IOAN MICLĂU-GEPIANU - VERSURI DE IUBIRE!

 

SĂ NE IUBIM ISTORIA ROMÂNIEI TAINICE (II)

 

*

PORTARII EUROPEI

Neamul ăsta dur ca piatra

Nu-l mișcară nici vulcanii,

Nici n-o să-i potoapă vatra

Veacurile și dușmanii.

 

Știu românii și prea bine

Din istoria cea grea,

Ce-nsemna vorba, ”vecine”

Iar nu ești din strada mea!

 

El portarul Europei?

Creanga asta românească,

După-nțelepciunea vorbei:

”E născută să trăiască”.

 

El , stejarul Europei?

Ce din Dunăre și Ron

Își hrănea tulpina viței

Și de Dac , dar și de om!

 

Astfel dragi europeni,

N-aveți cum a striga-n lume

Că sunteți cumva mai demni

Ca Portarul ce își pune,

A lui viață la strâmtoare

Ca să aibă lumea mare,

Zile lungi de sărbătoare,

Nobilind cu sumeție pe cutare

sau cutare!

*

SARMIZEGETUSA

Prin arcada înverzită din cununi si flori de ruguri,

Și de vițe ce-și dezvele a lor boabe dulci de struguri,

Calci pe-aleea cea umbroasă a grădinii milenare,

Unde sub lumini albastre ceru-i dete-ntinsa zare.

 

Chiar din pragul stâncei albe cărări dese duc spre munte,

Așternând privirii noastre tot ce umbrele ascunde,

Veacuri de istorii aspre rânduite ca-n muzee,

Temple dăltuite-n piatră, unde regii Daci să stee!

 

Vezi prin scena unduioasă aurind cetatea pusă,

SARMIZEGETUSA-n codrii, ca o stea din cer adusă!

Ea de-apururi nou renaște din etern nemărginit,

Căci în timp și spațiu veșnic al ei loc e definit!

 

Și adeseori, când norii cad cu trăznete pe creste,

Se aude-n văi adanci un ecou de bună veste:

Ah, sunt Dacii cei cu barbe, de răsar ca apa-n val,

De izbesc crăpând și stânca la glasul lui Decebal!

 

Atunci Dunarea se-nalță de revarsă peste maluri,

‘Nalte spume si fioruri port gemândele ei valuri,

Neguri grele-ntunecoase îmbrac codrii de stejari,

Se aud chemări prin aer, se-mpreun munții cei tari!

 

În asemenea momente nu e bine să te încumeți,

A visa vreo vânătoare ori să-ți faci pașii drumeți,

Căci e defilarea morții, ce-și serbeaza an de an,

Amintirea grozaviei de pe vremea lui Traian!

 

Ies din rădăcini de munte limbi de foc scânteietor,

Mișc Carpatii, Apusenii, râurile poartă dor*

Iar Zalmoxe este iarăși zeu la Sarmizegetusa,

El din Oraștii alese Domn de în cetate pus-a!

 

Atunci muntele din creștet scuturându-și norii suri,

Slobozea raza luminii peste văi și-nfundături,

De-s cu aur și arginturi a lor muchii poleite,

Se-mblânzesc străbunii-Dacii mișcând bărbile albite!

Nu-i ușor să duci pe umeri moștenirea cea străbună,

Dar nici greu nu-i de ai cuget în gândirea cea mai bună,

Cel venit la pragul casei și-umilit ceva îți cere,

Mângâie-l și-i dă o pâine și o lingură de miere!

 

Nu pleca urechea bârfei! Dar de zvârle piatra-n geam,

O ridică precum David, stând la turmă sub un ram,

Și o pune-n prăștioară pentru Goliatul mare,

Căci el singur își alese a lui proprie surpare!

 

MEDOPA*

 

Medopa, fata getă

Privea prin ceața Mării,

Nostalgic lăcrimând;

Ea vede cum corăbii

Se-apropiu rând pe rând

Și spăntecând oglinda

A Mării înnegrite,

Răsar ca lungi fantasme

Din ape răsărite!

 

În pieptul ei, Medopa,

Foc greu simțea că arde

Și suspina, căci ea

Nu vrea să se departe

De locul Dobrogean!

Dar, Filip regele cel mare,

Trimis-a veste că o vrea nevastă;

Cotelas, Getul, se-nvoi

S-o lase-ai fi consoartă!

 

Dar aprigă cum se știa,

Cu sânge get în vene,

Ea zise: ”Tată, vezi,

El nu mă vrea pe mine,

Ci-i vrea pe Geți,

Ca la război

Să-i câștige cu sine!

 

Cotelas regele vorbi:

”Tu, dintre Geți aleasă,

S-aduci victoria cu noi,

Acceptă a-i fi mireasă!

Căci ce folos să stăm pe loc,

Când lumea-n larg te cheamă,

Câștigi mărire pentru Geți

Și-un rege de noroc!”

 

Medopa în corăbii suie,

Pieptiș spre rege merge,

Dorința să și-o spuie:

”O, Rege Filip, îmi ordonă,

De azi voi fi aleasa ta,

Dar geto-macedonă!

 

(Medopa era fiica regelui get Cotelas, căsătorită

cu Filip al II-lea. Acesta intrase în război cu regele

Odrișilor, dar voia pe luptătorii geți să-i aibă de partea sa.)

 

CĂPRIOARELE DIN HEMUS

 

Pe al Hemului prăpăstii

Neguroase stânci se-nclină,

Gata, zici, se dezlipesc

Pe când nori curgând năvalnic,

Peste neguri viu sclipesc.

 

Jos la talpa cea montană,

Lacul de argint se-ntinde

Ca un vas cuprins în umbră,

Ca un ochi sculpatat în stâncă,

Sprâncenat de mari păduri.

 

Dar ce văd spre vârf de munte?

Prin ninsoarea scânteioasă

Umbre zbor din stâncă-n stâmcă,

Se apropiu, vin ca valul,

Ca spumi albe se aruncă.

 

Înspre Lac le cheamă dorul,

Setea de câmpia dulce;

Lângă lac stătea rabinul

Cel pribeag de la Tudela,

Din picior scoțându-și spinul;

El spre munte cum privește

Se cutremură-n mirare:

”Ah, Valahii, cei ce fac,

Insomnii și multă spaimă,

Împăratului Isac*

(* Isac I Commen(1057-1059) suveran

al Imp.Bizantin, a fost obligat să abdice de către

opoziția condusă de Mihail Pselos ( get).

 

*

PĂSĂRUICĂ DE SUB NOR

 

Păsăruică de sub nor,

Unde duce al tău zbor?

Spre ce mal de apă lină

Cu flori albe de sulfină?

 

Oh, ghicesc, îți știu eu gândul,

Cum știu versului meu rândul,

Zbori spre cuibul tău din deal,

S-auzi Doina din Ardeal!

 

De te-ntorci, să iei cu tine,

Un semn dulce pentru mine,

Un strop dulce din Criș Alb

Să-mi astâmpăr dorul cald!

 

~*~

IOAN MICLĂU-GEPIANU