Balanţa
Simt
tremurarea mãrii de departe,
cu greul ei pe tas mã cântãreşte,
ca sã mã urce-n cer, în zãri descreşte,
scãzând sub mal ca apa Mãrii Moarte.
Uitându-şi urma-n aerul golit,
adânc din înãlţimi se va lãsa,
când eu apãs ca plumbul, urcã ea,
îşi scoalã-n zare muntele lichid.
Ce-am sã mã fac dacã disearã plouã
şi cad pe tasul meu darale mici?
Ne-apucã ameţeala pe-amândouã,
leşinã marea-n zãri, şi eu aici.
Sensuri
Reintrã lacrimile pe canale,
se-ncuibã viermii în rotund de mere,
sub nave se scufundã marea moale,
pãmântul se taseazã sub tãcere.
Elanul spre adânc începi sã-l simţi
când se sfârşesc poveştile-n poveste,
cum se dãrâmã un fişic de-arginţi,
ai vrea sã vezi ce zace sub ce este.
Dar în oglinzi, adânc şi-nalt se-ncurcã,
atenţi copacii când în lac se vãd,
se bucurã când e de fapt prãpãd,
coroanele-n cãdere parcã urcã.
Pãmântul naşte munţi, şi valuri marea,
din viermi ies fluturi, crinii sar din cepe,
comori renasc... Uitându-şi brusc urmarea,
povestea rãsuflatã-abia începe.
Carcasa
Când scriu fãrã mâini, înnegrindu-mã-n gând,
mai ţterg, mai bifez ori mai schimb câte-o frazã,
şi stau nemişcatã -n adânc alergând,
din gros încleiatã-ntr-o fostã amiazã.
Sã nu mã treziţi, cãci poeme se rup,
sincope au loc şi blocãri de artere,
fluidele calde stau fãrã putere,
şi cheagul de vers nu mai curge prin trup.
Pe dos decât alţii mã faceţi sã mor
când frânele faptei mai frâng câte-un vers:
aceea pe care-o-ndemnaţi uneori
e fixul vehicul al frazei în mers.
De sute de pene-am zãcut pânã-acum,
cândva o sã vinã o ultimã oarã,
silitã voi fi şi împinsã la drum:
carcasã din care poeme coboarã.
Viile arse
În ţara cu viile arse,
toţi umblã cu gurile
negre de struguri.
În ţara cu limbile smulse,
toţi umblã
cu cântec în gât,
cântã de frunzele verzi,
în ţara
fãrã nici o pãdure.
Publicul bate
din palmele dure.
Cerul nu spune nimic,
ninge şi-atât.
Te culci om liber
Te
culci om liber şi te scoli legat,
Ai adormit într-un minut de pace,
şi-n timpul nopţii, iar rãzboi se face,
şi te trezeşti de osti înconjurat.
Te culci sperând în zorile opace,
şi te trezeşti la ziuã disperat,
Adormi pe-obraz de altul mângâiat,
şi singur eşti când pulsul nopţii tace.
Om tânãr te-ai culcat, te scoli bãtrân,
Te scoli cãrunt, când te-ai culcat valid,
Te culci – gând slobod, te trezeşti în ham...
Eu, din ce-am fost sã fiu, cu ce rãmân?
Ştiu cã mai bine nu mã mai trezeam,
şi totuşi ochii singuri se deschid.
~*~
Elisabeta
Isanos
Sursa: IL Blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu