Doctrină naţionalistă

Eugen Simion și Radu Gyr

Radu Gyr: „Când slovă şi strădanie se-nchină Ţării mele, tu mârâi, pocitanie…”

30 iulie 2017

de Ion Coja

Doctrină naţionalistă

Nu credeam că Radu Gyr poate fi atacat de cineva într-un mod mai nedemn decât a făcut-o de toți hulitul Alexandru Florian. Și totuși, o profesoară de limba română reușește această performanță. Ba chiar o face într-o teză de doctorat, condusă de ditamai academicianul – e vorba de Eugen Simion, iar mizeria de text este apoi încununată de Academia Română care îi și premiază înseilarea întitulată, mi se pare, Trădarea intelectualilor.

N-am citit cartea / teza respectivei autoare, am citit doar un așa zis „eseu” – Discursul lui Radu Gyr în totalitarismul postbelic, care, foarte probabil, merge pe șleaul tezei de doctorat. Și lansează teza că Radu Gyr a practicat scrisul la două mâini. O scriitură „semioficială”, la vedere, cea din ziarul „Comitetului român pentru repatriere”, şi cea ascunsă, interzisă, cea valabilă din punct de vedere estetic, de certă valoare şi perenitate. Adică, Radu Gyr a fost un ins necinstit sufletește, una fuma și altă scria, și-a mințit cititorii, mai pe scurt!

O asemenea acuză este mult mai gravă decât cea lansată de ticălosul numit Alexandru Florian!… Iată-l că și-a găsit nașul! Este mic copil față de doctoranda domnului academician! Să-l faci pe cineva fascist este mult mai onorabil decât să-l faci, cu „dovezi”, necinstit, duplicitar, falsificator! Mincinos!

Nu cunosc poeziile de la „Glasul Patriei” ale lui Radu Gyr, apreciate de Ana Selejan ca ne-fiind „valabile din punct de vedere estetic”. Doamna doctor însă, ca să-și demonstreze teza ne face binele de a cita totuși, pe îndelete, din poeziile incriminate, lipsite de valoare și „perenitate”! Probabil că a ales fragmentele care să-i servească cel mai bine cauza mizerabilă, adică acele fragmente care să demonstreze oricul că avem de a face cu o poezie de doi bani, cum au scris atâția alți trădători!

Declar de la bun început: poate că nu mă pricep eu, dar versurile respective mi se par a fi poezie de cea mai autentică speță. Poate greșesc. Judecați și dumneavoastră. Iată florilegiul propus de doctoresă:

„Când slovă şi strădanie/ se-nchină Ţării mele, tu mârâi, pocitanie/ cu putrede măsele. Când eu ca pe o rodie/ gust pârga dulcii Patrii, în zgarda ta, jigodie,/ de după gard mă latri.”

*

„Cred în Om şi-n viaţa din artere./ Cred în geniul doldora de rod. Cred în dârza Omului putere/ spintecând azurul până-n sfere şi-ntinzând peste genuni şi ere/ fruntea lui de flăcări ca un pod. Cred în Muncă: treaptă luminoasă/ ce te-nalţă tânăr şi robust. (…). Cred în paşii Dragostei prin ere,/ cred în via Patriei putere, cred în Pace – pod de giuvaere – /cred în tine, inimă de Om.”

*

(Noaptea, la Mamaia (în nr. 27): „Când sciticele veacuri, pe ţărmuri dobrogene / adulmecă din zare trireme şi galere, se urcă marea-n ceruri pe scări marmoreene/ cu foşnet de mătăsuri şi lespezi verzi de ere.”

*

”Slăvite-n veci să fie alba tindă,/ fereastra unde râde-un corcoduş şi bunul prag al primitoarei uşi/ cu braţe dulci ce-aşteaptă să cuprindă.”

*

„Nu-mi pasă că burniţa vine/ şi nopţile toamnei mă sug. Cămări şi hambare sânt pline/ de rumenul verii belşug. (…). Cămări şi hambare ard pline/ de proaspăt rubin zâmbitor. E flacără-n orice ciorchine/ şi roadele râd tuturor.”

*

„Nani, puiul mamei. Ţi-au trimis/ Zorile trei ramuri de cais. Trei lumini desprinse dintr-un pom:/ Cântul – Pacea – Dragostea de om. Când am fost ca tine, bezne mari/ mi-au adus trei vreascuri de arţar, Trei uscate gheare de copac:/ Plânsul – Truda – Foamea fără leac.”

*

„Hambarele zâmbesc cu pântec plin,/ sus sarici ciobăneşti şi sub cojoace. Se-ncrâncenă, prin beciuri, poloboace/ cu aur dulce şi vârtos rubin. (…). Şi-n noi irupe-atâta cald tumult/ de tinereţe nouă şi fecundă… Înaltă limpezime ne inundă/ şi e lumină multă. Prour mult.”

*

„În loc de paşi, ca în poveste/ botfori vrăjiţi aş vrea să-ncalţ, să urc pământu-ntreg pe creste,/ pe-un pisc de cântec să-l înalţ.”

*

„Şi-n loc de searbede cuvinte,/ aş vrea vulcani să tune-n veac, din toată lava mea fierbinte/ imn ţie, Omule, să-ţi fac.”

*

Mărţişor (în nr. 7): Ce mână de măicuţă bună/ te prinde-odorului pe piept, să-i stai luceafăr în furtună,/ să-i porţi noroc pe drumul drept? (…). De-nchegi în zâmbet primăvara,/ din micu-ţi soare s-o culeg, sărut în tine toata ţara/ şi cerul patriei întreg.”

*

Ruxandra (în nr. 8, 10 martie): „Fabrica-mi cunoaşte braţul teafăr/ râsul tămâios şi-ndemnul drag când, ţesând, din soare şi luceafăr/ raze, şi nu fire, parcă trag. (…). Şi cum dezmierdările sărută/ firele zvâcnite sub alint, sună-n mine-adânc ca o lăută/ patria cu strune de argint.”

*

Armindeni (în nr. 13, 1 mai 1964): „Crengi în rochii albe de mirese/ stânjenei cu ochi de heruvim… Cât îi zarea, pajiştea îşi ţese/ frăgezimea noului chilim (…). Şi e-un cer albastru fără cute,/ mai curat ca dragostea din mai… Parc-ar vrea pământul să-l sărute/ şi să schimbe lumea toată-n rai. Patrie, dragoste, flacără, datină,/ maica mea sfântă de azur şi rubine, nimeni, nimic, nicăieri nu te clatină/ veşnică-n noi şi noi veşnici în tine.”

*

Carpaţii (în nr. 26, 10 sept.): „Neam străvechi, tu ţară pururi vie,/ munţii mei cu soarele pe scut, limpeziţi de neguri şi trecut/ străluciţi cu piscu-n veşnicie.”

*

Parc autumnal (în nr. 32, 10 nov. 1964): „Acelaşi parc, aceleaşi chilimuri vegetale, şi-aceleaşi crizanteme în horbote de fum. Şi tu renaşti în toate, re-mprospătat în toate, în zâmbetul şi-n şoapta perechilor pe-alei, în candele de nuferi, în ape de agate şi-n seara ce palpită de candizi funigei.”

*

„Şi peste hambarele/grele de recoltă, inima, ca soarele/arde sus pe boltă. Cresc porumbii tefer/ nalţi ca voevozii,/ Prune cât luceferi/ pepeni cât zăvozii. (…). (Belşug)

*

„Şi-n bradul tău cu dragi năluci,/ din pâlpâirile suave răsare casa de sub nuci,/ rămasă, albă, pe Târnave.”

*

„Sau parc-apoi urări auzi,/ colindători în noaptea sfântă… Şi stai aşa, cu ochii uzi,/ zâmbind sub bradul care cântă.” (Departe sub un cer străin, în nr. 1/1967)

*

(Portret (în nr. 5/ 1967): „Mărioară de la Râmnic,/ Mărioară de pe Criş, Cu tulpina strânsă-n vâlnic,/ numai cer şi luminiş; (…) Ţara românească toată/ arde-n trupul tău bălai, ca o holdă legănată/ pe o lacrimă de rai.”

*

„Ciocnim paharul pentru Noul An/şi pentru toate jerbele-aurorii. (…). Ciocnim pentru lumină, pentru an/ şi pentru noi furnale şi turbine. (…). pentru ce creşte-n cântece şi zvon/ cu tălpi de fier, cu tâmple de beton, în imn de foc şi-n tunet de piston/ în ţara vieţii limpezi şi senine. (…). Şi bem şi-n cinstea ta senin condei/ cu flăcări mari să scrii şi cu safire (…) pentru români să scaperi noi trohei (…)”

*

(La cina mea) „În oale vin mai negru ca o noapte,/ alături pâine şi în blide lapte şi struguri mari, ca zorile de proaspeţi…/ La ceasul cinei, dacii îmi sunt oaspeţi. (…) Pe urmă, pe ştergarul cât o zare,/ aştern o jimblă şi un drob de sare, răstorn, pe altul, aurul livezii/ şi-ţi ies în drum cu oile şi iezii.”

Trebuie să-i mulțumesc păcătoasei, chiar dacă fără voia sa, că ne-a făcut cunoscută poezia, marea poezie pe care a scris-o Radu Gyr în revista „Glasul Patriei”… Mă întreb de ce oare demersul său critic, ratat din fericire, mi-aduce aminte de una dintre cele mai penibile ipostaze publice în care s-a aflat maestrul intrusei: pe la începutul anilor 80 Eugen Simion s-a produs cu un text critic prin care ne îndemna – magister dixit!, să-l citim pe Mircea Dinescu ca pe un mare poet european! Și a argumentat cu citate largi din ultimul volum al poetului!… Volum pe care eu nu-l citisem, dar m-am băgat și eu în vorbă, susținând că citatele date de autor, adică de Eugen Simion, erau proză curată, poezie în niciun caz!… Cât de european s-a adeverit Dinescu ca poet, s-a văzut. În schimb, acum, contrar celor susținute de pupila academică, declar că poezia publicată de Radu Gyr în revistă comunistă „Glasul Patrei” este poezie de rang european!

Numai că, din nou, trebuie să precizăm despre ce comunism este vorba: cel adus de la Moscova de Valter Roman și Brucan, sau cel înfiripat la București din „resurse proprii”! Iată un subiect de care uitasem: scriitorii care au scris în presa dedicată oficial românilor din diasporă: au fost câțiva dintre ei mari români, mari scriitori, în frunte cu Paul Anghel! Și, desigur, Radu Gyr!

Aflu, fără niciun gest iscoditor din partea mea, că această Ana Selejan, neștiută până după 1990, adică până la 44 de ani, a beneficiat de sprijinul profesional al președintelui Academiei, cel care i-a condus și lucrarea de doctorat. Mă întreb cine i-a propus subiectul? Cumva domnul academician? Căci premiul Academiei cu siguranță l-a luat și cu același sprijin! Dată fiind atâta apropiere și colaborare, îmi permit să-l întreb pe domnul Eugen Simion dacă cumva supervizează în continuare producțiile de critică și istorie literară ale încriminatei? A citit eseul incriminat de subsemnatul? Și dacă l-a citit nu și-a dat seama cât este de parșiv și de nociv pentru spiritul românesc? Pentru sănătatea vieții noastre literare?

Dați-i peste mână, domnule academician! Că de încurajat nu-mi vine să cred că are acordul dumneavoastră pentru ce scrie!…

Al dumneavoastră,

Ion Coja

Post scriptum: Voi reveni asupra cazului.

Buriaș, 30 iulie 2017