SUFERINȚA
CA TREAPTĂ DE IUBIRE
-
DOAMNA ASPAZIA -
Porunca de a ne bucura
Cum putem ajunge și noi să iubim suferința și să nu
fugim de povara ei?
Sunt atât de recunoscătoare bunului Dumnezeu că la 91
de ani îmi permite să îmi duc singură lâna, cum se spune. Că oaia care își duce
singură lâna, nu o mănâncă lupul. Încerc să ascult de porunca Domnului:
„Bucurați-vă!”. Mântuitorul a numit absolut toate calamitățile care ni se pot
întâmpla „fericiri” și ne-a zis: „Bucurați-vă și vă veseliți!”. Să țineți cont
de această recomandare a Mântuitorului nostru: „Fericiți veți fi când vă vor
prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”.
Și noi am învățat în închisoare cum suferința este de
fapt o treaptă de iubire. Suferința pe care o primim este dovada că Dumnezeu ne
iubește și că este cu ochii pe noi.
Cum transformi suferința?
Suferința este durere, dar în momentul în care ți-o
însușești, te gândești că Dumnezeu în ipostaza Lui de
Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre și
duce povara lumii întregi. Și ca să poată duce această povară a
suportat martirajul și atunci când mie îmi dă o
linguriță din această imensă suferință, eu să mă vaiet că nu o pot răbda?
Dacă gândești așa, simți un fel de înnobilare, simți
că suferința pe care ți-o dă Dumnezeu este un act de onoare.
Dumnezeu îți face o onoare: să suferi, să aduci o mică
jertfă și jertfa aceea să o aduci nu pentru altceva decât pentru mântuirea ta
și pentru ridicarea omenirii la ceea ce a fost înainte de cădere.
Pentru că orice om care se înalță pe sine, înalță
omenirea întreagă. Orice om care face un păcat lovește nu numai în el, nu în
demnitatea lui Dumnezeu, ci în întreaga creație, pentru că totul este unitar.
Și atunci, de ce să nu rabzi? Când ajungi la conștiința aceasta, suferința
devine suportabilă.
Îți dă o putere imensă
Durerea rămâne, dar o suporți foarte ușor și capeți și
un fel de demnitate că ai fost găsit în stare să duci o suferință până la
capăt. Și asta îți dă putere imensă.
Acestea sunt bucuriile suferinței de care vorbește
părintele Dimitrie Bejan, de pildă. Deci suferința este bucurie, nu este
pedeapsa bunului Dumnezeu. Este o atenție care vine din marea Lui iubire.
Suferința devine astfel transcedentală și capătă valență mistică care vine din
iubirea lui Dumnezeu.
Iubirea Lui este aspră în sensul că nu acceptă
păcatul, dar tu trebuie să trăiești suferința ca pe o celebrare a suferinței
Mântuitorului prin suferința ta. Și astfel te înrudești cu El și te faci
prieten cu suferința.
(Extras din cartea Aspazia Oțel Petrescu –
Interviuri, editată la mănăstirea Paltin)
CAINELE
-
Parintele Ilie Cleopa -
Nimic nu este fara de rânduiala, nici nehotarât în
cele ce sunt, adica în fapturi, ci toate poarta si arata în ele semnele si
urmele întelepciunii Ziditorului. Iarasi sa ne gândim, cât de recunoscator este
câinele si catre prietenie tiitor de minte? De cuvântare cu adevarat este
lipsit câinele, dar întocmai înteleptilor lumii acesteia, cum ei se
îndeletnicesc cu silogismele lor, întru acelea câinele se arata de la fire
învatat. Ca urma piciorului fiarei cercetând-o câinele, când ar fi aflat-o cum
ca în multe parti se desparte si se împarte, numai nu sloboade glas sa ne arate
zicând: „Uite pe aici si pe aici a trecut fiara si în aceasta parte a apucat”,
si asa prin lepadarea cararilor celor mincinoase pe cea adevarata o arata. Dar
ce zic de cararea fiarelor, caci câinele si cararile oamenilor straini si
tâlhari foarte adesea le descopera celor ce sunt în paguba, dupa cum aceasta o
stiu cei ce se îndeletnicesc cu descoperirea furilor, iar tinerea de minte
pentru facerea de bine al acestui animal, pe care din nemultumitori, pentru
facerea de bine, nu rusineaza? Fiindca unii din câini se pomenesc ca au murit
pentru stapânul lor. Înca se cade a ne minuna cum câinele se face luisi doctor
la durerea de cap si de stomac, pascând iarba ce se zice troscot si asa, prin
învatatura cea neînvatata a firii sale, pe cele ce îi sunt de folos le paste!
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. 8: Minunile lui Dumnezeu la vietuitoarele de pe us, p. 78-88
MARELE
ARTIST
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Pretutindeni, pe tot întinsul pamântului, se face simtita prezenta Marelui
Artist – Duhul Sfânt – care se salasluieste, aducând nestirbita bucurie în
toate fapturile, vadindu-si nemarginita Sa întelepciune în tot ceea ce se face.
Vedem pretutindeni Duhul Datator-de-viata, lucrând asemenea unui mare artist,
sau al unui olar, modelând multime de vase neînsufletite. El poate fi
descoperit mai cu seama în sfinti, ca în niste marete si neasemuit de frumoase
temple ale Sale. În oamenii necredinciosi si necinstiti însa, poti descoperi,
aproape la fiecare pas, lucrarea duhului rau, patimi, framântare zadarnica,
vrajba, dusmanie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 440-441.
CÂND
AU FOST CANONIZAȚI PRIMII SFINȚI ROMÂNI
-
SF. ILARION FELEA -
Canonizarea celor dintâi Sfinți Români
În luna octombrie 1955, s-a făcut în Biserica Ortodoxă
Română cea dintâi canonizare de sfinți români. Atunci Sfântul Sinod al
ierarhilor din Patriarhia Română, împreună cu delegați ai celorlalte Biserici
surori din Răsăritul creștin, a orânduit să se înscrie în rândul sfinților:
ierarhi, călugări și credincioși din neamul nostru care s-au făcut vrednici a
se pomeni în calendarul Bisericii. Tot atunci s-a orânduit ca sfinții care au
moaște (oseminte) în țara noastră și sunt înscriși încă de mai înainte în calendar
și au slujbe în Mineie, să se cinstească în toate bisericile Patriarhiei
Române, ca și ceilalți sfinți ai Bisericii.
Toate bisericile și toate neamurile creștine își au
sfinții lor. I-au avut și-i avem și noi – mulți și aleși – dar, spre deosebire
de alte biserici, noi nu am avut sfinți canonizați, înscriși în calendar în
urma unor hotărâri din partea conducerii Bisericii. Urgia vremurilor și negrija
oamenilor nu ne-au dat răgaz să facem acest lucru. După cum ne spun cărțile
(cronicile) bătrâne, oamenii au avut mai mare grijă să-și facă casă cu două
proțapuri, ca după cum venea primejdia dintr-o parte, să înjuge boii în grabă
în cealaltă parte, ca să fugă din calea năvălitorilor cotropitori.
1955
Am avut bucuria ca, ceea ce nu s-a putut face până
acum, să se facă acum în zilele noastre, pentru întâia oară în istoria
Bisericii și a Patriei noastre. Evenimentul acesta de bucurie trebuie cunoscut
de toți credincioșii Bisericii noastre și prețuit după cum se cuvine.
Sărbătoarea cea mare a Bisericii noastre pentru
canonizarea sfinților români a început la București, în ziua de 9 octombrie
1955, printr-o sfântă procesiune de la catedrala Patriarhiei până la biserica
Sf. Spiridon, la care au luat parte vlădicii Bisericii, preoții capitalei,
stareții mănăstirilor și credincioși nenumărați, în frunte cu Prea Fericitul
Patriarh Justinian. Atunci s-au făcut sfintele slujbe pentru începerea
cinstirii (cultului) sfinților români și a sfinților cu moaște în țara noastră.
La 10 octombrie, membrii Sfântului Sinod ai Bisericii
Române, împreună cu delegații celorlalte Biserici și Patriarhii din Răsărit, au
semnat Enciclica (Scrisoarea) către clerul și credincioșii din Patriarhia
Română pentru cinstirea obștească a sfinților cu moaște în țara noastră și
Tomusurile (hotărârile) pentru canonizarea celor dintâi sfinți români care s-au
citit în toate bisericile noastre, în ziua de 30 octombrie 1955.
Sfinții canonizați în România
Slujbele pentru începerea pomenirii sfinților au
continuat precum urmează: Pentru Sf. Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, în
catedrala Mitropoliei din Iași unde se află moaștele ei și pentru Sf. Mc. Ioan
cel Nou care își are moaștele la Suceava lui Ștefan cel Mare.
În aceeași zi s-a început slujba cinstirii între
sfinți și pentru Sf. Mc. Filofteia în catedrala mănăstirii Curtea de Argeș,
unde se află moaștele ei. Apoi pentru cuviosul mărturisitor Grigorie
Decapolitul, la 16 octombrie în catedrala Episcopiei Râmnicului, unde se află
moaștele lui. Pentru sfinții ierarhi și mărturisitori Visarion Sarai și
Sofronie de la Cioara și pentru sfântul mărturisitor țăran Oprea din Săliștea
Sibiului, la 21 octombrie în Catedrala Reîntregirii la Alba-Iulia. Pentru Sf.
Mucenic Ioan al Olteniei și pentru Sf. Cuvios Nicodim de la Bistrița, la 26
octombrie în catedrala Mitropoliei de la Craiova. Pentru Sf. Cuvios Părinte
Dimitrie cel Nou Basarabov, la 27 octombrie, în catedrala Patriarhiei Române
din București, unde se află sfintele lui moaște. Pentru Sf. Ierarh Iosif cel
nou de la Partoș, în catedrala Mitropoliei Banatului din Timișoara la 7
octombrie 1956.
Mărturia Pr. Dr. Ștefan Țancov
Protoprezbiterul Dr. Ștefan Țancov, profesor la
Facultatea de Teologie din Sofia și membru al Academiei Bulgare, care a luat
parte la serbările de canonizare a sfinților români, în ajunul plecării din
țara noastră, cu inima plină de simțiri sfinte, copleșit de amintirea celor
văzute și auzite – a spus următoarele cuvinte despre evlavia și credința
poporului român. „Am vizitat Biserica Ortodoxă Română, cu diferite prilejuri
sub cei trei patriarhi (Miron, Nicodim și Iustinian), dar vizitele de anul
trecut (1954) și de acum (1955), mi-au produs atâta desfătare duhovnicească
încât nu m-am putut opri să nu strig cu glas tare, așa cum am făcut la
mănăstirile Agapia și Curtea de Argeș: „Doamne, Îți mulțumesc că în anii cei
din urmă ai vieții mele, m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, să văd aici
slava Ta.
Am colindat multe țări, am văzut multe locuri
minunate, dar aici, la voi, am găsit ceea ce căutasem peste tot, dar nu
aflasem: o adevărată atmosferă ortodoxă, temeluită pe evlavie și întărită de o
credință puternică. De la catedră, în scrieri și peste tot locul, am
propovăduit această atmosferă și abia acum, la bătrânețe, mi-a fost dat să o
gust din plin, aici la voi”
Cinstirea Sfinților români
Slujbele acestea de canonizare, manifestări puternice
ale evlaviei poporului român, au cuprins în ele: Sf. Liturghie în sobor mare de
ierarhi, citirea Tomosului de canonizare, cântarea cea dintâi a troparului din
slujba sfinților canonizați, o cuvântare despre viața și vredniciile noilor
sfinți... Și la urmă înfățișarea și sărutarea icoanei sfinților, urmată de
miruirea credincioșilor.
Astfel, de acum înainte, vom avea și noi în calendare
și în Mineie, pomeniri de sfinți români și tropare despre sfinți români. Vom
avea biserici cu hramul lor și picturi și biserici cu nume și costume de sfinți
români. Fapta aceasta de bucurie, istorică, morală și religioasă trebuie să
întărească în noi și mai mult dragostea de lege, de credință, de Biserică, de
Dumnezeu și de sfinții Lui, precum și dorul și datoria de a cunoaște cât mai
bine viețile, virtuțile și învățăturile lor.
(Extras din „Tâlcuiri la Viețile
Sfinților”, de Pr. Ilarion V. Felea)
CONSTIINTA
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Constiinta este cea mai intima facultate afectiva sau capacitate sufleteasca
prin mijlocirea careia are loc orice activitate spirituala; adica fara ea nu
poate avea loc nici macar actul de a percepe prin intermediul organelor de
simt, nici compararea notiunilor în vederea formarii de concepte, nici
judecata, nici amintirea, deoarece impresia resimtita sub imboldul firii prin
intermediul unui simt sau altul ramâne pentru om ca inexistenta daca sufletul
nu va permite ca atentia sa sa fie îndreptata catre impresia respectiva si daca
el nu si-o asuma în constiinta sa.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 127.
PETE
PE O HAINA ALBA
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Vedeti pete pe o haina alba si simtiti cât este de neplacut si de trist sa
întâlnesti asa ceva. Retalmaciti astfel: cât de neplacut si de trist le este
Domnului, Îngerilor si Sfintilor sa vada petele pacatelor pe sufletele noastre,
albite prin crearea dupa chipul lui Dumnezeu, prin renasterea în baia Botezului
si prin spalarea în lacrimile pocaintei.
Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata
duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed.
Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 205
CALDURA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca de la caldura unele lucruri se înmoaie si se
topesc – cum ar fi ceara, untura, untul si celelalte asemenea –, pe când altele
se întaresc sau se usuca – cum se întâmpla cu lutul, lemnul, iarba si asa mai
departe. În acest chip, felurimea lucrarilor ce se petrec din pricina caldurii
tine de acele lucruri care o primesc, si nu de caldura în sine, caci ea pe
toate deopotriva le încalzeste, atât pe unele, cât si pe celelalte. Asemenea si
oamenii: prin caldura bunatatii si a îndelungii rabdari a Domnului, unii se
înmoaie, se încalzesc, se umilesc si se smeresc întru pocainta si întru
„întristarea cea dupa Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 10), iar altii se învârtoseaza
si tot mai mult se întaresc în cele rele. Catre acestia Apostolul graieste asa:
„O, omule! Sau dispretuiesti tu bogatia bunatatii Lui si a îngaduintei si a
îndelungii Lui rabdari, nestiind ca bunatatea lui Dumnezeu te duce la pocainta?
Dar dupa învârtosarea ta si dupa inima ta nepocaita îti aduni mânie în ziua
mâniei si a descoperirii dreptei Judecati a lui Dumnezeu” (Romani 2, 1, 4-5). O
astfel de felurime a lucrarii ce se petrece în inimi nu este izvodita de
bunatatea lui Dumnezeu, ci de inima omeneasca ce se foloseste întru cele rele
de blândetea Domnului si nu voieste a se cai, pe când bunatatea Sa pe toti
deopotriva îi îndeamna spre pocainta. Astfel s-a învârtosat si Faraon care,
desi a vazut atâtea minuni facute de Dumnezeu, tot nu s-a îndreptat, ci a
pierit. Asemenea se împietresc si astazi multi – cei care-si lasa pocainta de
pe-o zi pe alta –, însa moartea îi rapeste atunci când ei nu se asteapta si îi
trimite în veacul celalalt fara nadejdea mântuirii. Din aceasta înveti,
crestine, sa nu amâni pocainta ta, ci sculându-te, îndata sa te îndreptezi si
sa te caiesti, urmând îndemnul Sfântului Duh: „Astazi de veti auzi glasul Lui,
nu va învârtosati inimile voastre” (Psalmul 94, 7-8).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 106
UNEORI
POPORUL ARE NEVOIE DE UN CONDUCĂTOR RĂU
-SF.
EVMENIE-
Aripile iubirii
Părinte, care este lucrul de care avem
nevoie înainte de toate?
Avem nevoie să-L iubim pe Dumnezeu. Atunci când Îl
iubim pe Dumnezeu, îl iubim și pe aproapele. El este izvorul din care izvorăsc
toate. Omul simte că zboară către cer. Simte că are aripi și zboară atunci când
are dragoste, atunci când iubește. Fără dragoste nu poate să zboare, nu poate
să facă niciun lucru bun.
Cum vom ajuta pe cineva dacă nu-l iubim? Dumnezeu este
dragoste, Dumnezeu este numai dragoste. Și cum spune Apostolul: „Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în
dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el”. Cel ce spune că Îl iubește pe
Dumnezeu și nu iubește pe fratele său este mincinos. Pe fratele nostru, zice,
pe care îl vedem în fiecare zi, cum să nu-l iubim, iar pe Dumnezeu, pe care
nu-L vedem, spunem că Îl iubim? Nu se poate. Cel care Îl iubește pe Dumnezeu,
obligatoriu îi va iubi și pe oameni. Nu se poate altfel, necondiționat va fi
aceasta.
Dacă iubești, vei face bine
A spus un sfânt părinte: „Iubește și fă ce vrei!”. Și
a zis acest lucru, deoarece, atunci când iubești cu adevărat, nu poți face ceva
rău. Iubește și fă ce vrei. Dacă iubești, obligatoriu vei face numai bine.
„Dragostea este binevoitoare, nu pizmuiește, nu caută
ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate,
ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește,
toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. Și dacă vor cădea toate,
dragostea nu va cădea niciodată pentru că Dumnezeu este dragoste. Nu se poate
să cadă dragostea. Omul care are dragoste zboară, simte că are aripi. Fără
dragoste, omul nu poate nimic.
După cum cere omul, Dumnezeu îi dă. Toate se fac după
cum cere omul. Dumnezeu îi dă omului tot ce vrea. Dacă omul vrea binele, îi dă
binele. Dacă vrea răul nu i-l dă, dar îl lasă să și-l primească singur, pentru
că Dumnezeu nu dă cele rele. Nu poate cineva să ajungă conducător dacă nu
îngăduie Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu îngăduie pe cineva care nu este bun, îl
îngăduie pentru că poporul are nevoie de acest lucru.
(Extras din cartea „Sfântul Evmenie – bunul păstor și de minuni făcător”, de
Simon Monahul)
ARMONIA
DINTRE TRUP SI SUFLET
-
Sfantul Nectarie al Eghinei
Armonia dintre trupul omului si sufletul sau rational a ajuns la o asa masura,
încât cercetatorul nu e în stare sa aprecieze nivelul si dimensiunea acesteia
si nu poate decât sa laude cuprins de uimire întelepciunea absoluta a
dumnezeiescului Creator, Care a orânduit astfel armonios relatiile necesare
dintre toate partile trupului si suflet, încât întotdeauna si în orice vreme
trupul sa fie capabil si în stare sa împlineasca liber si fara vreo piedica
orice nevoie a sufletului.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 27
PRONIA
MANTUITOARE
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Împarate al veacurilor, Care fara stricaciune pururea esti, Cel Ce cu puterea
mântuitoarei Proniei Tale în a Ta dreapta tii toate caile vietii omenesti, Tie
multumire Îti aducem pentru toate binefacerile Tale cele stiute si cele
tainuite, pentru viata pamânteasca si pentru bucuriile ceresti ale Împaratiei
Tale celei ce va sa fie. Tinde dar si de-acum înainte milele Tale peste noi,
cei ce-Ti cântam: Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 123.
MÂHNIREA
VINE DIN VOIA PROPRIE
P.
VARNAVA IANGOS
De ce suntem biruiți de mâhnire?
Cine dintre noi poate suferi prigoniri,
batjocuri, nedreptăți și să nu se împuțineze, să nu se răzvrătească? La cea mai
mică nedreptate devenim ca niște fiare. Adevărata stare a inimii noastre se
vădește, însă, atunci când suntem batjocoriți. Treapta duhovnicească a
sufletului nostru este dată de felul în care reacționăm la nedreptate.
Un om sănătos din punct de vedere
duhovnicesc, după multă experiență personală, discerne și recunoaște că nu
supărările exterioare ne provoacă întristare și deznădejde. Mâhnirea este un
produs al voii noastre. Este pur și simplu propria noastră hotărâre și alegere.
Atunci când cultivăm constant în inimă dorințe și voie proprie, care ne despart
de Dumnezeu și de semenii noștri, ajungem să fim biruiți de întristare. Dacă
învățăm să ne încredem în Dumnezeu, Care știe toate, vom rămâne liniștiți în
toate încercările.
„Să nu se tulbure inima voastră! Credeți
în Dumnezeu, credeți şi în Mine” (Ioan 14:1), ne poruncește Domnul.
Neclintirea în fața jignirilor și voia
proprie
Atunci când avem credință în dragostea și
în pronia lui Dumnezeu, e cu neputință să ne dărâme valurile încercărilor,
oricât de învolburate ar fi. Rămânem netulburați, în măsura în care putem să
spunem Domnului: „Să nu se tulbure inima Ta pentru noi, să nu Te neliniștești!
Vom rămâne credincioși și statornici, orice ni s-ar întâmpla!”.
Precum stâncile de pe țărm nu numai că
rămân nemișcate la bătaia valurilor, ci se șlefuiesc și strălucesc tot mai
mult, tot așa sufletele noastre, pe măsură ce vor sta neclintite în fața
jignirilor, vor deveni din ce în ce mai netede și vor străluci de harul lui
Dumnezeu. Precum nicovala fierarului care, oricât ar fi lovită, rămâne
neîndoită și nu cedează presiunilor puternice pe care le primește, așa și noi,
suferind cu curaj loviturile osândirilor și ale prigonirilor pe care ni le
provoacă oamenii și duhurile cele viclene, vom rămâne statornici cu mintea și
curați cu inima.
Să nu ne rugăm să scăpăm de necazuri!
O astfel de atitudine de viață nu-i cu
putință să dobândim, decât dacă vom avea mereu în fața ochilor pe Domnul, către
Care vom alerga cu credință, încredere și nădejde neclintită. Să nu ne rugăm să
înceteze necazurile și gândurile, ci mai degrabă să se sfărâme egoismul nostru,
ca inima noastră să fie inundată de lumina și bucuria lui Dumnezeu!
Fără suferință, rareori se întâmplă ca
omul să ajungă să descopere înlăuntrul său bucuria autentică. „Că în multa lor
încercare de necaz, prisosul bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit
în bogăția dărniciei lor” (2 Corinteni 8:2), susține îndelung răbdătorul Pavel.
Cruce și bucurie
Singura bucurie care nu se împuținează,
nici nu se sfârșește, ci mereu sporește – este bucuria Crucii și a Învierii.
Capacitatea noastră de a răbda necazurile și greutățile determină nivelul și
profunzimea experierii acestei bucurii. Numai dacă asumarea crucii se va
imprima și se va grava adânc pe pereții inimii noastre, Hristos ne va dărui
biruința asupra morții și bucuria Învierii. Ridicându-ne cu vitejie crucea,
simțim cum o bucurie negrăită ne inundă întreaga ființă.
Când suntem prigoniți, Domnul ne îndeamnă
nu numai să nu ne întristăm, ci și să ne bucurăm! Acesta este sensul profund al
Crucii. Hristos le-a spus ucenicilor Săi pe drumul spre Emaus: „Nu trebuia
oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Luca 24:26).
(Extras din cartea „Fericirile - Răspunsul
dat lumii”, de Arhim. Varnava Iangos, editată la Mănăstirea Paltin)
VREMEA
SERII
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Cine nu se va închina Tie, Care Te
îngrijesti cu atâta dragoste de noi, oamenii? Tu scoti stelele si pleci vremea
spre înserare, ce pune capat ostenelilor celor ce toata ziua au lucrat pâna la
istovire.
Vine seara si-i odihneste pe cei ce s-au
ostenit luptându-se cu foamea si cu setea. Vine vremea serii, bucurând lumea si
truditorii acesteia.
Bine este cuvântata marirea Ta, care
dintru început poarta grija de noi, oamenii!
Si oamenilor, si dobitoacelor le dai
odihna la vremea serii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 152
EXPLOZIA
-
Compozitorul Arvo Part -
Adevarul a fost rostit de multa vreme.
Doar ca ochii si urechile noastre nesimtitoare si îngreuiate au nevoie de o
explozie.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64
MINUNEA
SF. DOMETIE CU ICOANA MAICII DOMNULUI DE LA RÂMEȚ
În ziua de 12 iulie 1974 s-a terminat acoperișul
cabanei de la mănăstire. Și era nevoie neapărat de suma de 5.100 lei până la
ora 12, pentru achitarea muncitorilor, așa cum era înțelegerea cu ei. Când a
plecat dimineață la Teiuș, Părintele i-a spus maicii starețe Ierusalima să
procure acești bani neapărat, de unde va ști. Când maica i-a spus că nu are de
unde, Părintele a trimis-o în biserică la icoana Maicii Domnului ca să-i spună
păsul, iar dânsul a plecat.
La înapoiere, pe la orele 10, Părintele a aflat de la
maica Ierusalima, pe care a găsit-o lucrând cu alte maici pe terenul de jos al
mănăstirii, că nu a găsit suma de bani necesară. Și, mergând amândoi spre
mănăstire, au văzut un autoturism oprit în drum, în dreptul mănăstirii.
Înainte-vederea Părintelui
Părintele i-a zis maicii: „Vezi, maică Ierusalima,
mașina aceea ne-a adus banii pentru plata lucrătorilor de la cabană”. Și,
intrând amândoi în curtea mănăstirii, au văzut o femeie și un bărbat care au
întrebat de Părintele, căci pe dânsul îl așteptau. După ce s-au prezentat, au
intrat cu Părintele în biserică. Iar Părintele a rugat-o pe femeie să-i spună
și maicii ce i-a spus dânsului.
Femeia i-a spus că au trecut printr-un mare necaz, de
care au scăpat. Și că a visat o femeie îmbrăcată în negru, care i-a spus că
suma de bani pe care voia să o dea la biserica din Târnăveni, să o doneze la
Mănăstirea Râmeț, unde este nevoie mare. Femeia i-a dat Părintelui un plic
albastru, lipit, în care i-a spus că sunt banii pentru mănăstire, neprecizând
ce sumă. Și l-a rugat să deschidă plicul după plecarea lor.
Părintele a pus plicul la icoana Maicii Domnului. După
plecarea donatorilor, care erau evrei de la Târnăveni, maica Ierusalima a făcut
trei metanii la icoană, cum i-a spus Părintele și a luat plicul. În plic, au
găsit suma de 5.000 lei. Iar 100 lei, i-a adus altă credincioasă, care sosise
atunci. La ora 12, au avut banii care trebuiau dați lucrătorilor cu acoperișul.
(Preluat din Revista Atitudini Nr. 85,
dedicat Sf. Dometie de la Râmeț)
FRACTIUNEA
DE SECUNDA
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Întreaga noastra viata pamânteasca, de la nastere si pâna la cea din urma
suflare a noastra, va arata la sfârsit ca un singur act concentrat. Continutul
si calitatea ei se vor vedea într-o fractiune de secunda. Sa ne imaginam un
pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apa. O singura privire ne va spune
daca apa e curata sau nu. Tot asa va fi si cu noi atunci când vom fi trecut
întru alt tarâm. Cel mai trecator reflex al inimii sau mintii noastre îsi va
lasa urma asupra sumei totale a vietii noastre.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 93
LICOAREA
DATATOARE DE VIATA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Taina Sfântului Maslu este miere duhovniceasca, licoare datatoare de viata.
Câta bogatie datatoare de nadejde! Ce rugaciuni minunate! Un extras din
întreaga Evanghelie!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 475
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu