|
duminică, 30 iunie 2019
Gică Manole - Mihai Eminescu şi Basarabia (3)
Mihai Eminescu şi Basarabia (3)
Prof. dr. Gică Manole
26 Iunie 2019
„…Străinii sînt
colonizaţi în Basarabia, de Rusia, de la 1812 încoace”
În „Timpul”
din data de 22 februarie 1878 Eminescu publică un articol polemic la adresa
altui articol apărut în gazeta rusească „Le Nord”, care justifică cu argumente
false „cererea Rusiei”[1] de a i se retroceda Basarabia de către România.
Articolul are ca pretext o scrisoare a unui „domn X din Bucureşti”[2] adresată
directorului ziarului „Nordul”, „domn X” care era un spion al Rusiei la
Bucureşti, după cum cred eu. Pentru început Eminescu inserează un fragment în
limba franceză din ziarul „Nordul”, limbă în care, de altfel, era tipărită
publicaţia de propagandă a Imperiului rus. Apoi, fără ocolişuri şi zorzoane,
poetul naţional îi pune la punct pe spion şi pe autorul articolului din ziarul
rusesc spunându-le franc că numele „Basarabia” e numele medieval „al Ţării
Româneşti”[3], care vine de la dinastia românească „a Basarabilor”[4].
Eminescu
oferă o lecţie de istorie gratuită propagandiştilor ruşi informându-i că
„Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţării Româneşti”[5], a luat parte la mari
lupte cu turcii alături de alţi regi şi principi europeni, printre care şi
„bătălia de la Nicopole”[6]. Mircea cel Bătrân a întins hotarele ţării sale
până la Nistru. Deci de la numele său partea de pământ dintre Dunăre, Mare,
Prut şi Nistru şi-a luat numele „de Basarabia”[7]. Aşadar, amintea apăsat
poetul naţional, adevăratul stăpân al acestor pământuri „este Ţara Românească,
Valachia Magna (subl. M. E.)” [8]. Din veacul al XIV-lea şi până la 1812, acest
pământ a fost stăpânit de Ţara Moldovei şi nu de nişte „tătari pe care generali
vestiţi… i-a cules de sub corturi”, „roiuri pe jumătate sălbatice, zice d.
X”[9]. Românii şi astăzi, nota Mihai Eminescu, sunt „majoritatea absolută în
Basarabia”, cu toate că Rusia „de la 1812 încoace”[10] a tot colonizat pe acest
pământ „străini” [11].
La
„1400-1500” [12] „tătarii d-lui X”[13] erau oştenii lui „Alexandru cel Bun”[14]
care semna „o convenţie cu negustorii din Lemberg”[15]. Exportând mărfurile lor
„spre părţile tătăreşti” negustorii din Lemberg vor plăti „la 12 cîntare în
Suceava 1 rublă de argint, în Iaşi 30 de groşi, în Cetatea Albă (Ackermann)
jum. rublă de argint, iar mergînd nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va
plăti aici Vama Cetăţii Albe” [16]. Aşadar, notează cu ironie zdrobitoare Mihai
Eminescu, „Alexandru cel Bun era tătar” [17]! Mai departe, poetul naţional
citează o relatare a unui prelat rusesc de la 1420, Zosima, care, călătorind
„spre Locurile Sfinte prin Moldova”[18], a plătit vamă la trecerea peste Nistru
„moldovenilor”[19]. La Cetatea Albă, la „gura Nistrului”[20], faţa bisericească
a văzut că „stă un stîlp numit Fonar [fânariu], aici e şchelea pentru
corăbii”[21]. Eminescu informează cititorii că mărturia lui Zosima a fost
publicată la 1849, la Petersburg de istoricul rus „Saharov în Skazaniia ruskovo
naroda (subl. M. E.)”[22]. Conchide, deci, Mihai Eminescu: „Cetatea Albă era
deci… tătărască”[23]. Poetul naţional oferă cazul ambasadorului „regelui
Franţei” de la anul 1421 „cavalerul Guillebert de Lannoy”[24] care, călătorind
prin Moldova este prădat „lângă apa Nistrului” de hoţi. Se plânge domnului
Alexandru cel Bun, care era şi „domn al Cetăţii Albe”[25] fiind foarte mulţumit
că „hoţii prinşi au fost aduşi în lanţuri înaintea cavalerului şi i-au înapoiat
banii”[26]. Iarăşi conchide cu amărăciune şi sarcasm Mihai Eminescu: „Deci toţi
tătari sub corturi…”[27], „ciudaţi tătari”[28] adaugă ironic poetul naţional.
La 1475,
„din porunca lui Ştefan cel Mare”[29] arhitectul grec Theodor zideşte în
Cetatea Albă „un turn nou şi zid”[30] punând următoarea inscripţie: „Această
cetate s-a zidit în zilele preaevlaviosului Domn Io Ştefan Voievod…”[31]. Şi
încă o dată conchide poetul naţional: „Ştefan Vodă se ştie că-i tătar…”[32].
Acelaşi Ştefan Vodă „întăreşte prin hrisov lui Mihai Buzatul o moşie”[33], care
va fi contrasemnat şi de „d-nia lor Gherman şi Oană pîrcălabi de Cetatea Albă,
Ivaşcu şi Maxim, pîrcălabi de Chilia”[34]. „Boierii aceştia sînt tătari ca şi
Ştefan Vodă”[35]. Oferă încă un exemplu istoric, anume un atlas geografic de la
1513, publicat de „Essler şi George Ubelin la Strassburg”[36] „în care toată
Basarabia pînă la mare se vede ca făcînd parte din Moldova”[37]. „Dar
Strassburg e în Tartaria”[38], iarăşi îi ironizează pe cei de la „Nordul” Mihai
Eminescu.
Generalii
vestiţi „ca Rumianţof şi Sumarov”[39] au luat Basarabia cu sabia „de la
populaţii sălbatice care nu existau”[40]. Iată ce „meşteşug” au inventat domnii
de la Nord: „a te bate cu inamici care nu existau”[41], iar de această bravură
au fost în stare generali vestiţi ca cei doi citaţi mai sus „Ruminatof şi
Sumarof”[42]. Eminescu încheie formidabilul său articol dând ca un exemplu din
vremea sa privind adevăraţii stăpâni ai Basarabiei, anume: „D. Baron Stuart a
iscălit convenţia reunită”[43] alături de un tătar, „căci Kogălniceanu al cărui
bunic e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă şi a trebuit cules de sub
corturi de vestiţii Rumianţof şi Sumarof, de lângă apa Cogâlnicului, care curge
de-a lungul, prin mijlocul părţii de sud a Basarabiei”[44]. Numai că Rusia s-a
dovedit cu totul imună la sarcasmul şi ironiile geniului tutelar al poporului
român, ignorând dreptatea istorică.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub
condeiele ruseşti”
La data de 1
martie 1878, Mihai Eminescu continuă să aducă noi argumente istorice
infailibile în direcţia faptului că Basarabia dintotdeauna a aparţinut
patrimoniului istoric al poporului român. Şi de această dată, poetul naţional
scoate în evidenţă sofismele la care apelau ruşii pentru a reanexa sudul
Basarabiei. Eminescu răspunde la două gazete ruseşti care ilustrau poziţia
oficială a Rusiei, „Le Nord” şi „Viedomosti”[45]. Astfel, poetul naţional
informează cititorii „Timpului” de faptul că cele două gazete ruseşti susţin că
ruşii nu au anexat, la 1812, Basarabia „de la moldoveni, ci de la turci şi
tătari”[46]. Şi nu printr-o acţiune diplomatică „ci cu sabia”[47]. De asemenea,
la 1856, prin tratatul de pace de la Paris, Rusia a fost obligată să restituie
sudul Basarabiei nu „adevăraţilor lor proprietari”[48] (adică tătarilor de sub
corturi - n. ns.) „ci Moldovei”[49].
Tratatul de
la Paris, susţineau publicaţiile ruseşti, nu mai are niciun sens, a devenit
literă moartă. Moldova nu a fost implicată în vreun fel „la această
cesiune”[50], iar Rusia a dat Basarabia Moldovei la 1856 doar „pentru că era
cea mai apropiată vecină şi cel mai inofensiv stat”[51]. Dacă Moldova, la 1856,
speculau gazetele ruseşti, Rusia nu-i ceda niciodată Basarabia. La asemenea
alegaţii, toate neadevărate şi de rea-credinţă, Mihai Eminescu răspunde
tranşant, „cu documente în mînă”[52]: „Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub
condeiele ruseşti”[53], deoarece Basarabia înseamnă ţara românilor, la fel cum
Rusia „înseamnă ţara ruşilor”[54].
La
„1370”[55] domnul românilor „Mircea I Basarab”[56], care se intitula „despotul
Dobrogei, Domn al Siliştei şi al ţărilor tătăreşti”[57] împinse hotarele „pînă
la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre”[58]. Astfel, întărea Mihai
Eminescu, pentru sfârşitul „veacului al patrusprezecelea”[59] stăpânirea
românească asupra Basarabiei „e incontestabilă”[60]. La începutul secolului XV
Basarabia a intrat în stăpânirea Moldovei, în baza unor dovezi istorice certe,
înştiinţa poetul naţional cititorii. De-a lungul veacului XV „pîrcălabii
Cetăţii Albe, a Chiliei şi a Hotinului”[61] au iscălit uricele domneşti
„alături cu Domnii ţării”[62]. Este o certitudine istorică că Chilia, Hotinul,
Cetatea Albă, temelia Basarabiei s-au aflat în „proprietatea Moldovei”[63].
În veacul
XVI, Moldova intră „sub protecţia Porţii”[64] apoi are nenorocirea că „se
stinge dinastia Dragoşizilor, cum o numeşte Dim. Cantemir”[65]. După „fiii lui
Petru Rareş”[66], Moldova intră într-un „veac de tulburări”[67] fapt care a
permis turcilor „să ia în posesie - nu în proprietate - Cetatea Albă şi
Chilia”[68]. Apoi turcii îşi stabilesc „puncte de reazim în aceste două
cetăţi”[69], pentru ca în veacul XVII îşi „creează un al treilea reazim”[70],
ocupând Cetatea Hotinului. În „veacul al optsprezecelea, nefericitul Dimitrie
Cantemir se aliază cu ruşii”[71], după care Turcia pierde încrederea „în Domnii
pământeni şi trimite fanarioţi”[72]. Alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Rusia a
fost o nenorocire istorică majoră deoarece „ne-a făcut să pierdem Domnia,
armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică”[73]. Fără armată,
românii, deşi n-au pierdut proprietatea asupra pământului, nu au mai avut
„putere fizică”[74], iar fără domni pământeni şi-au pierdut „puterea
morală”[75], primind lovituri grele de la Turcia.
La
Passarowitz, Turcia declară Austriei „că nu poate ceda Moldova”[76] căci ţara
era „închinată, şi nu supusă cu sabia”[77]. Mai târziu însă „mai tîrziu cedează
Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia”[78] nu prin luptă „cu sabia”[79], „ci
prin fraudă”[80]. Când s-a cedat Bucovina „s-au cumpărat delegaţii turci şi un
general rus”[81], iar când s-a pierdut Basarabia tot prin hoţie, căci
„delegaţii Rusiei” primiseră ordin „să-ncheie pace cu orice preţ”[82] deoarece
„intrase Napoleon I în Rusia”[83]. Moruzi, diplomatul Turciei fusese
„cumpărat”[84] de ruşi care, pe lângă bani şi aur, l-au asigurat că-l vor pune
domn în Moldova. La Bucureşti, în 1812, Moruzi n-a cedat toată Moldova Rusiei
„că atunci n-ar fi avut unde domni”[85]: „cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi
Nistru”[86]. De asemenea, când s-a vândut Basarabia ruşilor, „o flotă engleză
stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti”[87]. După
ce sultanul „ridică mucul condeiului de pe tratat”[88], îl puse „pe o altă
hîrtie: sentinţa la moarte a lui Moruzi”[89].
„…pretinsul paralelism între politică
şi poezie…”
Şi articolul
din 2 martie 1878, unul scurt, Eminescu îl consacră aceleiaşi gazete „Nordul”
(„Le Nord”) care apărea la Bruxelles, care primise o scrisoare din România de
la un domn „Alecsandri”, care domn adresase o scrisoare „principelui
Gorciacoff”[90] cu prilejul cererii Rusiei de reanexare a Basarabiei de către
Rusia. „Le Nord” confundase pe autorul scrisorii „d. locotenent-colonel”[91]
Alecsandri cu poetul Vasile Alecsandri, fapt care-i oferă prilejul poetului
naţional să ironizeze gazeta rusească. „Le Nord”, deci, răspunsese poetului V.
Alecsandri pe când autorul scrisorii fusese „Ioan Alecsandri, fratele
poetului”[92].
Eminescu
constată că „Le Nord” confundând „pe poet cu omul politic”[93] Ioan Alecsandri,
îşi permisese să „dea lecţii poetului”[94], împărţindu-i „învăţăminte”[95]. Din
răspunsul gazetei ruseşti către V. Alecsandri, Eminescu a înţeles că respectiva
publicaţie considera poezia incongruentă cu domeniul politicii. Imediat, poetul
naţional nu scapă prilejul de a nota cum că „pretinsul paralelism între
politică şi poezie nu este exact”[96]: „Poeţi se găsesc foarte rar –
politicieni cîtă frunză şi iarbă”[97]. Valoarea sau nonvaloarea unui om
politic, postula Eminescu, ţin de împrejurări, „de mediul social, de
constelaţia puterilor”[98]. Un om lipsit de orice calitate „poate fi un
politician mare în împrejurări date”[99], pe când o mediocritate umană „nu va
fi sub nici o împrejurare un poet mare”[100].
Un poet mare
face o activitate „nobilă” în slujba omenirii, el se bucură „pe scara omenirii
de un rang înnăscut atît de mare încît pe lângă dînsul mulţi dintre principii
reali sînt numai nişte bieţi comedianţi”[101]. Politicienii practică „mizeria
înjosirii şi meschinătăţii omeneşti”[102], având ca ţintă „răpirea prin putere
şi amăgirea prin cuvînt”[103]. Se observă lesne că, sfârşitul articolului i-a
oferit poetului naţional ocazia ideală de a sublinia pentru cititori abuzurile
şi demagogia deşănţată practicate de politicienii liberali, care luaseră
puterea în România de mai bine de doi ani.
„A rosti numele Basarabia e una cu a
protesta contra dominaţiei ruseşti”
În zilele de
3, 4, 7, 10 şi 14 martie 1878, poetul naţional publică în „Timpul” un studiu
ştiinţific intitulat Basarabia, pe care gazetarul Eminescu l-a împărţit în şase
părţi. Le vom analiza pe fiecare în parte, nu înainte de a constata că demersul
jurnalistic, ştiinţific eminescian urmărea informarea opiniei publice asupra
adevăratei istorii a acestei provincii româneşti. Cu ajutorul studiului, Mihai
Eminescu scotea în evidenţă, o dată mai mult, nedreptatea strigătoare la cer pe
care Rusia o comitea faţă de România, reanexând sudul Basarabiei. Prima parte a
studiului poetul naţional l-a rezervat numelui şi întinderii Basarabiei (subl.
M. E.).
Pentru
început, Eminescu informează cititorii despre minciunile gazetelor ruseşti, şi
întru sprijinirea opiniei sale aduce cele scrise de ziarele „Nordul” sau „Le
Nord” şi „Viedomosti”, care tot repetau „cu stăruinţă că Basarabia” [104]
fusese cucerită de ruşi „cu sabia de la tătari şi de la turci”[105]. Eminescu
avea convingerea, în baza documentelor istorice, că din veacul XIV, nicio parte
din Basarabia n-a fost „a turcilor sau tătarilor”[106]. Basarabia aparţinuse
Ţării Moldovei, ca „stat constituit, neatîrnat”[107], deşi acest stat era
„slăbit şi încălcat în posesiunile sale”[108] de Turcia. Deci, Moldova era
proprietarul „locului” [100]. Deşi Moldova, domnii săi „ajunseseră atît de
slabi încît dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere,
aceasta nu este o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dînsul”[110]. Un
drept asupra unui pământ al unei ţări, postula axiomatic Mihai Eminescu, „nu se
pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde”[111]. O învoire pe care un
stat o acceptă prin ameninţarea cu forţa, „cu de-a sila”[112], acceptată din
„raţiuni de stat”[113], dacă nu este urmată de „o învoiere formală”[114] nu are
valabilitate juridică. Un teritoriu, un pământ al unui stat, acel stat îl
pierde „în momentul în care renunţăm la el”[115].
Mai departe,
Eminescu nota că punctul lui de vedere nu era doar al lui „ci chiar al
diplomaţiei ruseşti”[116] din ultimii 150 de ani: „De câte ori Rusia stipula
ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia”[117] ea făcea
trimitere obligatorie „la drepturile imprescritibile…, la capitulaţiile
Principatelor”[118]. În momentul când generalul „Rumianţof” purta război în
Ţările Române cu turcii „ştia… că locurile erau ale Moldovei”[119]. Ruşii când
au ocupat principatele le-au ocupat militar, aveau o administraţie
„trecătoare”[120], şi că de fiecare dată când se punea problema „unor chestiuni
de proprietate, unde puterea juridică a statului se manifestă, statul
moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci”[121].
Până în
secolul XVII şi începutul secolului XVIII când se ajunse „la slăbiciunea
statelor noastre sub fanarioţi”[122], a cărei cauză de cădere e „tocmai
Rusia”[123] şi alianţa „nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare”[124]
drepturile românilor asupra Basarabiei au fost indiscutabile, de neclintit. „Le
Nord” minte cu neruşinare scriind că „acest petec de pământ”[125] fusese
„locuit de tătari sub corturi”[126], şi că Basarabia datoreşte „scoaterea din
întuneric unor generali „d’un renom populaire” (subl. M. Eminescu), cu
Rumianţof şi Sumarow”. Numele de Basarabia, revine poetul naţional, este „un
nume care ţipă sub condeiele ruseşti”[127]. E de ajuns să rosteşti numele de
Basarabia, nota poetul naţional, şi deja protestezi „contra dominaţiei
ruseşti”[128]. Numele de Basarab, accentua Eminescu, data din vechime, „cu mult
înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc”[129].
Însuşi
numele de Basarab, în sine, are, este o „istorie întreagă” [130]. Citează,
apoi, întru dovedirea dreptăţii pe care o are, Cronica lui Fazel-Ullah, medicul
hanului mongol „Mahmud Gazan Khan”[131], lucrare de la 1303, care, descriind
marea invazie mongolă de la 1240-1241 „povesteşte următoarele: În primăvara
anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei, pentru a intra în ţara
bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut ţara
Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-ban cu o armată, dar fu bătut. Cadan şi Buri au
mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara
saşilor, intrând în Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice”[132].
Aşadar,
concluziona Eminescu, tătarii au bătut pe Kar-Ulaghi, „adică pe
negri-valahi”[133], care aveau o armată condusă „de Basarab-han”. Citează,
apoi, un alt izvor istoric, Analles Polonorum Vetustiores, care scria că la
anul 1259, tătarii au înfrânt „pe basarabeni, pe titani, pe ruteni”[134].
Citează mai departe, o diplomă a regelui ungur Carol-Robert, de la 1332, în
care povesteşte „bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara
noastră”[135]. Din „Tugomir”, Eminescu crede că „s-a născut Alexandru…, care a
trăit pe la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu
Negru, Dan şi Mircea cel Mare (1418)”[136].
De la
„Tugomir” la „Mircea cel Mare”, nota Eminescu, Ţara Românească cunoscuse cea
mai mare întindere teritorială din istorie, „căci cuprindea Oltenia, Valahia
Mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei,
Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţările tătăreşti
nenumite mai de aproape”[137]. La acea vreme, accentua Eminescu, „Valahia”[138]
se numea în „documentele cele scrise latine”[139], în toate scrierile
contemporane, „Basarabia”[140]. În aceeaşi vreme, a Basarabilor, Moldova
„poseda teritoriul de la Hotin la Cetatea Albă”[141], căci la 1400, cavalerul
francez Guillebert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun la Cetatea Albă
„oraş stăpânit de un pîrcălab moldovenesc”[142]. Aşadar, punea la colţ Eminescu
cele două ziare ruseşti, însusăşi diplomaţia rusească recunoştea că „Basarabia
era pământ românesc”[143], fapt pe care-l dovedise şi Miron Costin, cronicarul
„şi mare logofăt în Moldova”[144] în versurile „dedicate regelui
Poloniei”[145]. Eminescu făcea trimitere, desigur, la opera marelui cărturar
român numită Poema polonă.
În trecut,
întreba deloc retoric Eminescu, ce se numea şi „ce se numeşte astăzi
Basarabia?”[146]. Nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci
această denumire e doar pentru „o fîţie spre sud, aşa cum ne-o arată Cantemir
în Descriptio Moldoviae”[147]. Deci, stabilea adevărul istoric Eminescu, „cele
patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia, Ismail” sunt Basarabia, „tot
ce-i deasupra e Moldova curată, războtezată, de la 1812 încoace”[148]. Doar în
ţinutul Bugeacului „au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei” [149], loc
în care tătarii s-au bucurat „de oarecare privilegii, concese de proprietarul
locului, care era statul Moldova”[150]. Într-o asemenea realitate istorică, de
la 1400 la 1812, românii moldoveni au fost stăpânii acestui pământ, şi nu nişte
tătari „de sub corturi” [151] cum scriu, minţind, ziariştii de la „Le
Nord”[152] şi „Viedomosti”.
„Trei ţinuturi: Cetatea Albă,
Tighina, Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”
În partea a
doua a studiului său intitulat „Basarabia”, Mihai Eminescu revine, sintetizează
documentele istorice medievale, româneşti şi străine, care dovedesc că
Basarabia a aparţinut dintotdeauna patrimoniului istoric naţional românesc.
Desigur, că
poetul naţional foloseşte prilejul de a scoate în evidenţă minciunile scrise de
cele două gazete ruseşti, faţă de care adoptă o poziţie de sarcasm şi ironie
usturătoare. Eminescu reamintea cititorilor că „Le Nord” susţinea că Rusia
cucerise Basarabia „de la nişte cîrduri care locuiau sub corturi şi erau pe
jumătate sălbatice”[153], şi că la 1856, tratatul de la Paris n-a restituit
Basarabia „posesorilor legitimi”[154], adică respectivelor „cîrduri”, ci
Moldovei.
Faţă de
neadevărurile scrise şi susţinute de „Le Nord”, Mihai Eminescu reaminteşte că
„tătarii d-lui X” [155], care ar fi fost, la 1812, adevăraţi stăpâni ai
Basarabiei, „erau cam ciudaţi în felul lor”[156]. Astfel, la 1407, la Suceava,
domneşte Alexandru cel Bun, care, printr-un privilegiu dat negustorilor
polonezi, hotărăşte „ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina
[Bender] şi la Cetatea Albă [Akkermann]”[157]. Apoi, la 1420, tot pe vremea lui
Alexandru cel Bun, „ierodiaconul rus Zosima”[158], scria că la Cetatea Albă
„voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare bir”[159].
Zosima stă două săptămâni la Cetatea Albă, după care pleacă „de la fînarul
aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie, către Sfintele Locuri”[160].
La 1421,
Ghillebert de Lannoy, „ambasadorul a doi regi apuseni”[161] stă, şi el, două
săptămâni la Cetatea Albă, se întâlneşte cu domnul ţării, Alexandru cel Bun,
iar, după ce face imprudenţa să se plimbe călare de-a lungul Nistrului, singur,
este prădat de hoţi. Plângându-se domnului ţării, acesta dă porunci aspre şi-i
prinde pe tâlhari „în câteva zile”[162], banii furaţi primindu-i pe „toţi
înapoi”[163]. Aşa de bine era administrat statul Moldova la acea vreme, fapt
care a stârnit mirarea, admiraţia cavalerului francez, „mirat de această
justiţie expeditivă”[164]. Mai departe, Eminescu dă un exemplu din vremea lui
Ştefan cel Mare, care, la 1475, „trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec,
anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri”[165]. În
hrisoavele domneşti „din acea vreme”[166], adică din veacul XV, alături de
domnii Moldovei „vedem”[167] „iscăliţi deodată cu Domnul, regulat, pîrcălabii
Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, care erau boieri mari…”[168]. Se
vede, notează cu ironie poetul naţional, „că tătarii de sub corturi ai d-lui X
aveau trecere pe atunci”[169].
Numai nume
„ciudate”[170] aveau „acei boieri tătari”[171], continuă în batjocură Mihai
Eminescu, desigur, la adresa „d-lui X” şi a gazetei „Le Nord”. Din hrisoave
răsar nume precum „Manoil, Stanciu, Albul spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul
(corect: Hodco, aşa l-am găsit scris în D. R. H, A, vol. I - n.n.), Oanea
Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură… tot nume tătăreşti, de boieri de-ai
lui Alexandru Vodă”[172]. La Cetatea Albă, după privilegiul comercial de la
1407, negustorii poloni aduceau „postăv, vite albe, cai, peşte din
Brăila”[173], şi duc, importau din marea cetate românească „stofe cusute cu fir
de aur, stofe de mătase, vinuri din Grecia”[174]. Conchide, Mihai Eminescu:
„Erau luxoşi tătarii din Basarabia!” [175].
Un alt
exemplu istoric cu care Eminescu ilustrează studiul său este cel al celor „doi
fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două”[176], după moartea
tatălui lor, Alexandru cel Bun. În acest caz, poetul naţional citează
cronicarul polonez Matei Strykowski, care, în cartea sa „tipărită întîi şi
întîi la Koenigsberg la 1582”[177] notează „cum şi-au împărţit”[178] ţara
Moldovei cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun: „Ilie a luat regiunea Nistrului,
Hotinul, Suceava, Iaşii, Tecuciul etc.” [179], „bietului Ştefan”[180] îi
rămăseseră „trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau
echivalente cu tot restul Moldovei”[181]. Se vede, accentua Eminescu, că Ştefan
„ştia importanţa acestui petec de pămînt, căci n-a cerut nici Iaşii, nici
Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari (subl. M. Eminescu) care locuiau sub
corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsuri, beau vinuri din
Grecia şi stăteau în relaţii cu Genova şi cu Veneţia”[182].
Nici un
document istoric nu pune sub semnul întrebării, „nu contestă proprietatea
deplină şi netulburată a Moldovei asupra Basarabiei” [183]. Documentele
istorice citate, nota Eminescu, din veacul al XV-lea sânt o realitate de
necombătut, oameni şi cronici străini au vorbit, i-au cunoscut pe Alexandru cel
Bun, Ilie, Ştefan, Ştefan cel Mare; despre toţi aceşti domni „nu se poate
spune” [184] ca despre „Rurik şi Oleg”[185] „în care istoria e mit şi mitul
istorie”[186]. Cu aceste documente istorice în mână „nici un soi de subtilitate
diplomatică nu te scapă” [187], şi dacă susţii „poveşti şi drepturi închipuite”
[188] cu tătari găsiţi sub corturi „protestează boierul Manoil, pîrcălab de
Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan
Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi” [189].
Chiar şi
„păgîn să fie omul” [190] şi în faţa adevărului „trebuie să zică: Adevărat, a
Moldovei e Basarabia” [191]. De când există „români pe acest pămînt”[192],
Basarabia este un pământ „de drept al nostru”[193], cu toate că „diplomaţii
sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii întru terfeloage fără valoare”[194].
Puterea, tăria unui popor, postula definitiv Mihai Eminescu, „a stat totdeauna
în drept (subl. M. Eminescu) [195].” „Le Nord” ar vrea ca noi, românii, „să
renunţăm la dreptul nostru de bunăvoie”[196] să tăcem „molcom”[197] şi să jucăm
„după cum ni se cîntă” [198].
Oricât de
slab ar fi un drept lipsit de arme „şi de putere”, el e tot mai tare „decît
nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul”[199]. Tătarii gazetei „Le Nord”
„n-au trecere, ci sînt pure invenţii pentru a arunca cu praf Europei,
neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre”[200]. „Petecul acesta de
pămînt”, cum îl numeşte Rusia, pe care ar vrea „să-l sacrificăm prieteniei noastre”[201] cu ea, „nu are pentru noi nici un echivalent
în lume”[202]. Pământul acesta înseamnă „misiunea noastră istorică”[203], tăria
noastră. Când, la 1462, sultanul „Mohamet”[204] „intra în Ţara Românească
contra lui Vlad Ţepeş voievod”[205], un ostaş sîrb ce se afla în oastea
sultanului, „Constantin Mihailoviez de Ostraviţa”[206] îi spuse cuceritorului
oraşului lui Constantin cum că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i
învingă, numai pagubă are”[207]. Faptul s-ar datora, nota Eminescu, că „românii
nu sînt popor cuceritor”[208] şi tocmai din acest motiv „apără ce-i al lor cu
îndărătnicie”[209]. Înşişi turcii sfătuiau pe sultan „să nu facă război cu
românii”[210], deoarece n-aduce nici un folos, „ci pier numai o mulţime de
turci în zadar”[211]. Sultanul însă, le răspundea: „Pînă cînd românii stăpînesc
Chilia şi Cetatea Albă (subl. M. Eminescu), iar ungurii Belgradul sîrbesc, pînă
atunci nu vom putea birui pe creştini”[212].
Eminescu
citează cartea unde a identificat spusele lui Mohamed al II-lea: „Sbior Pisarow
Polschih, secţiunea a II-a, tom V, Warszawa, 1828”[213], fără, însă, a numi şi
pagina. Concluzionează poetul naţional: „…sultanul Mohamet ştia bine că acest
petec de pămînt (subl. M. Eminescu) nu-i de dispreţuit, şi dacă el zicea
aceasta la 1460, de ce să n-o zicem noi la 1878?” [214]. Încheierea articolului
stabileşte definitiv de ce două secole Rusia a tot stat cu ochii pe Basarabia:
„Pe cîtă vreme Basarabia este în mîinile noastre, Rusia nu va putea cuceri
Orientul”[215](subl. M. Eminescu).
Aranjament
grafic - I.M.
------------------------------------
[1-15] Mihai Eminescu, Opere
Politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon
Iaşi, Editura Timpul, 2008, p.83.
[16-42] Ibidem, op. cit. p.84.
[43] Mihai Eminescu făcea trimitere
la convenţia semnată la Bucureşti, la 4 aprilie 1477, între România şi Rusia,
avându-i ca semnatari pe Mihail Kogălniceanu şi baronul Stuart. Convenţia
prevedea acceptul României ca trupele ruseşti să tranziteze teritoriul său în
drum spre Balcani. Rusia, prin aceeaşi convenţie diplomatică, îşi ia
angajamentul că va respecta integritatea teritorială a României!
[44-75] Mihai Eminescu, Opere
politice, ed. cit., p. 85.
[76-104] Ibidem, op. cit. p.86.
[105] Ibidem, op. cit. p. 86-87.
[106-110] Ibidem, op.cit. p.87.
[111-134] Ibidem. Eminescu are
dreptate. Când un stat acceptă printr-un tratat cu un alt stat ca teritoriul
său de patrimoniu istoric să rămână acelui stat, acel stat a renunţat definitiv
la drepturile sale. Cazul cel mai nimerit este tratatul din 2 iulie 1997 dintre
România şi Ucraina, prin care Herţa, insula Şerpilor şi nordul Bucovinei sunt
abandonate definitiv Ucrainei de către odiosul preşedinte de atunci Emil
Constantinescu.
[135-153] Ibidem, op. cit. p.88.
[154-191] Ibidem, op. cit. p.89.
[192-215] Ibidem, op. cit. p.90.
Teodor Palade - Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător
Antiromânismul autohton, un fenomen
îngrijorător
30 Iunie 2019
Mai ales în
deceniile din urmă un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat
împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine
să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai
unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să
diastrugem chiar, tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund
românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de
caracter. Prin urmare nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un
substanţial „ajutor exterior dezinteresat”, ne supra-specializăm în a
pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi românii am
ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a
neamului.
Semnele alterării spiritului
naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă
viitorul.
Nu ştiu dacă
pe undeva prin lume se mai întâmplă ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai
scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze
realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează
plini de respect înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi
educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale. La noi aproape nu mai
contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio
formă viitorul. Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne
reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar trebui să constituie
un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării. Eroii istoriei
devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul
naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale,
şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut,
marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite
din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe
dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri,
contribuie nobosit la pângărire.
Atent
ascunse ori acţionând deschis, forţe milităreşte organizate răspund unor
strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate
îndestulător. Rezultatele? Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele
folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de
acţiune, au fost experimentate în multe alte „democraţii” de genul celei
exportate în România. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă,
novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este de fapt perfect
normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special
elaborate pentru România. Un exemplu? Pare complet în afara
normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este
susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare
românesc, organizat din timp şi uimitor de eficace… În acest context, nu pot
decât să fiu de acord cu cele scrise de profesorul Ion Coja într-un
articol mai vechi, republicat în iulie 2018 sub titlul „Combaterea
anti-românismului - menirea clasei politice din România…”: „Anti-românismul
a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. Grija cea
mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care
generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să
submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele
acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi
din afara României”
Antiromânismul drapat în drapelul
naţional
Între
valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul
românismului. Poate sunt eu un ciudat, dar ori de câte ori văd câte un
protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide
antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii.
Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătură între
steag - icoana românismului - şi pornirea evident antinaţională a
individului. Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor
porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu
pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru
a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de
vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi
prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina
(sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria ca
să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea simbol a executivului
românesc. De ce, aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?
Sub
faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au
adunat în stradă şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de
pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington
sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce
legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului,
franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi,
derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai
lesnicioase?
Scăldat
într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în
mijocul mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea
ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi
nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din
ţară? În cele din urmă, flancat de drapeluri agitate cu disperare, preşedintele
antioricenu-iserveşteinteresele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit
înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”. Un experiment nefericit ce s-a
dovedit a fi un exemplu tipic de executiv antinaţional. Cum să califici
antiromânismul evident al celui care ar trebui, alături de drapelul naţional,
să fie însuşi simbolulul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii
aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer
pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicare de
sancţiuni ţării care le este patrie? Este un alt fel de antiromânism drapat,
inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic
într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se întâmplă!
Cum a fost posibil să se ajungă până
aici?
Iată o
întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm
lucrurile aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă
cuvântul magic „europeism”, expresia mobilizatoare „aliatul strategic
american” sau denumirile „sfinte”: „Comisia Europeană” ori „Comisia de la
Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să
fim convinşi că aşa trebuie să fie, că ceea ce se întâmplă este gândit de alţii
spre binele nostru.
Degeaba
oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide
ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că în relaţiile interstatale nu
există prietenie ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au
distrus naţiuni pentru a-şi construi imperii nu îşi vor schimba obiceiurile. În
van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei
puternici pentru a le conduce ei şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi.
Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că de fapt suntem
cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere ci cu
vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi ca triburile
naive ale lumii noi cu mărgeluşe din sticlă colorată. Suntem de neclintit din
starea nostră de apatie! „Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de
la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul
fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la
autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă
drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a
II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior […] Se
contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a
guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă
pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi
juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie
2011 Adrian Majuru în articolul “Absolutismul de clasă şi distrugerea
României”.
Ce trebuie făcut, o întrebare fără
răspuns?
Ar fi atâtea
de făcut! În primul rând ar trebui să avem curajul de a pune în discuţie
publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele , să scoatem la
vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, O.N.G.-uri sau societăţile de
acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat
orice finanţare a proiectelor cu caracter antinational… Dl. Ion Coja, în
articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune:
a) Informarea opiniei publice cu privire la activităţile anti-româneşti,
subliniind deosebirea dintre atitudine anti-românească şi politică
anti-românească;
b) Identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină
politica antiromânească;
c) „Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad
hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi
etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai
poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor « de bine », din
afara clase politice.”
În opinia
mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că la
nivel statal nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim
să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă.
Adică ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc
filosofică a distinsului nostru preşedinte: „Nu ştiu şi nici nu mă
interesează!”
De-ar ar fi
să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsa de
curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în
politica românească nu există cineva care asumându-şi riscurile (pentru că nu
suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor
reacţiona) să ia taurul de coarne. Din nefericire, ca de cele mai multe ori în
istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială,
mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită
complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe
unor forte externe influente. Pentru politicianul român, antiromânismul nu
contează fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate.
Prin urmare,
pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului
autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el,
antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici
care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării
puterii.
Prin urmare,
sunt de acord cu dumneavoastră că titlul acestui capitol ar trebui schimbat.
Întrebarea care rămâne fără răspuns este cine s-o facă?, nu
ce trebuie făcut?
Aranjament
grafic - I.M.
Ion Măldărescu - „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”
Telescopul Hubble - 2019
„Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”
Ion Măldărescu 30 Iunie
2019
Nici
ortodoxe, nici catolice, nici măcar reformate, jongleriile referendumului
iohannist şi ale balamucului europarlamentar din cireşarul lui 2019 au putut fi
observate lejer chiar din spaţiul extraterestru prin Hubble Space Telescope
(Telescopul spațial Hubble - prescurtat H.S.T.). Din 1990 - când a fost lansat
- şi până azi, cu ajutorul H.S.T. s-au făcut numeroase şi importante
descoperiri în astrofizică, dar pentru că celebra zicere a lui Stalin despre
votul prostimii: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!” s-a
dovedit a fi caducă, în programul H.T.S. a fost introdusă o nouă aplicaţie cu
ajutorul căreia limitele domeniilor de observare s-au extins. Neputând fi
perturbate de turbulențe atmosferice, nici de softul Serviciului de Telecomunicaţii
Speciale (S.T.S.), au putut fi observate şi înregistrate numeroase imagini
electorale din spaţiul mioritic şi al emigraţiei din afara graniţerlor ţării,
din care reiese foarte clar că U.D.M.R. a fost ajutat prin miracole să prindă
tramvaiul iuropean.
Relevant,
dar trecute la rubruca „ciocu’ mic”, la peste o lună de la comiterea faptei
(încă nevalidată oficial), rezultatele referendumului şi ale alegerilor
euro-parlamentare din colonia corporatistă numită încă România sunt încă viu
discutate, controversate, blamate şi puse sub semnul ilegalităţii. Colac peste
pupăză, nimeni nu poate da o explicaţie credibilă pentru „performanţa” U.D.M.R.
de a obţine voturi în localităţile ţării unde nu trăiesc prea mulţi etnici
maghiari. Printre imaginile înregistrate de H.T.S. sunt suficiente înregistrări
din care specialiştii pot descifra că S.T.S. n-ar fi chiar străin de
rezultatele „paranormale” ale organizaţiei neohorthyste din România. De fapt,
stau şi mă întreb: ce treabă au maghiarii din România cu U.D.M.R.? Cu
certitudine - şi trecerea timpului a demonstrat-o - decenii de-a rândul, în România, românii şi
ungurii au trăit fără să se învrăjbească. A fost nevoie de o diversiune numită
„revoluţie” apoi de această „uniune culturală pe criterii etnice” cu caracter horthyst
şi de un preşedinte iresponsabil, interesat doar un nou contract de chiriaş la
Cotroceni, ca prostia şi vrajba să fie actualizate. Qui prodest? Cu
certitudine, nu cetăţenilor României !
În aceste
zile de vară „Căldură mare, monşer, căldură mare !” - vorba lui Nenea Iancu - a
expirat şi mandatul mutului numit să tacă, aflat până mai zilele trecute la
conducerea Instituţiei Avocatul Poporului (în fişa postului nu se precizează
despre care popor ar fi vorba). Deşi puternic atenuate de către stratul de ozon
al Pământului şi de spectrul ultraviolet, printre informațiile captate de
H.S.T. referitoare la viitorul-actual mandat al conducerii Instituţiei
Avocatului Poporului a scos la iveală numele avocatului Eckstein Kovacs Peter,
fost membru al organizaţiei neohorthyste menţionate, demisionat la ordin pentru
manifestările mult prea vizibile de extremism, autonomist teritorial pe
criterii etnice şi separatism în favoarea Ungariei. Nu de alta, dar sărise
calul şi nu dădea bine la imaginea prostituatei numite U.D.M.R., încă nu
demult, aliată a P.S.D.-A.L.D.E, acum, divorţată şi sărită în cabina
T.I.R.-ului opoziţiei. Prin Telescopul Hubble au fost vizibile şi alte nume,
desigur, pentru decor, dar ca în toate poveştile cu balauri şi Babe-Cloanţe,
surpriză: pe terenul de luptă a fost desantată o fostă şefă de trib la Fundaţia
Sőrős România (vă spune ceva ?), o fostă
umblătoare pe la poarta Cotroceniului şi pe la diverse uşi mai mult sau mai
puţin deschise, o dătătoare cu sârg cu bâta-n balta Parlamentului European,
membră a unui partid de sorginte brătienească (doar cu numele) şi care, acum,
când n-a mai prins trenul de Bruxelles, cineva, acolo sus, care-o iubeşte a
salvat-o, înscăunând-o în fotoliul mutului plătit să tacă. Păi dacă - de ochii
lumii - tot a fost să se „aleagă” între doi neromâni, poate că maghiarul ar fi
fost mai potrivit. Măcar din punct de vedere al competenţei profesionale, că
restul... A fost vorba, iarăşi, de „alegere” între două rele, doar aparent,
pentru că în fapt, a fost numire cu adresă. În cazul lui, măcar ştiam cu cine
avem de-a face, dar cu ea… nici ea nu ştie. Cu madama asta, doar „cel de sus”
(nu Cel de Sus) va lua deciziile.
Fraţi
români, întreb încă o dată, tot nedumerit: au emigrat toţi românii şi nu mai
avem pe cine pune la conducerea înstituţiilor statului român? Preşedintele
României, neromân, chiar anti-român declarat. Şeful unuia dintre principalele
servicii speciale ale României, neromân. Şeful Consiliului Naţional (al cărei
naţiuni? - n.a.) pentru Combaterea Discriminării, neromân. Şeful Institutului
Naţional (al cărei naţiuni? - n.a.) pentru Studierea Holocaustului în România
„Elie Wiesel” (nume de impostor - n.a.), neromân cu preocupări majore
anti-valori-naţionale româneşti declarate şi, mai nou, pretendent la zona protejată
a Muzeului Antipa. Acum, şeful Instituţiei Avocatului Poporului, neromân. Au
murit românii ? Da, avem şi noi, românii, leprele noastre, şi nu puţine, cu
atât mai mult, nu trebuie să acceptăm nemerniciile unor minoritari neloiali
statului român şi nici pe cele ale „curcubelizaţilor” scoşi - cu sau fără ţoale
- la circăraiele cu denumiri de parade. Facă-şi mendrele în intimitate, treba
lor, dar eu, unul, nu „Accept” să-mi fie poluate vederea şi auzul cu anomaliile
sodomo-gomoriştilor şi cu atât mai mult, să fie afectată major educaţia
copiilor şi adolescenţilor.
Tinerii de
azi nu au de unde să cunoască, iar la şcoală nu li se spune, însă cei care au
parcurs acele vremuri vitrege, retrăiesc anii de groază şi restrişte ’40-’50,
când ţara era condusă, demonizată şi jefuită de alogeni, când autenticele
valori întelectuale ale naţiei au fost aruncate în închisori şi nimicite de
către alogeni. Iată că „Istoria se răzbună, repetându-se!”. Pentru că sindromul
îndobitocirii a contaminat naţia, acum e
mai rău ca atunci, aşa că nu ne rămâne decât să strigăm: „Bravos naţiune! Halal
să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Principatele Unite!”
Grafica -
I.M.
Miron Manega - Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu
Catedrala Mântuirii Neamului a fost
ideea lui Eminescu
Indiferent
de poziționarea fiecăruia dintre noi în privința „demonizatei” Catedrale a
Mântuirii Neamului, aceasta a fost un deziderat istoric care niciodată, până
acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel
de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu.
Cel care a
semnalat prioritatea istorică a lui Eminescu în formularea ideii acestui
proiect a fost Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista
„Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit
reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în
care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de
război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca
românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e
nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună
pentru binele obştesc". Deci acesta era contextul și sensul pe care
Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.
http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Catedrala3.jpg
http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Emin-ed1.jpg
Dar n-a fost
doar atât. Într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”,
academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre
momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare
(Catedrala Mântuirii Neamului). Era în 1881, când în spațiul public se iscase o
dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și
ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea
cercurilor austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că
regele Carol I era de religie catolică.
Eminescu a
fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii,
publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe număr, prin care arăta
parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se
ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă. El a
demonstrat atunci - sublinia academicianul Tudor Nelcea - că cel care urma să
fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era de fapt
spion. Iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că
argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat
public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi
sau de partea religiei familiei sale. În cele din urmă, regele Carol nu a
aprobat înfiinţarea acelei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu
ideea înfiinţării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând și sursa de
finanțare: Loteria Națională.
Ideea nu a
căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron
Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, iminența celui de-al doilea
război impunând alte priorități. A urmat regimul comunist, când nici nu se
putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea
sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului. Acesta a fost
materializat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.
Din păcate
la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, în toată acea
aglomerație festivă, organizatori și vorbitori, mireni și clerici, au uitat să
menționeze acest fapt extrem de important, că IDEEA ACESTUI PROIECT MĂREȚ I-A
APARȚINUT LUI MIHAI EMINESCU! Păcat! Sau rușine!
Miron Manega
Journal of Modern Education Review - INVITATION
Dear Ben Todică,
This is Journal of Modern Education
Review (ISSN 2155-7993), a professional journal published
worldwide by Academic Star Publishing Company, New York, NY, USA.
We have learned your
paper "
The Human Being – the
Romanian "
at
The 42nd Congress of
the American Romanian Academy of Arts and Sciences 2018. We are very interested to publish your
latest paper in the Journal of Modern Education Review. If you have the
idea of making our journal a vehicle for your research interests, please send
English version of your unpublished paper in MS word format to us through this
email attachment or our online submission system. All your original and
unpublished papers are welcome.
Hope to keep in touch
by email and publish some papers or books from you and your friends in USA. As
an American academic publishing group, we wish to become your friends if
necessary. We also want to invite some people to be our reviewers or become our editorial board members. If you
are interested in our journal, you can send your CV to us. Expect to get your
reply soon.
Best regards,
Windy
Journal of Modern Education Review
Academic Star Publishing Company, http://www.academicstar.us
Academic Star Publishing Company, http://www.academicstar.us
1820 Avenue M Suite
#1068, Brooklyn, NY 11230
Tel: 347-566-2153,
Fax: 646-619-4168
Call for Paper
Description
Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993) is an international, professional, and peer reviewed journal, monthly published in English by Academic Star Publishing Company, USA. It is a scholarly journal of opinion and research in education. Its mission is to provide an interdisciplinary forum for discussion and debate about education's most vital issues. It covers a wide range of topics of current concern in education. Each issue of it will contain a variety of articles, essays, and book reviews. We are interested in receiving well-written and timely papers from individuals for possible publication. The focus of the publication is original completed research that has application to academicians, researchers, policymakers, administrators, and teachers within the broad areas of education.
We would welcome manuscripts on (but not limited to):
＊cultural and linguistic continuity and change;
＊ethnicity, class, gender and diversity in education;
＊systems and infrastructure development;
＊cultures and discourses of educational organizations;
＊educational policy responses;
＊migrant and indigenous education;
＊historical and current educational relationships between Asian and Pacific countries and systems;
＊relationships with the educational ideas and systems of the "North" and "West";
＊the impacts of new communication media and technologies, new and hybrid cultural forms and practices, and globalised economies on education;
＊science education;
＊technology education;
＊engineering education;
＊education technology;
＊other topics related to education.
Information for Authors
1. The manuscript should be original, and has not been published previously. Do not submit material that is currently being considered by another journal.
2. The manuscript should be in MS Word format, submitted as an email attachment to our email box.
3. Manuscripts may be 3000-12000 words or longer if approved by the editor,including an abstract, texts, tables, footnotes, appendixes, and references. The title should be on page 1 and not exceed 15 words, and should be followed by an abstract of 100-200 words. 3-5 keywords or key phrases are required.
4. The title of the paper should be on the cover sheet as well as the top of the first page of text. Author names and affiliations should be on the cover sheet only.
5. Authors of the articles being accepted are required to sign the Transfer of Copyright Agreement form.
6. Authors will receive 2 hard copies of the journal within their papers.
7. It is not our policy to pay authors. As usual, if the paper is accepted by our journal, the author should pay some processing fee to us.
Peer Review Policy
Journal of Modern Education Review is a refereed journal. All research articles in this journal undergo rigorous peer review, based on initial editor screening and anonymised refereeing by at least two anonymous referees.
Editorial Procedures
All papers considered appropriate for this journal are reviewed anonymously by at least two outside reviewers. The review process usually takes 4-6 weeks. Papers are accepted for publication subject to no substantive,stylistic editing. The Editor reserves the right to make any necessary changes in the papers, or request the author to do so, or reject the paper submitted. A copy of the edited paper along with the first proofs will be sent to the author for proofreading. They should be corrected and returned to the Editor within seven days. Once the final version of the paper has been accepted, authors are requested not to make further changes to the text.
Submission of Manuscript
All manuscripts submitted will be considered for publication. Manuscripts should be sent online http://www.academicstar.us/onlineupload.asp or as an email attachment to: education@academicstar.us, betty@academicstar.us,
Description
Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993) is an international, professional, and peer reviewed journal, monthly published in English by Academic Star Publishing Company, USA. It is a scholarly journal of opinion and research in education. Its mission is to provide an interdisciplinary forum for discussion and debate about education's most vital issues. It covers a wide range of topics of current concern in education. Each issue of it will contain a variety of articles, essays, and book reviews. We are interested in receiving well-written and timely papers from individuals for possible publication. The focus of the publication is original completed research that has application to academicians, researchers, policymakers, administrators, and teachers within the broad areas of education.
We would welcome manuscripts on (but not limited to):
＊cultural and linguistic continuity and change;
＊ethnicity, class, gender and diversity in education;
＊systems and infrastructure development;
＊cultures and discourses of educational organizations;
＊educational policy responses;
＊migrant and indigenous education;
＊historical and current educational relationships between Asian and Pacific countries and systems;
＊relationships with the educational ideas and systems of the "North" and "West";
＊the impacts of new communication media and technologies, new and hybrid cultural forms and practices, and globalised economies on education;
＊science education;
＊technology education;
＊engineering education;
＊education technology;
＊other topics related to education.
Information for Authors
1. The manuscript should be original, and has not been published previously. Do not submit material that is currently being considered by another journal.
2. The manuscript should be in MS Word format, submitted as an email attachment to our email box.
3. Manuscripts may be 3000-12000 words or longer if approved by the editor,including an abstract, texts, tables, footnotes, appendixes, and references. The title should be on page 1 and not exceed 15 words, and should be followed by an abstract of 100-200 words. 3-5 keywords or key phrases are required.
4. The title of the paper should be on the cover sheet as well as the top of the first page of text. Author names and affiliations should be on the cover sheet only.
5. Authors of the articles being accepted are required to sign the Transfer of Copyright Agreement form.
6. Authors will receive 2 hard copies of the journal within their papers.
7. It is not our policy to pay authors. As usual, if the paper is accepted by our journal, the author should pay some processing fee to us.
Peer Review Policy
Journal of Modern Education Review is a refereed journal. All research articles in this journal undergo rigorous peer review, based on initial editor screening and anonymised refereeing by at least two anonymous referees.
Editorial Procedures
All papers considered appropriate for this journal are reviewed anonymously by at least two outside reviewers. The review process usually takes 4-6 weeks. Papers are accepted for publication subject to no substantive,stylistic editing. The Editor reserves the right to make any necessary changes in the papers, or request the author to do so, or reject the paper submitted. A copy of the edited paper along with the first proofs will be sent to the author for proofreading. They should be corrected and returned to the Editor within seven days. Once the final version of the paper has been accepted, authors are requested not to make further changes to the text.
Submission of Manuscript
All manuscripts submitted will be considered for publication. Manuscripts should be sent online http://www.academicstar.us/onlineupload.asp or as an email attachment to: education@academicstar.us, betty@academicstar.us,
Journal of Modern Education Review
ADRIAN MUNTEANU - trainer in Taberele Coolturale BookLand / 2 IUL 2019 (Moieciu de Sus) + Artmark
Tabăra
Coolturală a luat naștere din sufletul Asociatiei BookLand, din atenția
deosebită față de educația copiilor nostri, din dorinta de a ne manifesta
alaturi si pentru copii intr-un proiect cultural de amploare, unic in Romania!
Tabara Coolturala BookLand imbina emotiile taberelor de odinioara cu “must”-ul
contemporan. Printr-un mix echilibrat de activitati culturale, cognitive si
distractive – workshop-uri de literatura, teatru, muzica, dans, psihologie
practica, atreprenoriat, oratorie dar si sesiuni de calarie, inot, fotbal,
tiroliana, drumetii si treasure hunting, concurs foto, jocuri in echipa, teatru
interactiv, karaoke si disco – tabara Coolturala BookLand pune accent pe
dezvoltarea personala, sanatatea fizica si mentala a copiilor. Cu ajutorul zecilor
de invitati din randul actorilor, scriitorilor, artistilor si antreprenorilor,
tinerii primesc inspiratia necesara pentru a-si descoperi adevaratul potential.
Prima tabără se organizează la
Moieciu de Sus, județul Brașov / Centrul de Tineret Respiro 2*
între 30 Iun - 7 Iulie (2 grupe, 6 – 14 & 15 - 18 ani) /
Poetul
Adrian Munteanu se întâlnește cu copiii și tinerii celor două grupe în două
întâlniri separate, potrivit vârstei participanților, marți, 2 iulie, începând
cu ora 16.
El le va
vorbi despre poezia sa dedicată copiilor(grupa 6-14 ani) și despre sonetele
sale( grupa 15-18 ani) și va susține minirecitaluri poetice sub genericul
POEZIE ȘI INTERPRETARE,
Este o
modalitate superioară de prezentare a poeziei care este ridicată la rang de
spectacol, renunțându-se la citirea anostă, inexpresivă de pe o foaie de hârtie
și asigurând receptarea ei integrală, cu o implicare a tuturor celor prezenți,
autor-interpret și spectatori, în recunoașterea emoției și trăirilor specifice
rafinatului discurs poetic.
