şi noi, cititorii, cu ceva concret din lectură, căci, luându-ne de mână, ne plimbă cu ea şi ne împregnează sufletele cu ROGVAIV-ul Oceanului, al cerului, al florei şi faunei descoperit, al civilizaţiei maori şi kiwiote ce i se dezvăluie în cale. Dovedind o sete grozavă de A ŞTI ne spune şi nouă tot ce a citit şi aflat, documentându-se temeinic în multe situaţii despre fiecare sătuc sau defileu prin care a trecut!

Dar nu este doar atât această carte. Ne invită autoarea în lumea ei lăuntrică, ne face părtaşi la cele mai mici amănunte ale pregătirii ei de călătorie, la emoţiile, fricile, uimirea că i se întâmplă tocmai ei acest lucru, la fericirea că trăieşte toate acestea, dar, mai ales, la recunoştinţa ei…

Două fire roşii, împletite armonios, ţinându-se mereu „mână în mână‛ răzbat de la început până la ultimul cuvânt al Jurnalului: recunoştinţa faţă de Bunul Dumnezeu, manifestată la fiecare pas, recunoştinţa şi iubirea pentru prietena ei, Valentina. De fapt, să analizăm jaloanele temporale pe care le fixează Vasilica Grigoraş: septembrie 1972 – superbul, sensibilul şi vibrantul moment al întâlnirii celor două viitoare studente, startul prieteniei neîntrerupte, de atunci şi până în momentul actual.

Anii următori defilează înaintea ochilor şi minţii noastre precum trenurile într-o gară: noiembrie 2002, anul emigrării Valentinei în N.Z.; februarie 2005, anul scurtei reveniri în ţară a Valentinei şi a soţului acesteia, Robert; vara lui 2009, alt concediu de odihnă al prietenei sale în România; vara lui 2011, când află autoarea gândul preietenei sale de a o invita pentru trei luni de zile în N.Z.; sfârşitul anului 2012 când primeşte Invitaţia concretă pentru perioada februarie – mai 2013 şi apoi, „ultimul tren‛ al Jurnalului, călătoria în sine.

Aici simt imperios necesar a vă reaminti versurile unui poem ce aparţine lui Rabindranath Tagore, şi care, am aflat nu demult, stă scris în întregime la intrarea micii mănăstiri de la Sădinca, judeţul Sibiu… Iată o parte din poem:

„Un lung tren ne pare viaţa

Ne trezim în el mergând

Fără să ne dăm noi seama

Unde am suit şi când.

Fericirile sunt halte

Unde stăm câte-un minut.

Până bine ne dăm seama

Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii

Lungi de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră, parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La o ţintă ce-o dorim”…

Acest suflet evlavios, intelect riguros, această fiinţă meticuloasă în gând şi faptă, omul aplecat necontenit spre cuvântul care iluminează – dăscăleşte vorbind! – Vasilica Grigoraş ridică, realmente, o ODĂ celor mai înălţătoare sentimente umane, iubirea de Dumnezeu, precum şi prietenia împletită cu iubire necondiţionată pentru Valentina, sentimente împărtăşite, desigur de aceasta din urmă. ODA îşi are izvorul pur, nesecat în simţămintele ei de recunoştinţă, exprimate necontenit, atât de fierbinte, încât uneori devin palpabile! Anual ori bianual mă transpun în situaţia de locuitor temporar al capitalei, Wellington, în intervale de trei până la şase luni, în ultimii 7 ani din existenţa mea. Mă împart egal între cele două lumi de dragul a tot ceea ce am mai scump pe lume – unicul meu fiu şi familia lui. Adăugaţi mărturia mea la ceea ce ne povesteşte Vasilica Grigoraş în acest Jurnal.

Citiţi rând cu rând. Veţi ieşi mai bogaţi, mai frumoşi la capăt de drum.

Elena Ciubotaru

Lucian Rus – Ștefan Dumitrescu, un scriitor român care face cât trei scriitori care au luat Premiul Nobel!

Cronica literară la romanele

„Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București”,

„Marea dragoste”,

„Prea adânc m-ai rănit, femeie!”

L-am cunoscut pe Ştefan Dumitrescu în studenţie, când, în anii 1970, frecventam cenaclul literar „Lucian Blaga” al Facultăţii de Filozofie, pe care îl conducea, şi o făcea cu delicateţe. Mai ştiu că peste câţiva ani, după ce Ana Blandiana i-a făcut în revista „Amfiteatru”, nr. 12, din anul 1971, un portret de scriitor fulminant, în care anunţa venirea în literatura română a unui talent excepţional, Adrian Păunescu l-a invitat să-i deschidă Cenaclul „Flacăra”, pentru că ţinea ca istoria Cenaclului pe care îl conducea să înceapă cu un scriitor promiţător. Am citit în revista „Flacăra” că Adrian Păunescu a afirmat la această primă şedinţă că Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române, o mare şansă a literaturii române…

Apoi, pentru că după terminarea Facultăţii de Filozofie drumurile noastre s-au despărţit (îmi aduc aminte că trebuia să lucreze în presă, dar în martie 1973 Ceauşescu a dat un decret prin care se interzicea repartiţia absolvenţilor de învăţământ superior în presă, asta făcându-l să opteze pentru un post la un Liceu pedagogic din Bucovina sau din Dobrogea) când şi când, în perioada comunistă, îl mai vedeam publicat de revistele literare de atunci, dar la intervale mari. După plecarea mea din ţară în 1977 n-am mai ştiut de el multă vreme…L-am văzut după 1990 publicând în revistele de cultură on-line scoase de români în Germania, în Franţa, în Canada, în Australia, unde a publicat Cronici literare la cărţile multor scriitori români stabiliţi în străinătate. Pe care încerca astfel să-i aducă în literatura română. Toate cronicile lecturate de subsemnatul şi scrise de Ştefan Dumitrescu erau favorabile, încurajatoare, în care-i recomanda călduros pe autorii recenzaţi publicului românesc. Dar nu am văzut din păcate nici o cronică scrisă de alţii la cărţile acestui scriitor generos, cu vocaţia prieteniei. Ştiam demult că în lumea literară românească invidia este suverană, că sentimentul de prietenie şi de reciprocitate lipseşte cu desăvârşire, aşa că nu m-am mirat. Noi, românii, ne pricepem foarte bine să ne marginalizăm şi să ne asasinăm valorile!

Mare mi-a fost bucuria când revenind în ţară la sfârşitul anului 2014 am găsit în librăria Eminescu patru cărţi semnate de Ştefan Dumitrescu. Este vorba de romanele: „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, „Prea adânc m-ai rănit , femeie!”, „Marea Dragoste”, şi de cartea de critică socială, filozofică, politică, sau mai bine zis de Eseul, sau de Monografia dedicată celor Doi Mari Dizidenţi şi Scriitori, Ioan Crişan şi Paul Goma. Le-am cumpărat imediat pe toate patru.

Prima carte pe care am lecturat-o, fără să o mai pot lăsa din mână, a fost romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”. Cel care m-a făcut să lecturez romanul acesta, primul a fost titlul care m-a intrigat, chiar m-a frisonat, ca să folosesc această expresie. Cum adică Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti? Nu există nicio legătură între Dostoievski şi Bucureşti. De ce a folosit romancierul titlul acesta, doar ca să şocheze, este un roman suprarealist? Nu, nici pe departe, mi-am dat seama, după ce am terminat romanul, pentru că în romanul acesta Dostoievski şi Nichita Stănescu sunt personaje principale. Amândouă sunt veridice, uimitor de vii şi de autentice, le vezi în faţa ochilor, sunt pilonii universului romanesc, ai lumii literare şi ai epocii din timpul lui Ceauşescu descrise în acest roman.

Abia după a doua lectură am înţeles semnificaţia titlului romanului, Dostoievski, ca şi Nichita, sunt două chei, două vizoare, prin care pătrundem în lumea fastuoasă, grotescă şi tragică a cărţii, în universul romanului, care este extraordinar. În profunzimile sufletului omenesc şi a sufletul românesc. În primul rând trebuie să subliniez că nu am mai citit niciodată un roman atât de bine scris, atât de profund, de inovativ şi de cutremurător. Este cu mult deasupra romanelor lui Garcia Marquez sau Varga Lyosa, sau ale mai bătrânului Thomas Mann. Romanul acesta este de departe un roman de talie internaţională, care ar fi best-seller pe marile pieţe internaţionale de carte dacă ar fi tradus şi publicat în străinătate. Romanul nu se poate povesti pentru că este un roman parabolă, metaforă, o constelaţie de motive epico-filozofice care comunică între ele, dându-i romanului o arhitectură complexă polisemantică şi polifonică. Acţiunea romanului se petrece în lumea scriitorilor din perioada comunistă, personajul principal fiind un scriitor, tipul geniului, foarte dotat, de o cinste ireproşabilă, dar şi de o inconştienţă profetică. Nu există în literatura română o carte care să descrie mai bine lumea literară românească, s-o deseneze în liniile şi în cadrul ei balcanic, dar totodată să pătrundă în subconştientul, în memoria colectivă, instinctuală, ancestrală a acestei lumi. Lumea literară, în general egoistă, venală, individualistă, cenuşie este urechea receptoare a adâncurilor sufletului românesc. Este cochilia în care rezonează întreaga ancestralitate şi spiritualitate românească, patologiile psihologiei poporului român şi aspiraţiile spiritualităţii daco-române. Scriitorul, realizând admirabil portretul psihologic, sufletesc al celor doi mari scriitori, F M Dostoievski şi Nichita Stănescu, analizează, punându-le faţă în faţă, cele două culturi şi cele două Mari Suflete, cultura slavă şi cultura daco-română, sufletul slav şi sufletul daco-românesc.

Nimeni nu a realizat ca acest scriitor foarte profund o analiză atât de veridică şi de complexă a sufletului românesc. Pe nesimţite, asistăm la procesul, chinuitor şi impresionat al naşterii din magma sufletului românesc, a Profetului, trimis în istoria acestui neam ca să întrezărească viitorul poporului român şi al omenirii. În ultima instanţă credem că romanul acesta cu nume atât de spectaculos, „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, este cea mai profundă meditaţie asupra istoriei poporului român şi a sufletului românesc… După lectură cititorul rămâne cu adevărat năucit, având nevoie de timp pentru a-şi reveni, pentru a-şi aduna gândurile, pentru a lăsa informaţia conţinută de universul românesc să se sedimenteze în fiinţa lui. De departe romanul acesta este unul dintre marile romane ale secolului XX. Tipărit în oricare altă ţară, în străinătate cu siguranţă romanul va fi considerat un mare eveniment, un best-seller. Ce păcat că unii critici din România tac (aşa suntem noi, românii, când este vorba să ne recunoaştem valorile. Ce ruşine !) şi nu mediatizează romanul, nu-l interpretează, nu se apleacă asupra lui.

După lectura, a doua lectură a romanului lui Dostoievski, am fost desigur curios să văd dacă şi celelalte două romane se ridică la înălţimea lui. Aşa că următorul roman lecturat a fost „Marea Dragoste”. Tot un roman de dragoste ca şi romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti” (care este în primul rând un roman de dragoste) şi tot un roman dostoievskian, pe care nu-l mai laşi din mână. Cele trei romane lecturate de noi, unul după altul, şi care realmente ne-au cutremurat (au un efect teribil asupra psihologiei lectorului) sunt romane dostoievskiene, pentru că dacă Dostoievski se foloseşte de evenimentul teribil, care este crima săvârşită de un personaj asupra altui personaj, şi care declanşează trăirile filmice ale personajului principal, prilej cu care autorul pătrunde în profunzimile sufletului slav, al sufletului omenesc, Ştefan Dumitrescu utilizează o altă fereastră, poartă pentru a intra în profunzimea şi vastitatea universului omenesc interior, şi aceea este Dragostea.

Romanele lui sunt romane de dragoste, dramatice, dureroase, cu zvârcoliri şi căutări epice şi filozofice. De exemplu romanul ”Marea dragoste”, este un roman filozofic, pentru că este o meditaţie asupra încercărilor prin care trece personajul principal al cărţii (care este Omul, şi în ultima instanţă Dragostea), asupra căutării dramatice a destinului Omului în lume, dar este şi un roman Mitologic, o reinterpretare modernă, pe fundalul unei societăţi corupte, care se scufundă în mlaştina istoriei, a mitului lui Pygmnalion. Dar şi a mitului lui Oedip. Personajul principal, un pictor, care în mod normal ar fi trebuit să rămână asistent la Institutul de arte plastice din Bucureşti este marginalizat şi adus în situaţia de a-şi lua lumea în cap. Este un fel de exil (în primul rând este vorba aici de exilul interior al artistului) într-un târg din Bucovina. Aici va picta reuşind în condiţia umană de marginalizat să dea o operă de valoare excepţională şi vastă. Îndrăgostit de creaţie pictând-o pe una din femeile care se îndrăgostesc de el, reuşeşte s-o reînvie. Romanul este tulburător, de un realism crud, pe fondul unei panorame bucovinene de ev mediu, pictată parcă de Dărăscu.

Al treilea roman, „Prea adânc m-ai rănit femeie!”, are ca personaj principal un tânăr muzician (observăm că toate romanele lui Ştefan Dumitrescu au în centru lor motivul artistului genial, care intră în conflict cu societatea românească, decăzută moral, bolnavă de egoplasm şi de axiofagie, care se salvează prin creaţie !) este tot un roman de dragoste, şi tot un roman filozofic, iar în profunzimea sa un roman mitologic, în care autorul încearcă dezghiocarea mai multor mituri, legate de misterul feminin, de vocaţia Principiului feminin în istorie, foarte puternică, de lupta dintre Principiul feminin şi Principiul masculin. Este şi romanul acesta unul care te cutremură şi care te lasă aşa. În final mărturisim că nu am citit în literatura română romane atât de profunde, de mari, de cutremurătoare. Romane de talie internaţională, care îmbogăţesc literatura română şi literatura universală. Romane care pătrund în profunzimile fenomenului uman, dezvăluindu-i din interior atât măreţia, cât şi slăbiciunile înfricoşătoare . Mărturisim de asemenea că ne este teamă pentru Ştefan Dumitrescu, pentru că suntem conştienţi că lumea literară românească invidioasă, egoistă, meschină nu va accepta ca un scriitor de talie mondială să trăiască şi să scrie în mijlocul ei, şi nu se va lăsa până când nu îl va marginaliza total, ca pe Eminescu. Chiar şi acum la două luni după lectura romanelor suntem sub impresia lor terifiantă. Cred că ar trebui să avem o grijă deosebită de scriitorul acesta.

Prof dr Lucian Rus

5 februarie 2015

UIMITOARELE asemănări dintre cultura CUCUTENI și cultura chineză YANGSHAO

Cine pe cine a influențat acum 6-7.000 de ani?

O altă mare enigmă a istoriei este născută de bulversanta asemănare dintre cultura Cucuteni, cea mai importantă cultură europeană a acelor vremuri, și cultura chineză Yangshao. Cele două culturi au fost contemporane (Cucuteni a evoluat între anii 5.000-3.500 î. Chr., în aceeași perioadă în care a ființat și Yangshao: 5.000-3.000 î. Chr.), iar dovezile istorice ne fac să credem că reprezentanții lor nu erau străini unii de alții, ba, mai mult, că aveau chiar relații comerciale și culturale.

Un lucru remarcabil de la prima vedere îl reprezintă faptul că ceramica celor două culturi se aseamănă uimitor de mult – simboluri, forme, culori atât de apropiate încât un nespecialist le-ar putea confunda cu ușurință. Să fie doar o misterioasă coincidență sau vorbim despre influențe concrete în ambele sensuri, ori măcar dintr-o direcție spre cealaltă?

Desigur, uriașa distanță dintre teritoriile ocupate de cele două civilizații ar putea să ne facă să credem că acest lucru nu era posibil acum 5-6-7.000 de ani. Să nu uităm însă că în urmă cu 2.000 de ani avem dovezi ale existenței Drumului Mătăsii, un drum comercial care lega China de Europa. Acest drum este considerat de unii cercetători, printre care și specialistul în preistorie André Leroi-Gourhan, un spațiu de schimburi între oameni încă din paleolitic, adică chiar dintr-o perioadă mai veche.

Ca o confirmare a acestei posibilități, în anul 2014, o descoperire de excepție făcută în România – scoaterea la lumină a unei locuințe pre-cucuteni, cu o vechime de aproximativ 7.200 de ani – a adus dovezi ale schimburilor comerciale dintre locuitorii de pe teritoriul României și cei din China…

Datorită excepționalei descoperiri de la Baia, în județul Suceava, o echipă de cercetători de la Universitatea din Cambridge a venit încă de anul trecut pentru a sprijini munca arheologilor români. Alături de arheologul Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, echipa de la Cambridge urmărește să stabilească modul în care acum 6-7.000 de ani se făceau schimburi de cereale între Europa și Asia, dar în special între Europa și China. Martin Kenneth Jones, specialist în arheologia biomoleculară a cerealelor și-a început cercetările în China, unde a găsit cereale aduse în acele vremuri din Europa, în timp ce în Europa a identificat cereale aduse din China.

Jones, vorbind despre descoperirea de la Baia: „Credem care are legatură cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a înțelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cereale. În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s-a făcut acesta este interesant”. (Mediafax)

Iată că, din perspectiva specialiștilor, o relație între cele două culturi este posibă. Dincolo de dovezile arheologice care pun în evidență schimburi de cereale între cele două continente, asemănarea ceramicii celor două culturi este frapantă și ne vorbește despre legături deosebit de interesante.

În munca de comparare a ceramicii celor două culturi, am găsit o serie de evidente asemănări, o parte dintre acestea fiind expuse în acest articol. Ceea ce este deosebit de interesant este și faptul că anumite obiecte de cult cucuteniene seamănă izbitor cu Pagodele Chinezești care, la rândul lor, sunt construcții destinate vieții religioase…

Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm că două dintre cele mai importante simboluri ale spațiului Asiatic (și implicit ale Chinei) – Yin Yang și Svastica – au fost descoperite pe ceramică cucuteniană mai veche de 6.000 de ani. Chiar mai mult, pe teritoriul României, simbolul svasticii apare și în cultura Turdaș Vinca, cu o vechime de 7.500 de ani.

În acest context, ne putem întreba dacă nu cumva culturile neolitice dezvoltate într-un spațiu care înglobează și România de azi, au creat influențe până departe în Asia, acest spațiu carpato-danubiano-pontic fiind nu numai Vatra Vechii Europe, după cum spun unii cercetători străini, ci și un loc de unde au pornit spre Asia populații care stau și la baza unor culturi de pe acest continent…

Pentru că, să nu uităm câteva lucruri remarcabile despre cultura Cucuteni:

 – A fost vârful cultural, economic și social al Europei timp de 1.500 de ani, între 5.000-3.500 î. Chr.;

 – Cucutenienii aveau case cu etaj și case pe piloni;

 – Locuințele lor, unele de până la 200 de mp, erau compartimentate, fiecare cameră având o utilitate specifică;

 – S-au descoperit așezări de aproape 20.000 de case, aranjate planimetric, ceea ce arată o organizare socială foarte bine pusă la punct, sugerând existența unor proto-orașe;

 – Pasta ceramică cucuteniană ca și pigmenții folosiți sunt de o calitate excepțională, foarte greu de atins și cu tehnologia de astăzi. Practic, pasta ceramică și culorile sunt foarte bine păstrate, chiar și după ce au stat în pământ 7.000 de ani;

 – Cucutenienii foloseau cuptoare de ardere cu reverberație, o minune tehnică pentru acea perioadă;

 – Cultivau aproape toate cerealele și diverși pomi fructiferi…

În concluzie, avem aproape de noi o comoară culturală pe care statul român ar trebui să o valorifice la adevărata ei valoare. Peste toate, dovezile ne vorbesc despre legături și influențe uimitoare, la distanțe uriașe pentru acele vremuri. Cu timpul, poate că toți românii vor cunoaște istoria acestor locuri și o vor aprecia la adevărata valoare. Pentru că merită! Pentru că este și a noastră!