Gheorghe Constantin Nistoroiu - Mama și pruncul - Minuni ale lui Dumnezeu (2)

 

Mama și pruncul - Minuni ale lui Dumnezeu (2)

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

06 Noiembrie 2024

 

„Iubirea Mamei este mare, neprețuită. Mâna lui Dumnezeu a sădit iubirea în sufletul ei. Așa a plăsmuit Dumnezeu inima mamei, a creat-o să-I iubească!” (Atanasie I. Skarmoghiani)

 

Omul - Bărbat + Femeie (Fecioară), copia creată după chipul direct al lui Dumnezeu, împlinit prin suflare divină, Care l-a făcut omul deplin, adică, „Ființă creată vie”, astfel că: „Omul are în plus și o Condiție de supra-natură, chiar „Peste Cer și Pământ”. Peste Trup și Suflet și chiar mai mult o supraunire a întregii creații cu divinul” (Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Chipul Omului, Ed. Platytera, Colecția Isihasm, București-2013, p. 12).

 

Toată Creația divină în afară de om a fost făcută prin cuvânt, iar numai omul prin suflare. Cuvântul este o transmitere de o anunțată comunicare, pe când Suflarea implică toată ființa. În natura creată, Dumnezeu a prefigurat înmulțirea speciilor, dar prin om a concretizat-o, a desăvârșit-o dându-i un sens în sine, o menire și o împlinire. „Se zice frumos mistic că Adam are o singură inimă, iar Eva, ca mamă, are două inimi. Prin faptul că este om, ca Adam, are Inimă ca om-femeie, dar mai are și inimă de naștere, Inima fiului dumnezeiesc, a nașterii chipului fiului dumnezeiesc , care ia și chip de filiație de creație. De aceea orice naștere este chip de filiație de creație înrudit cu chipul dumnezeiesc” (ibid.,p. 27).

 

Așadar, toate Mamele, confirmate prin Taina Cununiei religioase prin binecuvântarea lui Dumnezeu și a Maicii Sale, ca să odrăslescă nașterea de prunci sănătoși, au două inimii. „Taina căsătoriei în creștinism are taina nașterii fiului de filiație. De aceea orice Naștere este chip dumnezeiesc și totodată chip de creație. Cine omoară și cine întrerupe o naștere face dublă ucidere, adică ucidere de naștere, oprire-întrerupere a unei nașterii dumnezeiești în Lume, și o altă ucidere și oprire de naștere de creație. De aceea, din punct de vedere Creștin, Mama este Sfințenia Lumii, iar Maica Domnuluieste prima Sfântă” (... p. 28).

 

„Chipul Maicii Domnuluieste chipul tainei, creației. Prin căsătorie, Adam nu se întregește. Adam își împlinește chipul de filiație, se Întrupează, reactualizează chipul Fiul lui Dumnezeu și ia chipul de paternitate în sensul că prin el primește, se face actul de ființialitate al unui nou chip de creație, a unui nou fiu, a nașterii sale care este de fapt o paternitate numai de naștere” (ibid., p. 28). „În căsătoria creștină bărbatul nu este tată decât în măsura în care se naște fiul ori Fiica... Iubirea între Adam și Eva este Iubirea dintre Adam și Eva, dintre bărbat și femeie (fecioară), care este fiul. Atât timp cât nu este fiul, bărbatul și femeia nu se pot întâlni. Așa-zisul pat nupțial nu este întregire, actul nupțial trebuie să devină o Naștere. Dacă nu devine o Naștere, nu este Iubire, ci o autosatisfacție” (ibid.,  p. 29).

 

Tradiția primelor veacuri creștine consemna astfel Tainele divine: „Căsătoria înseamnă pre-Naștere, împlinirea este nașterea și nașterea primește pecetea împlinirii prin Botez” (...p. 29).   

 

Întotdeauna mamele sublime, cu credință de Neam și dragoste de Dumnezeu au dat Pământului și Cerului cei mai însemnați Fii/ Fiice și cei mai vestiți Bărbați de stat și de Biserică! Între cele mai sublime mame pelasgo-traco-gete, după CRĂIASA Cerului și a Pământului care este divina Maria, s-au numărat și mamele eroine ale Sfinților Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur, respectiv: Emilia, Nona, Antuza.

 

Emilia era originară din principatul trac Cezareea Capadociei, desprinsă dintr-un neam aristocrat care a dat Cetății, respectiv Patriei lor conducători vestiți. „Militari, conducători politici, oameni cu trecere la curțile împărătești, cu multe averi și demnități înalte, cu funcții publice și educație strălucitoare” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la înmormântare Sfântului Vasile cel Mare, 3, Migne P.G. 36, 497).

 

Emilia era fiica martirului Martiros, ucis de monarhul dement și nebun Maximilian (305-315), după care i-a confiscat averea și a dăruit-o demnitarilor lui slugoi. Emilia, în limba străbună pelasgo-aramaică înseamnă „grija cea bună”, prenume parcă predestinat pentru marele său renume, ca Mamă a unuia dintre cei mai mari Sfinți ai Bisericii lui Hristos, ea însăși sfântă în Ierarhia cerească a lui Dumnezeu. Grija cea bună și-a împlinit-o în vorbirea blândă, buna cuvință, credință, decență, demnitate, onoare, deci armonie desăvârșită.

 

Emilia  a fost căsătorită cu bravul Vasile, fiul evlavioasei Macrina, un retor de mare faimă din Pontul Neocezareei. Bucuria cerească a fost că le-a dăruit Dumnezeu 10 copii: 5 băieți și 5 fete, iar drama pământului le-a luat tatăl de timpuriu, pe ultimul băiat, iar mai târziu și pe fiul Naucratios monahul, înecat în râul Iris pe când pescuia. „Corabia familiei a fost zdruncinată cumplit de un talaz, mai puternic, la care nu se aștepta așa de repede” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt despre viața Sfintei Macrina, Migne, P.G. 46, 972 B-C). „Mare, cumplită și adâncă este durerea mamei când izbucnește furtuna, când trăznetul apare din senin în mijlocul familiei liniștite și fericite, când apare moartea fulgerătoare a persoanelor dragi, sau se întâmplă evenimente cumplite, neașteptate. Atunci inima mamei este zdrobită de o mare tristețe” (ibid.).

 

Suferința face parte din soartă, din destinul omului și reprezintă un segment important din moștenirea lui pământească. Dacă se face însă din suferință o virtute, în sensul că: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!, pentru întărirea credinței și pentru nemărginita iubire de Dumnezeu, de Patrie, de Neam, de Familie, atunci capătă moștenirea cerească. „Aceasta este iubirea adevărată a mamei, să le primească pe toate cu râvnă pentru copilul ei.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 53 la Cartea Facerii, Migne, P.G. 54, 465).

 

 „Dumnezeu țese viața creștinului cu bucurii și cu tristeți, îngăduie întâmplări fericite cât și pline de amărăciune din iubire părintească, pentru curățirea și mântuirea noastră.” (Atanasie I.Skarmoghiani, Emilia, Nona, Antuza - Mamele eroine ale Sfinților Trei Ierarhi, trad. pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița, 2012, p. 215. „Să ia pildă de la Împărăteasa durerii și a răbdării, de la Maica Domnului, prin a cărei inimă, așa cum a profețit dreptul Simeon (Luca 2,35) a trecut sabia cumplită și mare a durerii și a suferinței, când L-a văzut pe Preacuratul ei Fiu răstignit pe cruce. Maica Domnului a rămas zdrobită sub cruce, a suferit adânc, inima ei de mamă a fost sfâșiată, dar fără tânguiri, cârtiri și jeluiri. Maicii Domnului, să-i urmeze toate mamele îndurerate” (ibid., p. 75). „Nimic nu rămâne în viață la fel,/ Vremea curge și se schimbă de fel/ Noaptea pune opreliște zilei/ Tristețea se face mormânt veseliei,/ Ziua piedică nopții săvârșește/ Iar bucuria din suferință-nflorește” (Sf. Grigorie Teologul, Poemul 8, Vieți comparate, stihurile 177-179,E.P.E.).

 

Dragostea întru Dumnezeu și iubirea pentru Maica Domnului, trecute prin filtrul suferinței tămăduitoare, odrăslesc întotdeauna pe pământ ca și în cer o familie binecuvântată, cerească, așa cum a fost fericita familie a Emiliei care, a dăruit lui Dumnezeu și lumii creștine, 3 sfinți ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevastia, un călugăr Naucratios, o monahie Macrina, alături de ea, sfânta Emilia și de soacra ei evlavioasa Macrina. Pe toți copii ei i-a iubit, i-a îngrijit, i-a crescut, i-a educat, dar Odorul favorit a rămas Macrina, fiindcă din adâncul inimii ei simțea că „pe toți copiii ei i-a ținut înlăuntrul ei un anumit timp, în timp ce pe Macrina a avut-o continuu în pântecele ei, a ținut-o mereu în brațele ei de mamă” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt despre viața Sfintei Macrina, Migne, P.G. 46, 964 D.).

 

Dumnezeu

 

„La pătucul tău, sub luna moale,/ a venit azi noapte Dumnezeu./ L-au văzut și vișinii și eu,/ iar Lăbuș i s-a lipit de poale.// Înflorind într-un surâs anume/ lângă perna ta de borangic,/ s-a plecat asupra-ți – mai BUNIC/ decât toți bunicii de pe lume.// Nu i-au prins urechile-ți vrăjite/ pasul tainic la venit și dus,/ când caleașca unui nor de sus/ coborând să-L ia pe nesimțite.// Și-a-nțeles din toate cele tata/ că și Domnul însuși, pe pământ,/ cât e El de mare și de sfânt,/ s-a temut să nu-i deștepte fata” (Andrei Ciurunga, Poeme din Iad pentru Îngeri 1958-1964).

 

Marele Poet al Crucii, întemnițat religios pentru iubirea de Patrie și dragostea de Dumnezeu - Andrei Ciurunga, pe care am avut privilegiul să-l cunosc și să-l prețuiesc întru deplinătatea sa valahă de Om basarabean și de geniul liric, nu a avut copii, grație suferinței carcerale, a torturilor diabolice, dar din sufletul său mare cât un principat, le-a dăruit din temnițele satanice ciclul seraphic: Poeme din Iad pentru Îngeri 1958-1964, Ed. Interprint.

 

Familiilor creștine cu mulți copii, le înmulțește Dumnezeu, Mamelor în chip spiritual, tainic și inimile astfel, încât să poată dărui cât mai multă dragoste odraslelor lor, precum și iubire semenilor nevoiași, dar cucernici. „Părinții cu mulți copii au o inimă bună. Mi-aduc aminte că în timpul ocupației germane, printre vecinii noștri era și un copil orfan care rămăsese complet singur. Unui familist sărac, cu zece copii, i s-a făcut milă de el, l-a luat în casa sa și l-a crescut și pe acela împreună cu copiii lui” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești - IV Viața de Familie,trad. Ieroschim.Ștefan Nuțescu Schitul Lacu-Sfântul Munte, Ed.Evanghelismos, Buc.2003). 

 

Nona, mama sfântului Grigorie Teologul, ea însăși zămislită din rădăcină sfântă, s-a născut în satul Arianz în sud-vestul Capadociei trace,aproape de Cetatea tracă Nazianz,în jurul anului 304. Numele ei derivă din cuvântul get, „nonna” = mamă, înrudit cu termenul trac „nonnus” = tată.  Nona s-a căsătorit cu Grigorie, fiul nobilei familii Gorgonia și Filtatios, „deoarece era de neam bun, evlavioasă, morală și frumoasă, și în ființa ei se împleteau toate virtuțiile” (Constantinos G. Boni, Grigorie Teologul, Atena, 1953, p. 54). După ce și-a adus soțul la dreapta credință, și l-a înveșmântat în hainele ortodoxiei a fost hirotonit diacon, preot, apoi arhiereu, episcop de Nazianz în anul 328 d.Hr. Abia după Sinodul Quinisext din anul 691 de la Constantinopol, episcopii erau aleși din rândul celor necăsătoriți.  Casa lor deși era bogată și traiul îmbelșugat, fiind însă fără copii părea a fi stearpă. „Niciun lucru nu este de nesuportat pentru mamă decât să nu aibă copii, și chiar dacă de mii de ori o duce bine, traiul ei bun n-ar putea niciodată să-i alunge durerea sufletească care vine din rana lipsei copiilor” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre Sfânta Ana II, 1 Migne, P.G. 54, 644).

 

Nona cea deosebit de credincioasă, „atleta evlaviei”, cum era supranumită, nu s-a dezamăgit și mai tare și cu dragoste s-a rugat lui Dumnezeu să-i dăruiască copii, după făgăduiala Domnului: „Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință veți primi” (Matei 21, 22). Darul de Sus, minunat i-a venit prin pruncul Grigorie, în 329, „darul primit de la Dumnezeu” (Sf. Grigorie Teologul, Poemul 11 despre propria viață, stihul 80, Migne, P.G.37, 1035). Credința ei fierbinte a urcat-o de la îngrijirile casei la lucrarea sacră a sufletului, „pedagogia măreață, educația creștinească a copiilor de la vârsta prunciei, considerând ca cel mai bun mod și original al educației copiilor cuvântul scris și vorbit al lui Dumnezeu, pentru că știa și din experiență că Sf. Scriptură, Cartea veșnică a lui Dumnezeu este temelia educației, care luminează și înțelepțește, care renaște și mântuiește.” (Atanasie I. Skarmoghiani, op. cit., p. 131).

 

Nona cea înțeleaptă și-a apropiat copii (mai avea o fată Gorgonia) de Dumnezeu, bucurându-i seară de seară prin povestirea din Cartea Cărților, pe care a așezat-o în mâinile fiului curățindu-l astfel, sufletește. „Mama a sfințit prin Sfintele Scripturi mâinile mele” (Sf. Grigorie Teologul, Poemul 1 despre sine însuși, stihul 438, Migne p. 37, 1002). Așadar mâinile copilului minunat au devenit ulterior mâinile sfinte, binecuvântate ale mareului Ierarh, care vor sluji cu dragoste și sfințenie Liturghiei dumnezeești, grației educației creștine oferită de mama sa. „Și este limpede faptul că buna educație a copiilor de la vârsta prunciei este prin excelență lucrarea mamei, care urmărește dezvoltarea caracterului și buna lor creștere, în special în ceea ce privește mântuirea sufletului lor nemuritor. Este o lucrare însemnată, este o artă, și nimic nu este mai mare ca aceasta. Nicio artă nu este mai mare decât aceasta!” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 49, 7, la Evanghelia Sf. Matei, Migne, p.58). „Rugăciunea Mamei m-a făcut preotul iubit de Domnul și mâna dreaptă a episcopului, tatăl meu” (Sf. Grigorie Teologul, Poemul 4 despre sine, stihurile 3-4, E.P.E. 10, p.429).

 

În istoria Bisericii Ortodoxe Universale s-a petrecut acea întâmplare minunată și irepetabilă, unde fiul Grigorie a fost hirotonit episcop de Sasima, de către tatăl său Grigorie de Nazianz, cel care a slujit 45 de ani din cei 100, cât a trăit, alături de Arhiepiscopul Cezareei, Vasile cel Mare. Și pe Nona, suferința întru răbdare a înnobilat-o. Și-a pierdut primul copil - Cezar, unul dintre cei mai renumiți medici ai împăratului la vîrsta de 37 de ani, apoi fiica Gorgonia la 40 de ani și soțul acesteia Alipie, lăsând pe seama Nonei și a lui Dumnezeu pe cei 6 copii. Dar Nona a biruit fiind, Cea mai răbdătoare și mai bărbătoasă dintre femei” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 8 la înmormântarea tatălui, în prezența Sf. Vasile cel Mare, 11 Migne, p. 35, 997C.).

 

De când a avut cunoștință de conștiința sa evlavioasă, de foarte tânără, Nona s-a întrupat pe pământ cu rugăciunea până chiar în clipa plecării, care a răpit-o din biserică în timp ce se ruga. Numele Antuza provine din cuvântul pelasg „anthos”, care înseamnă Floare rară. Antuza între florile din Grădina Maicii Domnului este o Floare rară, o Floare aleasă, o Floare minunată, o floare binecuvântată, care a răspândit în jurul ei pe pământ și în cer o mireasmă suavă, serafică. Așadar, această floare minunată a Răsadului Bisericii lui Hristos, descindea dintr-o nobilă familie din Antiohia Siriei trace. Ea a fost culeasă de unul dintre cei mai virtuoși bărbați ai vremii, Secundus, a cărui familie a dăruit mulți demnitari în Siria și conducători vestiți ai armatei din Răsărit. El însuși fiind „magister militum Syriae – arhonte, conducător al armatelor din Siria” (Paladie, episcopul Elenupolei, Dialog istoric despre viața Sfântului Ioan Gură de Aur, cap. 5, Migne, P.G. 46, 18; Constantinos Paparigopulos, Istoria neamului grec, vol. 2, partea a II-a, Atena, 1932, p.223; Dimitrie Balanos, Patrologia, Atena, 1930, p. 345).

 

În Cetatea Antiohiei Siriei, după propăvăduirea Evangheliei Iubirii prin marele Apostol Pavel, credincioșii s-au numit prima oară creștini. (Fap. Ap. 11, 26) Pe vremea Antuzei și a fiului ei marele Ioan Gură-de-Aur, Antiohia Siriei „era o cetate atât de mare, cu popor mult, cu 200.000 de suflete. Cetatea avea 200.000 de locuitori, creștini, iudei, idolatri, toți vorbitori de limbă traco-elenă și atinsese apogeul prin școlile ei, negoț și artă. Prin viața intelectuală și prin animație era socotită ca o altă cetate a Atenei din Răsărit. Această cetate cosmopolită care avea 200.000 de locuitori liberi, o populație de 600.000 de mii de locuitori împreună cu sclavii” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfântul Ignatie Teoforul, 4. Migne, P.G. 50,591; Constantin Paparigopulos, Istoria neamului grec, vol. 2, partea a II-a, Atena, 1932, p.224; Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre preoție”, Cuvântul întâi, Răspunsul Sfinților Părinți, vol. 6, p. 13).

 

Antuza a fost mama creștină care a vorbit foarte puțin, dar a făptuit foarte mult. De aceea Secundus o considera Darul lui Dumnezeu, după spusele înțelepților pelasgi. „Darul Domnului este femeia tăcută și femeie bine crescută nu are preț!” (Înțelep. lui Iisus Sirah 26,16).

 

Femeia virtuoasă și militarul de carieră formau o familie creștină model. Ea și-a întărit și mai mult soțul în credință, sfătuindu-l cu evlavia ei, iar cu priceperea aleasă i-a înfrumusețat sufletul, astfel că Mântuitorul Hristos și Maica Sa, i-au dăruit un Cocon de mare preț, care mai târziu va încânta omenirea de la un capăt la altul cu cuvintele neprețuite ale gurii sale de Aur. „Câtă bucurie a trăit Antuza, în timp ce ținea la piept comoara ei, pe pruncul dăruit de Dumnezeu! Se bucura în cămara ei și-L preaslăvea pe Dumnezeu, Dătătorul darurilor, Care a învrednicit-o să devină Mmamă!” (Atanasie I. Skarmoghiani,op. cit., p. 275).

 

Toate mamele noastre sacre care trăiesc în credința, în nădejdea, în iubirea de Dumnezeu și de Măicuța Domnului - Maica tuturor mamelor evlavioase, au acest privilegiu divin - vrednicia de a naște, astfel încât, ele să creadă că moștenesc  toate COMORILE cerului și toate cele mai de preț giuvaeruriI ale pământului!

 

Și mama mea, Gheorghița Radu Nistoroiu se numără printre aceste mame deosebite, printre aceste flori alese, sădite în grădina florii dumnezeiești Maria-Maica Domnului. Mama mea a fost o iscusită artistă în Arta populară,  care a smălțuit cele mai sublime motive ornamentale, cu acul ori în războiul ei de țesut: flori, păsări, viță de vie, brăduț, mioare, miei, cerbi, căprioare, câmpii, ape, izvoare de har, căruia îi sunt pururea recunoscător.

 

Moștenirea Cerului are o bucurie și o fericire permanentă. Pe pământ aceste meniri celeste sunt în permanentă schimbare. La scurtă vreme după nașterea pruncului IOAN, tatăl a murit fulgerător, lăsând-o pe Antuza văduvă la 20 de ani. Furtuna suferinței a fost cumplită, iar uraganul durerii a zgâlțâit-o din temelii. Creștinii adevărați însă, sunt niște Atleți ai răbdării, rugăciunii, luptei, iubirii, martiriului. Antuza a știut că moartea lui Secundus, precum morțile celor Aleși ai lui Dumnezeu, nu sunt sfârșit de viață, ci mutare, înălțare! „În marea furtună a necazurilor, văduva Antuza n-a naufragiat, pentru că a alergat la limanul cel neînviforat, la ajutorul lui Dumnezeu”, „Părintele orfanilor și Judecătorul văduvelor” (Atanasie I. Skarmoghiani,op. cit., p. 286; Psalmul 67, 6).

 

Omul hărăzit de Bunul Dumnezeu să-I poarte chipul, prin darul facerii, întru ființa și persoana sa, are de chivernisit două mari comori: una sacră a trupului și alta divină a sufletului. Cu grija și prețuirea îngrijirii vremelnice de comoara Trupului, poate privilegia pururea de comoara sufletului. Deși, trupul este muritor, amorțit în prima fază, împreună sunt conlucrătoare întru mântuirea omului, bucurându-se reciproc după slăvita înviere întru Domnul. „Nici un lucru, în mod absolut, nu se poate compara cu valoarea sufletului.” (Atanasie I. Skarmoghiani,op. cit., p. 293) Însemnătatea lui divină ne-a subliniat-o Mântuitorul nostru Iisus: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

 

Mama trebuie să aibe permanent ca arhetip pe Măicuța Domnului, pentru ca apoi să poată deveni model pentru pruncul, copilul, fiul ei în gând, cuvânt, dar mai ales prin faptă bună! Mântuitorul Hristos îl laudă și-l răsplătește pe cel care învață mai întâi prin faptele sale bune: „Iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor” (Matei 5,19).

 

Permanent văduva Antuza, asemeni tuturor văduvelor neamului nostru primordial-pelag și-a manifestat credința prin fapte alese, nu numai pentru familia ei, ci pentru mulți alții. Credința ei a fost lucrătoare, roditoare prin iubire, căci a fost pildă de neprihănire, de curățire, de înțelepciune, rămânând cu viața pământească în „cuptorul de foc al văduviei”.

 

În oceanul matern al mamei teofore, hristofore, mariofore, numai Dumnezeu poate pătrunde și poate citi sublimul iubirii și dăruirii inimii ei atotcuprinzătoare întru măreția Fiului, binecuvântat, care după cercetarea marelui istoric Constantin Paparigopulos, a fost un Everest al Cărții Cărților: „Niciunul dintre retorii creștini vreodată nu s-a inspirat atât de mult duhovnicește din Sfintele Scripturi, nici n-a grăit atât de nuanțat sub inspirația acesteia” (Constantin Paparigopulos, Istoria neamului grec, vol. 2, partea a II-a, Atena, 1932, p. 230).

 

În egală măsură și mai sus de aceasta a fost Patriarhul Constantinopolului,pe care nu știu pe ce temei, Sinodul Bisericii noastre ortodoxe, l-a scos din dipticile autorității patriarhale, pomenindu-l la Liturghie doar ca Arhiepiscop al Constantinopolului. Nu mă miră prea mult, din moment ce ierarhii politici de azi, au atins măsura Sinodului tâlhăresc de la Efes din anul 449, când despoticul și violentul patriarh Dioscor al Alexandriei a vrut să impună sinodal erezia lui Eutihie, monofizismul, prin ceata de călugări și parabolani, înarmați cu ciomege pentru a convinge.

 

Sinodul tâlhăresc devine atunci când ierarhii, membri ai Biserici națiunii, se slujesc pe ei înșiși, după măsura lor, după „canoanele” lor, neținând cont de puterea și autoritatea Duhului Sfânt. Sinodul tâlhăresc, uită că Biserica noastră strămoșească este a Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Neamului, este a mamei, respectiv a Familiei, a profeților, a geniilor a eroilor, a martirilor, a sfinților, a mărturisitorilor. „Un neam are rezistența lui la rău, (așa cum mărturisea părintele Justin Pârvu, marele Duhovnic al Românilor), are forța de a deschide viitorul. Geniile îl marchează, luminează interiorul sufletesc al unui neam!” (Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Justin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire. Ed. Conta, Piatra Neamț, 2006, p.142).

 

Oare cum se poate numi un Sinod care dispune izolarea unui Ierarh în viață, cunoscându-i-se jertfa slujirii sale întru Dumnezeu și Neam ?! Eram obișnuiți cu trecerea sub tăcere a multor preoți jerfitori ridicați la ceruri despre care nu mai avem legal voie nici să scriem. Dar încercarea de a îîngropa” de viu un mare slujitor al Bisericii Neamului, va fi sortită sigur eșecului. Pentru că bunul Dumnezeu va da fiecăruia ceea ce i se cuvine după meritul lui !

 

În fața Scaunului Judecății întotdeauna suntem singuri cu faptele noastre !