Elena Ciubotaru – Irizaţii de poeme

Elena Ciubotaru – Irizaţii de poeme

în volumul „Ochi în ochi cu lumea”, de Vasilica Grigoraş

Acum-acum am terminat de citit manuscrisul unei viitoare cărţi de tanka şi pentastihuri, intitulată deosebit de sugestiv Ochi în ochi cu luna.

Stările descrise ori încriptate meşteşugit de Vasilica Grigoraş, abia lăsându-se decodificate, sunt de adâncuri greu sondabile. Singurătatea, resemnarea, iubirea cu fabrica de vise, toamna, rugina: îmi vine-adesea / să mă plimb prin inimă / în toiul nopţii – / mă sfarm de suferinţă / reinventându-mă din cioburi; pescăruş care-ngână geamătul valurilor, sentimente încuiate în tainiţele sufletului, zăvorâte dar nu uitate,  scoase acum la lumină pentru analiză, pentru a înţelege rosturile vieţii, anotimpurile trăirii: Colbul uitării / întunecă-ncet colţuri / de  amintiri – / mlădiţa unui poem / seamănă iar seninul. Nu se întrevede, nici măcar sugerat o atitudine de capitulare sau fugă din faţa lucrurilor neconforme cu aspiraţiile sale ci, dimpotrivă : Plânsul ploii în / răsăritul uitării / vibrează ritmic – / pe ţărmul înserării / tot mai pâlpâie o stea.

Filozofia propriei sale epopei, interpretări /reinterpretări, formulări/reformulări, concluzii sobre ori nostime,  înţelepciune dobândită în timp aşază lucrurile şi stările într-o ordine de vestală. Încercare reuşită a unei viziuni cât se poate de sinceră a parcursului temporar, începând din copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate… Toate acestea şi multe altele au dat de furcă intelectului meu, mintea mea a fost pusă la treabă de aceste versuri, a scormonit printre cuvinte, a preluat fiorul dragostei de tot – de lumină, de viaţă, de culoare, de cer şi mare, de gâze şi flori, de mama, de abstractul – ca principiu filosofic – timp, de anotimp, dar şi de… el, de eternul masculin, prezent în mintea şi inima autoarei, în amintirile sale, în dorinţe şi în rarele defulări de dor, de arşita adusă doar de chimia îndrăgostitului:  Îmi depăn paşii / prin aurul frunzelor / din scrinul vieţii – / o nouă dizertaţie-n / neastâmpărul iubirii.

Ceea ce m-a liniştit, m-a readus după fiecare astfel de poem în dimensiunea sufletului, recăzând în cea densă a minţii la o nouă  poezie. Sunt obosită de stările acestea, am nevoie de pauză. Valoroasele poeme sunt tablouri ale unui psyhe care s-a luat foarte în serios, departe de jucăuşa Vasilica, cea din senryu. Ochi-n ochi cu luna, este „cartea de pe noptieră”, la care să revii pentru altă şi altă lecturare, mâine, poimâine, sau din când în când… La fiecare aplecare asupra cărţii descoperi noi şi noi valenţe ale poemelor, alte tainice împletiri de stări, sentimente, într-o gamă largă de nuanţe, împresurate de  lumină ori cufundate în umbrele eului liric.

Părţile senine ale creaţiei autoarei le-am regăsit fericită în secvenţele Anotimpuri, Pânza de paiang, Topită în poezie, Odaia inimii şi destule altele!

Ca un filon viu, din volumul de tanka şi pentastihuri transpare sufletul credincios în toate sensurile cuvântului.  Regăsim  de fapt, un mănunchi de poezie de dragoste, cu fascicole irizante. Vasilica Grigoraş a păstrat această comoară în străfundurile inimii sale, precum o scoică perla ei nestemată. Recunosc, m-a luat pe nepregătite, însă am redescoperit-o în nopţile lungi / luând pulsul vântului / i-ascult ecoul – / absenţa ta ţipă iarăşi / trezind amintirile, sau toate cele trei poeme din Oglinda mea eşti tu: Plânge iar brumar / pe oglinda lacului-n / cercuri mărunte – aud în tăcerea mea / lumina glasului tău, sau: Sub cerul pestriţ / vântul cald rostogolind / un penel tocit – / poveştile inimii / cu slovele argintii”. Cât de insensibil să fie cineva şi să nu se simtă inundat de forţa venită, parcă, din eternitatea unui sentiment  ajuns la platonicism, nici măcar rostit până acum, totul sugerat delicat, elegant prin epitetele tocit (penel) şi argintii (slovele)!

Sunt tare fericită că am în mâini asemenea comoară de spiritualitate. Aici este o lucrare grea, adâncă, foarte serioasă. Şi-aş îndrăzni să spun: cine nu are suflet, cine nu a iubit profund, să nu o citească!

Nu-mi este somn, a sărit, a fugit cine ştie pe unde, deşi este ora 2 dimineaţa. Multe ar mai fi de spus, dar nu mai continui să scriu. Las să se mai aşeze  sensurile, rosturile, imaginile, trăirile autoarei devenite şi ale mele. Sunt empatică, deci am melancolii. Însă, Vasilica Grigoraş, pregătindu-ne pentru actul 3 al vieţii,  ne împărtăşeşte modul ei de a se  strecura frumos şi inteligent prin labirintul vieţii până la sfârşitul inevitabil:

Ghiocei-n păr

şi frunze arămii prin

inima deschisă –

ştrengarul şi-nţeleptul

se joacă de-a prinselea.

Iubesc asemenea cărţi, preţuiesc autorii lor.

Elena Ciubotaru, Decembrie 2016

Recenzie inclusă în cartea: