Fragilitate
Cuvinte pe verticală de Ion N. Oprea
Surpriza cea mare
~O~
De
mulți ani de când ne știm – aș crede că
ne și cunoaștem – îmi dau îndemnul de a
crede că, în ce mă privește, dețin
destule informații, nu din surse, ci directe, care să-mi permită să-mi fac măcar o părere despre Ion N. Oprea, dacă nu să cutez
și un portret al lui. Nu acum, însă…
Acum
mă mulțumesc să fac, mai întâi, o mărturisire. Citindu-i mormanul de cărți pe
care le-a publicat până la sfârșitul anului 2015 – aproape șaizeci, dacă
cifrele nu-mi fac feste, din cauză că nu m-am avut niciodată în relații
prea bune cu ele – în care istoria este
actualitate, iar actualitatea aspiră să devină istorie, nici nu gândeam că
prietenul meu de-o viață, ziaristul și
scriitorul Ion N. Oprea, îmi mai poate administra vreo surpriză. Dar, de
unde!... Neliniștitul și mereu răscolitorul prin sipetele doldora de documente
din toate timpurile istorice mi-a
copt-o!
Chiar
în dimineața zilei de 21 ianuarie a acestui an 2016, la orele 10, ne-am întâlnit în punctul devenit
de-acum… unul fix: Podu Roș. Reper - Poșta și Telefoanele. Cum eu îi propusesem
acea întâlnire, i-am și înmânat omului… motivul acesteia. Un manuscris, care ar
urma, sper, să treacă… examenul includerii într-o altă carte pe care
I.N.O. intenționează să o scoată de
sub teasc, poate chiar în acest an,
pentru o antologie. Ca să nu rămână dator,
prietenul meu mi-a oferit și el ceva. Într-o pungă de plastic. Ce se afla în
acea punguță… fără doi bani, dar care s-a dovedit a fi cu mult mai valoroasă,
am bănuit pe loc: o carte. “Alta?”, m-am
întrebat, conspirativ, “Abia îmi mai dăduse una!” Fără mare greutate, am și găsit o explicație: “Probabil
că a uitat și mi-o mai dă o dată”. Acasă
chiar am dezlegat nodul. Mai bine spus, s-a dezlegat singur. Mai precis spus, din
acea pungă din plastic am extras… surpriza. Un bilet câștigător, cum ar spune
cei care pierd banii la jocurile de noroc.
O
carte e o carte. Nici o surpriză. Mai ales în cazul unui autor atât de
prolific, de cuprinzător și de serios în demersurile sale. Numai că, de
data aceasta, regula făcea o excepție… Mai întâi, am stăruit, cum o fac de
obicei, asupra coperții, (sau copertei?). Am citit: Ion N. Oprea – “Fragilitate
. Cuvinte pe verticală” . Băgând de seamă că Ion îmi zâmbește din “timbrul”
fotografiei din colțul stânga-jos al cărții, i-am răspuns, cu același zâmbet.
Cartea este tipărită tot la Editura ieșeană PIM, la începutul acestui an,
2016.
De
când mă aflu pe pământ, nu am suferit niciodată de afecțiunea curiozității. A
indiscreției, ca să arăt că mă am în relații bune cu sinonimia. Atunci când,
însă, am în față o carte, întorsătura se produce instantaneu. Adică –brusc. Se
poate spune și dintr-o dată. După numai două file, un Motto mi-a deschis o
ușiță. Trei oameni de condei – profesorul Gheorghe Clapa, din Bârlad,
profesorul, istoric și critic literar, Theodor Codreanu, din Huși, Robert
Șerban, poet din Timișoara – se pronunțau, prin succinte citate, asupra acestui
miracol care este POEZIA.
Am
mai făcut un pas. La pagina cu numărul 7, am putut citi: “În loc de prefață:
Verticala obișnuinței”. M-am simțit “provocat” chiar de la primul alineat: “ Discret, cum îi
este obiceiul, iată-l pe INO în compania cuvintelor scrise vertical, cum spune
dânsul ca să nu fie bănuit că face poezie, lucrare pe care o consideră a fi deosebit de pretențioasă, nu la îndemâna
oricui, colegul nostru de Cenaclu fiind foarte pretențios cu versurile, pe care
le apreciază și iubește pe măsura creatorilor lor. Așa se și explică de ce nu
există carte scrisă de I.N.O. ca să nu
cuprindă și versuri aparținând talentaților”. La sfârșitul textului – o poezie.
În final – o semnătură, două litere mari, cu punct între și după ele: A.D. Cine
este A.D.? Vorba unui foarte frumos cântec popular, pe care îl interpreta
admirabil Ion Luican: “Ba, o știu, da, nu v-o spui”. Cu toate că o să-mi tragă
o săpuneală zdravănă, eu am să v-o spui,
totuși. Este profesoara – și fosta mea colegă de Facultate, prietena cea bună
și dintotdeauna – Ana Dumitrescu, cea care este un fel de mână dreaptă a lui
Ion N. Oprea, în scrierea și redactarea cărților. Fără nici o glumă, aș spune că Anișoara, cum îi
spun eu, este uneori și mâna stângă, mai
cu seamă atunci când Ion mai trebuie potolit în nestăvilitul său elan.
În continuarea
cărții, am dat peste o „Constatare”, semnată de un alt colaborator – el
însuși autor de cărți – important; apropiat, mai corect spus: Constantin
Hușanu. Obișnuit a citi tot ce cuprinde o carte, începând cu Descrierea CIP și
terminând cu cea de a patra copertă, am lecturat și cele scrise de Hușanu. Căruia
îi comunic de pe acum: împărtășesc opinia lui, directă și deschisă. Depun și
dovada: „Nu știu dacă aici e vorba de poezie albă, cu rimă sau fără rimă și
nici nu e nevoie să poarte vreo
denumire, pentru că nu forma este
esențialul, ci conținutul”.(...) „Aici e vorba de altceva. De o meditație
eseistică pe un tablou cu multe fațete ale vieții cea de toate zilele prin care
mărșăluim”.
Am năravul că uneori – mai rar, recunosc – înainte de a
citi o carte, mă reped la sfârșitul ei, la Sumar. De data aceasta, am procedat
ca un cititor normal. Aceasta și din pricina autorului cărții, care, cum am băgat de seamă la pagina a 13-a, o
face și pe... șmecherul: „I. O, ce
poezie!” Amintindu-mi de o îndeletnicire
mai veche, „de refacere a forțelor” o numeam
eu- cuvinte încrucișate, rebusuri – nu mi-a fost greu să dezleg intenția: I. joacă
două roluri. Amândouă principale. I
înseamnă și capitolul unu (întâi), dar și I de la Ion; O are și el două
funcții: O de la Oprea, dar și O – interjecție a mirării. Vezi, Ioane? Pe mine
nu m-ai păcălit! Însă m-ai dus și mai avan în ispită.
Și începe autorul acest capitol/ciclu cu o dedicație. Cui
altcuiva decât lui Eminescu: „Iambii suitori,
troheii,
săltărețele dactile...”
Olecuță speriat de propria experiență, Ion N. Oprea
găsești, până la urmă -, mângâierea , care este și un fel de îndemn:
„Gânduri lungi,
în noapte,
nu mă istovesc...”
Și se autoîncurajează în continuare:
„prin
mine,
ca
și prin tine,
române,
curge
sânge de dac...”
Mai departe, în același registru emotiv:
„Flori de gând,
gând înaripat,
zboară în arhivele timpului,
să te
găsească pe tine,
Dacie
străbună”.
La numărul doi roman (II), un singur cuvânt:
„BĂTRÂNII”
După care, pe următoarele două pagini, se poate citi o
emoționantă proză scurtă: „Aminește-ți mereu”. De cine? De mama! Ca un autor
profesionist – adică corect, printre altele – Ion N. Oprea a făcut precizarea
cuvenită: „Cele de mai sus veneau de la prietenul nostru Bebe pentru o mamă
singură...” (...) „dar eu o pun la început de capitol, poate folosește și
altora”. Bebe este numele de alint al unui fost bârlădean, plecat de mai mulți ani
în Israel, unde a și scris câteva cărți de factură istorico-memorialistică.
Numele lui: Sergiu Brandea.
„Avem timp pentru toate” – ne explică, mai departe,
Octavian Paler: „Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,/să regretăm c-am
greșit și să greșim din nou,/să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi
înșine,/avem timp să citim și să scriem,/ să corectăm ce-am scris, să regretăm
ce-am scris,/avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,/ avem timp să
ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu”.
Și trage o concluzie INO, despre moșnegii și babele
zilelor noastre, între care se găsește și el, dar mă aflu și eu: „bătrânii sunt
ai nimănui”. La drept vorbind, personal
nici nu-mi doresc să fiu al cuiva. Vreau să rămân al meu!
Multe din alcătuirile poetice ale lui Ion N. Oprea
seamănă foarte bine cu niște concluzii
la anumite componente ale existenței umane. Ba ele aduc chiar și a cugetări. Iată: „Misterul
vieții/Nu-i pe/deplin/dezlegat! Poate mâine...”; „Și simțim poetic/zilele cum
trec”; „O zi de muncă/cu Lache,/se înșeală... până/ și/ depresia” (Lache fiind
un motan); „Oare/ cum arată acele versuri/ fără cuvinte/ scrise în minte.../”; „Vântule
neîndurător,/ ce-ai făcut cu noi,/ le-ai rătăcit chiar și mintea, mai-marilor
Statului!”; „Cartea/ trecută de la o mână la alta/ care s-a vrut a fi/ o inimă
trimisă de la unul la celălalt/ de la mine la tine,/ca o nevoie a mea/în primul
rând, ca un gând”; „Dintre toate ființele lumii/Omul se crede cel mai
puternic,/ cucerește cosmosul/dar nu se știe pe sine...”; „Moartea, o altă
certitudine,/e doliul de ieri, de azi și de mâine...”;” am mai aflat că,/în
singurătatea noastră/ moartea nu există..”.; „Țăranii nu se mai pot îmbolnăvi
decât toamna,/ după ce au tras mustul,/au strâns recolta,/ au pus nucile în
pod/și s-au pregătit în toate/ pentru iarna cea care/pentru ei/ nu înseamnă
odihnă”; „Specia umană/este ea însăși/pe cale de a deveni/altceva”; „pentru a
stăpâni natura,/trebuie să i te supui”; „Trestia gânditoare,/ca o floare
simțitoare...”; „Viața nu-i cea pe care ai trăit-o,/ ci cea pe care ți-o
amintești”; „Plictiseala/ a intrat în lume/ prin trândăvie”; „Prietenia/înseamnă
suflet/în două trupuri”; „Cuvintele sunt tot ce avem...”
Felul geometric-piramidal în care Ion N. Oprea își
organizează-paginează textele poetice nu este deloc inedit. Asemenea încercări-
în unele cazuri devenite practici - nu
datează de ieri, de alaltăieri. Cum nici versul alb, care s-a născut ceva mai
demult, ca – spun unii exegeți- protest artistic la constrângerile poeziei de
factură clasică. Cu reguli precise și riguroase, cum ar veni. În fond și la
urma urmei, ceea ce contează cel mai mult – în primul rând chiar- este
bogăția și- pe cât se poate,
originalitatea exprimării ideilor. Fără îndoială, atunci când acestea
capătă și niște stări pe măsură,
valoarea operei sporește simțitor. Oricum,acestea fiind aspecte de care se
ocupă esteții, eu mă mărginesc doar la niște aduceri aminte. Cândva, între anii
1950-1955, un critic literar – regret că i-am uitat numele (poate George Petrovanu??)
– a avut inedita idee de a așeza în versuri un fragment din
proza lui Mihail Sadoveanu. A ieșit un poem excepțional. Sau mai multe, iarăși
memoria îmi joacă feste.
În ce privește această
– surprinzătoare pentru mine -
experiență a lui Ion N. Oprea, eu o iau
ca pe o nevoie a autorului de a se exprima și altfel decât obișnuit.
Așezarea în pagină a cuvintelor și versurilor este, să recunoaștem, plăcută
privirii. Dar, însă. Mă alătur încă o dată lui Constantin Hușanu și ... nu zic,
dar spun: cel mai important este conținutul. Și, în cazul de față, este!
P.S. Ar mai fi ceva ce țin cu tot dinadinsul să remarc:
autorul acestei cărți are cultul prieteniei. Între multe alte „patime”, de bună
seamă. Astfel îmi și explic introducerea secvenței „In memoriam” – evocarea
unei bune prietene, Adriana Andreiaș-Micu, și colaboratoare, ba chiar și eroina
unor volume ale lui Oprea, care s-a pierdut în luna noiembrie 2015, în Căminul
de bătrâni din București, „Schitul Darvari”. Bună odihnă dispărutei! Gând bun
lui Ion N. Oprea!
Vasile Filip, 5 februarie 2016
