Ecouri la “ECOURI...”

Ecouri la “ECOURI...” de Ion N. OPREA

Stimate Domnule OPREA,

Ați avut, de-a lungul timpului , bunăvoința de a-mi dărui parte din cărțile scrise de dumneavoastră. Le-am citit cu plăcere și de fiecare dată v-am ”invidiat” puterea de muncă. Volumul ECOURI, ECOURI, ECOURI m-a captivat ca nimeni altul. Aseară, pe la 10, m-am apucat să citesc și... am terminat azi dimineață. Din tot ceea ce am citit până acum, consider, după modesta mea părere, că este cartea de referință pentru cugetul dumneavoastră. Vă reprezintă. Este un strigăt pentru un neam ce uită de el, adormit, amorțit, umilit. Unii v-ar ridica statuie. Alții v-ar aresta. Mă iertați pentru gravitatea celor scrise, dar m-a tulburat profund tot ceea ce am citit.

M-a impresionat ceea ce ați scris despre Eminescu. Voi citi rugăciunea lui de multe ori. 

M-a emoționat cuvintele adresate celor ce-l cunosc, sau nu, pe domnul Bercea Radu. 

Imi este foarte drag, poate gândesc subiectiv, dar consider că merită să fie pomenit de orice iubitor de artă. Aîndurat enorm, dar sufletul nu i-a fost întinat. Zeci de ani a modelat culorile, dar a răbufnit și durerea suferințelor vechi.  

S-a exprimat în felul domniei sale: prin pictură, gravuri, desene, grafică... Am citit despre holocaust, pogrom, suferințele românilor maramureșeni (și nu numai...) din anii 1940. ...Cu ani în urmă am fost la MEMORIALUL DURERII de la Sighetul Marmației. 

M-am cutremurat. Bunicul meu a fost încarcerat la Aiud, dar tot ceea ce am văzut la Sighet părea tras la indigou. În incinta închisorii era (poate mai este încă...) o cameră Radu Bercea cu grafică legată de ororile suferite în anii de pușcărie.

Am citit tot, tot. Despre Mihai Bejinaru, Palatul Ruginoasa, Academia bârlădeană, Mihai Munteanu, Adriana Andreiaș-Micu, Tramvaiul bibliotecă, Tudor Arghezi, Muzeul unirii, Caragiale, Ana Aslan, focul de la Clubul Colectiv, vânzarea de țară, exodul musulmanilor în Europa, Ion Bârlădeanu de la Zăpodeni - Vaslui, Mircea Radu Iacoban, Stelian Baboi...

M-a impresionat profund “Testamentul lui Nicolae Ceauşescu”, nu neapărat ca esență a celor citite, ci ca și curaj din partea dumneavostră. Mereu e pomenit ca ”tiran” sau ”tristă amintire”. Ca om care am trăit jumătate din viață în timpul lui și jumătate în ”teribila democrație”, pot afirma cu toată convingerea: pe timpul lui Ceaușescu a fost rău, iar acum e dezastru. Lumea de atunci, judecată pe fragmente, avea multe fărădelegi: arestări aiurea, înfometare, cultul personalității...

Privit ca un tot unitar, țara a prosperat. S-au făcut școli, spitale, orașe noi, fabrici, blocuri de locuințe. Copiii din casele de copiii, cu tot neajunsul de fiecare zi, erau școliți și primeau locuință și loc de muncă. Acum... ajung prin canale, fiind abandonați după 18 ani. Școlile pregăteau oameni în funcție de nevoile de la diferitele locuri de muncă. 

Prin repartiție, fiecare avea locul său. Nu plecau, absolvenți de facultate, să spele la fund bătrâni de prin Spania sau Italia. Puțini puteau pleca, pe atunci în alte țări, dar plecau în concediu, nu ca slugi umile, fără viitor în propria țară. În ceea ce mă privește, am făcut liceu și facultate pe acele vremuri.

Am învățat pe brânci, dar am fost răsplătită pe măsură. Am primit repartiție, apoi, prin examen, am avansat. Am știut de ce și pentru ce sacrifice ani buni din viață. Învățam și 17 ore pe zi. Dar am știut pentru ce. În primii mei ani, am făcut naveta la țară. Eram sub 30 de ani, dar nu m-a jignit nimeni. Eram în relații civilizate și cu primarul din comună (să-i dea DUMNEZEU sănătate dacă mai trăiește – m-a ajutat mult...), cu profesorii de la școală, cu polițistul, cu preoții (catolic și ortodox), cu toți salariații de la diferitele unități de pe teritoriul comunei, cu toți cei ce treceau pragul dispensarului. Mergeam cu căruța, de la o casă la alta în zilele de teren și eram respectată pentru ceea ce făceam.

Acum, cu peste 30 de ani vechime în spate, cu alte examene date, cu altă experiență, sunt tratată ca ultimul om. Medicul este din start suspectat, mințit, amenințat. Foarte des, uneori zile la rând, am parte (eu și asistenta mea) de injurii, amenințări, gesturi obscene... Nu am crezut niciodată că voi trăi asemenea lucruri. Normalul este pus la colț. Cinstea a devenit penibilă. Unii pacienți sunt revoltați că nu le accept... așa zisele atenții. În schimb, nu salută când intră în cabinet și nici la plecare.

Mă iertați pentru devierea de la ceea ce am încercat de fapt să vă împărtășesc în această seară. Dar mai adaug. Adriana Andreiaș-Micu, eroina celor trei romane ale Dvs, asistată social peste 20 de ani într-un cămin de bătrâini, Schitul Darvari, București, în vila Malaxa, destinată prin testament bătrânilor, povestește cât de bine a duso până prin 1998, vizitați de tot felul de notabilități, cu daruri primite, tratați omenește, culturalizați, ei înșiși artiști pe scenele localităților unde mergeau în excursii. După ce a decedat, în 2016, norocul ei!, căminul li s-a desființat iar bătrânii purtați de colo-colo… Pe vilă a pus ochii un personaj important al momentului. Și ca Schitul Darvari, alte aziluri sunt desființate, îți plânge inima când te uiți la televizor, bătrâni suferinzi, ai nimănui!

Familia azi? În multe țări europene, cu populație în scădere, ca și la noi,s-au votat legi care permit crearea unor familii din persoane de același sex, sfidănd Biserica!...

De fapt, vă scriu pentru că așa simt acum. Cartea asta m-a răscolit, m-a tulburat, m-a încântat, m-a revoltat, m-a uluit, m-a emoționat, m-a făcut să plâng, mi-a dat curaj, m-a umanizat, m-a făcut să sufăr, m-a luminat, mi-a dat de gândit, m-a educat, cu alte cuvinte m-a făcut să simt că trăiesc, să simt românește, că nu sunt singură în ceea ce mai port în suflet și mai gândesc în astă lume. Pentru asta VĂ MULȚUMESC!

Să vă ajute bunul DUMNEZEU să mai puteți scrie. Ar trebui să fiți nemuritor pentru a cuprinde, în cărțile dumneavoastră, tot ceea ce sufletul cere și mintea dorește. Nu vreau să vă laud, dar nu pot altfel. Sunteți un om modest și nu vă plac ”aplauzele”. Vă spun doar atât: când am fost la casa memorială Nicolae Iorga de la Botoșani, m-au uimit pereții plini de rafturi cu cărți, toate scrise de Iorga. Am gândit atunci că puțini oameni au citit la viața lor un număr egal de volume cu cel scris de autor. La fel gândesc despre dumneavoastră.Să vă dea CEL DE SUS sănătate și putere! În ceea ce mă privește mă simt privilegiată că am norocul să cunosc un OM ca dumneavoastră. Știți că vă respect din tot sufletul. 

Dr. Teona SCOPOS, Iași, 30 martie 2016

Pentru conformitate, Ion N. Oprea

SURSA:

SUPERBA REVISTA (BT)