Subtilitățile
unei opere literare clasice
Mihai Batog Bujenita
09
Iulie 2025
Nu aș putea spune cu siguranță dacă fascinantele
lecturi din primii ani de școală, cele în care mă regăseam ca pesonaj ipotetic
al năzdrăvăniilor unui copil cam de vârsta mea, dar care trăise cu aproximativ
un secol înainte, m-au determinat să devin un cititor pasionat, dar nici nu pot
scoate din ecuație o asemenea ipoteză.
Cert este că viața mea de atunci, erau anii cumpliți
ai sărăciei de după război, semăna destul de bine cu cea a neastâmpăratului
Nică al lui Ștefan a lui Petrea Ciubotariul, cel care nu lăsa să treacă prea
multă vreme între boroboațele care îi aduceau atunci și ceva pedepse, iar acum,
la maturitate, lacrimi de duioșie în ochi. Evident citeam povestirile sale,
râdeam și înțelegeam cam cât puteam din ele. Pot spune însă cu siguranță că a
existat în mod subtil un fel de tainică atracție către respectiva lectură
pentru că și acum, când copilăria mi se pare un fel de vis care se îndepărtează
pe zi ce trece, mai recitesc din când în când puținele sale scrieri care însă
mi se relevă în cu totul alt mod decât atunci.
Cam aceasta este și cauza pentru care am intrat mai
adânc în istoria vieții sale, dar și a operei, deoarece există ceva care mă
face să cred că marele povestitor, așa cum am învățat noi la școală despre Ion
Creangă, este mult mai ingenios și mai enigmatic decât pare.
Voi pleca de la o nedumerire, desigur absolut
personală! Cum se poate explica faptul că un preot cam rebel din fire este bine
primit, cultivat și publicat constant în revista Convorbiri Literare aparținând
cercului select, foarte restrictiv și chiar elitist al Junimiștilor? Oficial ni
se spune că a fost adus aici și recomandat de prietenul său, Mihai Eminescu.
Perfect de acord, însă doar acest lucru nu prea justifică aprecierea de care
s-a bucurat Creangă în mijlocul Junimiștilor, cei vestiți pentru spiritul lor
critic recunoscut ca fiind foarte intransigent. Mai există o ipoteză precum că
Ion Creangă ar fi fost mason. Nu am aflat nimic pe acestă temă, dar chiar dacă
ar fi adevărat putem să ne gândim că pe vremea aceea erau destui masoni, unii
cu grade mari, chiar și cu pretenții literare care nu erau deloc membri ai
Junimii. O oarecare idee în sprijinul situației de fapt ar putea fi aceea că la
vremea respectivă Junimea, prin scriitorii pe care îi avea, promova deja limba
literară a viitorului, cea de care, în mare, ne folosim și acum, iar Creangă
scria foarte frumos folosind o limbă de bază, aceea care urma să se transforme
radical în următoarele decenii. Reprezenta deci puntea de trecere de la o limbă
veche, cu înțelesuri din ce în ce mai greoaie, la o limbă nouă, mai flexibilă
și muzicală, menită să susțină opere autohtone care se vor dovedi mai apoi ca
fiind parte a culturii clasice.
Într-adevăr, selectând unele cuvinte și expresii din
opera lui Creangă ne putem uimi cum de înțelegeam textul în copilărie, deși
acum am avea unele dificultăți în acest sens. Și totuși așa s-a întâmplat ceea
ce înseamnă că fonetica acestor cuvinte ne ajuta foarte mult la înțelegere,
chiar dacă nu le puteam explica etimologic.
Cuvinte folosite de Ion Creangă din vechea
limbă
- Cine ar mai putea spune acum că bucheludeazla
şi bucheriţazdra, cuvinte care ne duc parcă cu gândul la ceva insecte,
erau doar trepte didactice? Însă autorul ne dă o mână de ajutor
spunându-ne: eşti acum la ceaslov, şi mâne-poimâne ai să treci la
psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor...
- Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus; chef şi
voie bună, zise celălalt scoţând o hrincă îngheţată din desagi, pârpâlind-o pe
jăratic şi dându-ne şi nouă câte-o harchină. De fapt copiii Nică și
vărul său Dumitru fugiți de la școala din Broșteni și rătăciți printr-o pădure
pe timpul unui viscol primesc din partea plăieşilor călări cu care călătoreau o
felie mai mare de mămăligă, prăjită pe jăratic.
- Irinuca era o femeie nici tânără, nici
tocmai bătrână; avea bărbat şi o fată balcâză
şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu
dânsa în casă. Greu de găsit alte două cuvinte care să
descrie atât de succint și expresiv o tânără!
- ...noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi
cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu
puteau scăpa bietele mâţe din mânile noastre pănă ce nu ne zgârâiau şi ne
stupeau ca pe noi.
- Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama,
şi le dai paièle! Aşă-i?… Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce
sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru.
Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om
ca cânii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu
dediochiul! Acuşi iau varga din coardă şi vă croiesc de vă merg petecele! Biata
mamă aflată în aceeași încăpere cu întreaga familie și nevăzându-și capul de
treburi este nevoită să interviă categoric: iar lua mama nănaşa din coardă,
şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?… Vorba ceea: „Pielea rea şi
răpănoasă ori o bate, ori o lasă“.
- În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim
de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug,
mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, ne pornim pe la case cu
colinda...
- Şi oricât oiu fi mers eu de tare, vreme
trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cât am
bojbăit şi mocoşit prin teiu, să prind pupăza...
- Noroc din ceriu pănă-n pământ că nu m-a
prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când
mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti, căci m-ar
fi snopit în bătaie.
- Ş-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă
pe amânar şi începe a ciocârti un gârneţ de stejar din anul trecut… L-a tăiat
el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruţei, să găsească
nişte frânghie...
Exemplele pot continua, însă trebuie recunoscut faptul
că pentru a ușura lectura, dat fiind că un cititor al zilelor noastre poate
abandona această scriere fascinantă tocmai datorită mulțimii de arhaisme,
Editura Humanitas în ediția din 2014 adaugă la sfârșitul cărții un glosar care
conține cuvintele vechi ale volumului explicate pe înțelesul tuturor. Este un
admirabil exercițiu de apropiere a cititorului de opera unui mare scriitor.
Noțiuni de medicină tradițională
Fără îndoială, lumea satului a fost abordată din
diferite perspective de foarte mulți scriitori autohtoni, unii dintre aceștia
fiind chiar condeie de referință ale literaturii noastre. Cu toate acestea,
operele lor par a fi scrise dintr-un punct de vedere exterior satului, o
privire de tip atotcuprinzător care pune accente mai mult pe conflictele
interne provocate de posesiuni mate-riale ori afective, o lume pe care autorul
o scoate la lumină mai mult pentru a o judeca, dar fără să facă eforturi pentru
înțelegerea a acesteia. Ion Creangă însă este exact produsul lumii rurale, una
de regulă ignorată de cei din jur și prin asta devenită într-un fel destul de
misterioasă și greu de penetrat. Consider că aceste aparent inocente Amintiri
din copilărie au și mesaje mai profunde, destul de greu de devoalat la
o simplă lectură făcută mai ales în anii primei tinereți. Foarte târziu, atunci
când viața m-a încercat cu inconvenientele vârstei, am sesizat recitind
„amintirile”, o serie de informații extrem de interesante despre modul în care
oamenii acelor vremuri, când ceea ce numim acum sistem sanitar era doar o
ficțiune pentru ei, reușeau să depășească suferințele provocate de boli care și
acum ne înspăimântă. Iată ce ne spune autorul despre epidemia de holeră, cea
care l-a atins și pe el:
În vara aceea, pe la august, şi cinstita
holeră de la ’48 a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de
se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Însă peste noapte a şi dat holera
peste mine şi m-a frământat şi m-a zgârcit cârcel; şi-mi ardea sufletul în mine
de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe
ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam
pănă la fântână, în dosul stânii, şi pe nimică pe ceas beam câte-un cofăiel întreg
de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost masul, şi n-am închis
ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile
Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu
piciorul, şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi
pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la
alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi, când colo, doftorii
satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi
prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine (Ceea
ce rămâne din fagure după ce s-au scos mierea și ceara n.a.) cu său; şi
după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca
acum, au întins hoştinele ferbincioare pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele
peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am
adormit mort, şi d-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi
sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său!
Să nu uităm că vorbim de holeră, o maladie care
provoca epidemii cam în fiecare vară datorită apei de băut infectată cu
Vibrionul holeric, lipsa canalizărilor, dar și datorită consumu-lui de pește
infectat, iar mortalitatea este apreciată ca fiind de 85 %. Și totuși, în
acea vreme oamenii știau să combată boala fără drumuri la spital (oricum nu
prea se putea lua în discuție o asemenea variantă) dar și fără disperările care
acum par a fi mai periculoase decât boala.
Căzut în apă în luna decembrie, pericol de
pneumonie și de hipotermie
Plecat la drum în luna decembrie, pe un ger năpraznic,
împreună cu bunicul său, David Creangă, neastâmpăratul Nică cel mândru de
ciubotele pe care le purta povestește: ...mi-au lune-cat ciubotele şi am
căzut în Ozană cât mi ţi-i băietul! Noroc de bunicul! „Şi scroambele ieste a
voastre îs pocite“, zise el scoţându-mă repede, murat până la pele şi îngheţat
hăt bine, căci năboise apa în toate părţile; şi iute mi-a scos ciubotele din
picioare, că se făcuse bocnă. „Opinca-i bună, săraca! Îţi şede piciorul hodinit
şi la ger huzureşti cu dânsa.“ Şi până a vorbit aceste, eram şi învelit într-o
sarică ghiţoasă de Caşina, băgat într-o desagă pe cal, purces pe drum şi, hai
la Pipirig. Şi când m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca
un puiu de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând...
- Oiu, Doamne, Davide, cum nu te mai
astâmperi; de ce-ai scos băietul din casă pe vremea asta?
- Ca să te mieri tu, Nastasie, zise
bunicul, scoţând o piele de porc sălbatic din cămară şi croind câte-o pereche
de opinci pentru Dumitru şi pentru mine; apoi le-a îngruzit frumos şi a
petrecut câte-o păreche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe. Şi a
treia zi după asta, dându-ne schimburi şi câte două părechi de obiele de suman
alb, ne-am încălţat cu opincile binişor şi, sărutând mâna bunicăi, am luat-o
prin Boboieşti...
Iată că înțeleptul bunic nu se sperie deloc de
nenorocire și procedând simplu, dar foarte eficace, îl repune pe picioare pe
nepot tot prin metode simple, dar verificate în timp. Și să nu uităm,
întâmplarea se produce în timp ce erau la drum deci cu posibilități reduse de
intervenție!
Râia căprească
Pe timpul școlii de la Broșteni, aflați în gazdă la
Irinuca împreună cu cele două capre ale ei, cele care stăteau toată ziua în
tindă, Nică și vărul său Dumitru se umplu de râie: ...Şi noi, pe căldurile
cele, ne ungeam cu leşie tulbure, şedeam afară la soare cu pielea goală, pănă
se usca cenuşa pe noi, şi apoi ne băgam în Bistriţa de ne scăldam. Aşa ne
învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteţi închipui ce vra să
zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni, de două ori pe zi, tocmai în postul
cel mare! Şi nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de
noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea: „Se ţine ca râia de om“. Dar,
după mai multe peripeții, ajung la casa bunicului David Creangă unde îi
primește bunica.
...Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica,
după obiceiul ei, şi după ce ne-a dat de
mâncare tot ce avea mai bun şi ne-a
îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior
cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot
trupul din creştet până în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Şi
tot aşa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, până ce în
Vinerea-Seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. Dar până atunci a venit şi veste de
la Broşteni despre stri-căciunea ce făcusem, şi bunicul, fără vorbă, a mulţumit
pe Irinuca cu patru galbeni.
Greu de crezut că în zilele noastre am mai putea vedea
o asemenea pricepere nu numai în privința râiei despre care credem în mod
greșit că nu mai există, dar și în privința unei adevărate arte diplomatice în
relațiile interumane!
Superstiții
Cu stilul său hâtru Creangă ne descrie și lumea mai
puțin cunoscută a satului tradițional, cea în care își au loc de cinste și
obiceiurile pe care le numim acum superstiții deși, ca să fim sinceri, ar
trebui să recunoaștem că ar putea fi vorba de străvechi incantații cu exact
aceleași efecte pe care le așteptăm acum de la rugăciuni.
...Şi mama, care era vestită pentru
năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele
dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi
râde la soare, doar s-a îndrepta vremea“ şi vremea se îndrepta după râsul meu…
Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care
şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei
negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând
toporul în pământ, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de
vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau păretele, sau vrun
lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!“, şi
îndată-mi trecea durerea… când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că
face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se zice că te
vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu
cleştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decât atâta: oleacă ce
nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul
îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării ori, mai în grabă,
lua funin-genă de la gura sobei, zicând: „Cum nu se dioache călcăiul sau gura
sobei, aşa să nu mi se deoache copilaşul“ şi-mi făcea apoi câte-un benchi
boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!… şi altele multe încă făcea…
Acum am numi aceste practici placebo sau medicină
alternativă!
Cum văd ochii unui copil realitatea
Este impresionantă povestea luării în armată a bădiţei
Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii și iubitul lor învățător descris ca
fiind un holteiu zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi
deie copiii la învăţătură. Povestea se petrece, foarte probabil prin
anii 1846-1847 deci cam după cincisprezece ani de la promulgarea Regulamentului
Organic, cel considerat a fi pri-ma Constituție a Țărilor Române și care,
printre altele, prevedea și modul de încorporare a tine-rilor, iar acest lucru
se făcea prin emiterea unui document de încorporare cu toate datele celui
vizat, date luate din catastifele bisericilor, punerea lui în aplicare revenind
forțelor de ordine locale. Desigur, în memoria colectivă, luarea în armată însemna
obligatoriu și participarea la războaie, deci riscuri însemnate pentru un tânăr
și multă jale pentru familia sa. În respectivele condiții, cele în care se
petrece luarea la oaste a bădiței Vasile, lucrurile sunt cunoscute, dar lumea
satului organizează un fel de spectacol în care prinderea cu arcanul potențează
efectele dramatice ale unor dureri autentice. Să nu uităm că și în timpurile
moderne, pe când în țară încorporarea era obligatorie, cam tot așa se petreceau
faptele, chiar dacă era lucru știut, pe timpul stagiului militar, nimeni nu mai
mergea la război.
În consecință Nică vede spectacolul, i se pare foarte
adevărat, trăiește el însuși o dramă sufletească și, deși poate că atunci când
a pus povestea pe hârtie știa adevărul, a preferat această variantă mult mai
convingătoare din punct de vedere emoțional. Cu toate acestea, chiar el
recunoaște că în timp ce bădița Vasile este dus la oaste prin fața tuturor
sătenilor, iar mama lui plânge, are loc următorul dialog: „Las’, mamă, că
lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mângâind-o; şi
în oaste trăieşte omul bine, dacă este vrednic. Oştean a fost şi Sfântul
Gheorghe, şi Sfântul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru
dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dânşii!“ Nu știu dacă
aceste cuvinte pot fi spuse de un om târât cu arcanul și nici dacă nu cumva
aparțin exclusiv autorului însă efectul dramatic este perceptibil ceea ce
pentru o scriere de tip memorialistic dă foarte bine, iar fraza: Aşa,
cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste… pare a fi
miezul întregii întâmplări precum a fost ea văzută prin ochii copilului.
Numele de familie în opera lui Creangă
Referitor la acest aspect legat de numele de familie
din Amintiri putem decela două etape ale problemei. Prima este
cea de început în care autorul este membru al colectivității rurale și îi
cunoaște pe oamenii din sat după numele lor de botez la care pentru
individualizare este adăugată filiera maternă sau chiar o poreclă. Prin urmare
aflăm că tatăl său se numește Ștefan a Petrei Ciubotarul, iar alți
oameni din sat sau de prin alte părți sunt: Grigore a lui Petre
Lucăi, Vasile a Vasilcăi, Petre Todosiicăi, crâşmarul nostru,Vasile Roibu din
Bejeni, Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei, Nic-a lui
Constantin a Cosmei, Nic-alui Costache, Toader a Catincăi, Nic-a Petricăi,
Chiriac al lui Goian și alții...
Cea de-a doua etapă este cea în care autorul pleacă
din sat și se înscrie la studii, de exemplu la Şcoala Catihetică din Fălticeni
(1854–1855), când poartă un nume de familie și anume Ștefănescu, adică parte
din familia lui Ștefan (tatăl!) pe care însă la un moment dat, nu cunosc din ce
cauză, l-a schimbat în Creangă după familia mamei, nume pe care apoi l-a purtat
toată viața. Ceea ce ne-ar putea nedumeri ar fi faptul că exact în perioada
copilăriei lui Creangă bunicul său se numea David Creangă deci avea nume de
familie!
Situația este explicabilă prin faptul că familia
Creangă, în sensul extins al noțiunii, provenea din Ardeal și chiar avem unele
informații pe acest subiect foarte interesant pentru a înțelege situația
administrativă a țăranilor români din actualul teritoriu al țării.
Profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor
Naţionale Neamţ, vorbind despre obârşia numelui Creangă menționează cele
mai vechi informații privitoare la familia tatălui, Ciubotaru, aceasta fiind
însă, fără îndoială, o poreclă şi a mamei (Creangă) găsite în „Catagrafia
ţinuturilor Moldovei“, din anul 1774 între locuitorii satului Pipirig fiind
trecut un anume Ştefan Creangă Bârsanul cu specificația: „Este
neîndoios faptul că acesta era strămoşul ce venise din Ţara Bârsei. Până la
valoroasa catagrafie a Moldovei din 1820, care ne dă toate satele, cu numele
fiecărui locuitor pe categorii fiscale, nu mai avem nici o ştire despre
coborâtorii acestui strămoş, care împreună cu alţi bârsani au umplut cu turmele
lor plaiurile. Au durat aşezarea statornică Pipirig, pe vale, lângă pârâul cu
acelaşi nume, construind case, pive şi mori“.
Personal consider că exodul țăranilor români din
Ardeal în acea perioadă a avut ca motivație situația extrem de grea a aceste
categorii etnice în contextul social al vremii, cel care a dus de fapt ceva mai
târziu și la declanșarea unui amplu conflict numit „Răscoala lui Horea Cloșca
și Crișan ” din anul 1794. Despre bunicul lui Nică avem și unele
informații documentare, cele care ne spun că: David Creangă, bunicul
după mamă, s-a născut în 1796, la Pipirig, luând-o de soţie pe Anastasia,
născută pe la 1799. După catagrafia din 1829, David avea 33 de ani, soţia 30 de
ani, copiii lor fiind Smaranda - 11 ani, Ion - 10 ani, Ioana - 8 ani şi Maria -
5 ani. Apoi, în 1835, Smaranda se căsătoreşte cu Ştefan a Petrii Ciubotaru
din Humuleşti,
relaţie din care avea să se nască Ion Creangă... Aceste informații
sunt cât se poate de credibile având în vedere faptul că David Creangă a fost
ani de zile vornic al satului Pipirig, o responsabilitate similară în prezent
cu cea de primar. El avea nume de familie deoarece administrația imperială care
includea și Principatul Transilavniei era una foarte birocratică și impusese
încă din secolul al XV-lea obligativitatea numelui de familie pentru o mai bună
gestionare și controlul colectării impozitelor.
În Moldova, dar și în Țara Românească, teritorii
aflate în administrarea Imperiului Otoman această măsură a fost stipulată mult
mai târziu, în 1831, prin același Regulament Organic despre care am mai vorbit
și care, culmea, a fost impus drept Constituție pe vremea când aceste teritorii
se aflau sub administrarea Imperiului Țarist fiind considerate despăgubiri de
război (în urma războiului ruso-turc, din 1828-1829).
Cu toate acestea situația numelor de familie era,
exact în aceste provincii, mult mai complicată și oricare dintre noi ar putea
spune că inclusiv în secolele al XV-lea sau al XVI-lea găsim referiri istorice
la unele familii din aceste ținuturi. Într-adevăr și în cele două provincii
vasale Impriului Otoman existau și oameni care purtau nume de familie! Ei erau
boierii al căror nume de familie era legat cel mai adesea de posesia uneia
dintre moșii (ex. Roznovanu, Oreheianu, Tescanu, etc...) oamenii care aveau
înscrisuri de noblețe, inclusiv căminarii sau gospodarii, ori cei care aveau
titluri eclesiastice sau științifice. Desigur aceste referiri au în vedere
situația din mediul rural, acolo unde oamenii se cunoșteau între ei și nu aveau
nevoie de o altă formă de legitimare decât cea dată de genealogie. Cu totul
alta era situația în orașe sau târguri fiindcă acolo erau mult prea mulți
locuitori pentru a se cunoaște personal așa că a fost nevoie de apariția
numelor de familie, chiar dacă nu erau legalizate, de regulă aflate în legătură
de meșteșugul profesat (Croitoru, Talpalaru, Chelaru, Sacagiu, etc...) sau de
tipul de comerț pe care-l gestionau (Măcelaru, Rachieru, Meraru, Cheleru,
etc...). Mai erau și unele nume de familie (obligatorii într-un oraș în care se
plăteau diferite impozite!) care arătau din ce familie provin plătitorii
(foarte frecvent Popa cu varianta Popescu adică aparținând de familia Popa sau
Dascălu însă și Costinescu ori Predescu sau altele din această categorie care
indicau apartenența de o anumită familie în sensul mai larg al cuvântului,
arătând de multe ori că purtătorul acestui nume de famile era legat într-un
oarecare mod de numele unei familii mai vechi (Costin sau Preda în cazul
nostru). La toate acestea se adăugau și familiile stabilite în Țările Române,
dar care proveneau din alte teritorii precum Știrbei, Șuțu, Mavrogheni, etc...
Oricum, era o adevărată babilonie, iar Regulamentul
Organic încearcă să o rezolve însă nu o impune ca fiind obligatorie, deci
schimbarea se va produce în timp așa cum vedem și în cazul lui Creangă.
Situația se va modifica cu adevărat numai după 1859 când noile reglementări de
tip constituțional au adoptat metodele europene inclusiv în privința numelor de
familie deși, conform vechilor tradiții, în rural, dar și în suburban, mai
funcționează chiar și în prezent, deși parțial, vechile cutume ale poreclei sau
ale statutului social.
Am insistat pe acest aspect de tip istoric deoarece
opera lui Creangă reprezintă în esență o pagină din această periodaă de
tranziție de la o societate arhaică la una modernă și dacă vom citi cu mare
atenție vom observa finele aluzii ale autorului la o realitate socială pe care
cărțile de istorie tind să o treacă la evenimente firești, neavând prea multă
împortanță în plan cultural.
Povești și povestiri
Ediția din anul 2014 a Amintirilor, cea
apărută la Editura Humanitas, cuprinde nouă povești și șapte povestiri, toate
foarte cunoscute, iar una dintre acestea: Povestea lui Harap Alb a
devenit celebră, inclusiv prin realizarea unui film de mare impact emoțional și
care la vremea lui a avut și un mare succes de casă. Este genul de basm cult, o
creație destul de puțin întâlnită în literatura autohtonă unde prevalează
basmul tradițional, cel provenit din folclor, și chiar dacă pare un fel de
întrecere literară între Creangă și Eminescu care aproximativ în aceeași
perioadă a scris basmul Făt Frumos din lacrimă, este un unicat în
universul literar deoarece nu numai că împletește în mod armonios
elementele arhicunoscute ale fantasticului cu imaginația fecundă a autorului,
ci mai ales pentru că prezintă unele personaje absolut fabuloase ale căror
prove-niențe pot fi căutate în folclorul arhaic, acolo unde probabil că au
pătruns dintr-o realitate misti-co-religioasă străveche. Setilă, Gerilă,
Flămânzilă, Ochilă, dar mai ales Păsări-Lăți-Lungilă par a fi personificări
ancestrale ale unor fenomene care îngrozeau omul primitiv, acela care în acest
fel le putea aduce ofrande sau ridica incantații pentru a le face binevoitoare.
De unde știe autorul despre aceste personaje? Îmi vine foarte greu să mă
pronunț, dar consider că un studiu aprofundat pe această temă ar fi deosebit de
interesant și chiar cu o mare importanță științifică.
Mai greu de încadrat în vreun gen anume ar fi
povestea Soacra cu trei nurori, mai ales că, pe vremea autorului,
la noi genul numit acum horror nu exista încă. Cu toate acestea, lectu-rând
într-o altă cheie respectivul text putem ajunge la concluzia că este o pildă,
una care am putea să o găsim și în Scripturi, acolo unde ni se spune că acel
ce ridică sabia de sabie va pieri. Dusă în lumea satului această pildă ne
arată, într-un mod destul de neconvențional, cum răutatea și minciuna, dorința
patologică de putere sau tratamentul neomenos pot oricând avea un revers cel
puțin la fel de crud, fiindcă, așa știm, doar mai binele este dușmanul binelui
pe când răul nu are limite. Oricum, povestea în sine, poate chiar prin mesajul
ei dramatic, ar trebui bine înțe-leasă fiindcă asta ar duce la o lume mai bună,
cea în care iubirea ar fi măsura tuturor lucrurilor.
Desigur cunoaștem cu toții că pe la începutul anilor
90 au circulat în regim de samizdat două povestiri atribuite lui Ion Creangă
respectiv Povestea Poveștilor și Ionică cel prost.
Mai mult decât atât, putem afla și că prima poveste a fost citită de
autor la o ședință a societății literare Junimea și a
mai fost publicată în 1939, la mult timp după moartea scriitorului, într-o
ediție de lux la Editura pentru Literatură și Artă „Regele Carol
II”. Începând din 1990 a fost reeditată de mai multe ori, tradusă în
engleză și franceză, însoțită de ilustrații și publicată și sub formă de
înregistrare audio, iar manuscrisul poveștii se găsește la Biblioteca Academiei
Române. Despre cealaltă poveste aflăm, tot din documente, că a
fost: Scrisă de Ioan-Vîntură-Țară, în Iași, la 22 Octomvrie 1876 și
dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a
treisprezecea, numărul dracului.
Este adevărat că membrii Junimii, oameni tineri și cu
gust pentru gesturi mai liberale, citeau în ședințele lor și texte eliberate de
conformismul social specific epocii, iar istoria literară menționează că până
și foarte elegantul și bine educatul Iacob Negruzzi a citit o nuvelă cu
ac-cente erotice numită Machina. Erau însă doar experimente
literare și nu afectau nivelul ridicat al scrierilor, dezbaterilor sau al
criticii, iar doamnele și domnișoarele care participau la ședințe nu se
retrgeau indignate de cele auzite, semn că exista totuși o mare decență a celor
citite.
Cu toate acestea cele două povestiri amintite mai sus
fac notă discordantă cu întreaga operă a lui Creangă fiind mult prea vulgare și
lipsite de acel spirit ludic de mare finețe al autorului. Creangă, în scrierile
sale chiar atunci când mai apar, foarte rar, unele picanterii, este cât se
poate de decent și de bun simț, nu urmărește să-și șocheze cititorul, lucru
care este cât se poate de explicabil, inclusiv prin pregătirea pe care o avea,
cea de față bisericească. Este foarte posibil ca aceste scrieri să fi apărut în
folclorul suburban fiind mai apoi translate către un nume de referință din
literatură pentru un mai mare impact asupra publicului cititor. Nu ar fi ceva
ieșit din comun, mai toți scriitorii cu succes la public duc după ei tot felul
de „codițe” ale unor admiratori lipsiți de talent. Ar mai fi posibil și ca
respectivele scrieri să fi fost un fel de joc propus de junimiști, joc în care
Creangă a intrat arătându-le că filonul popular are resurse pe care unii
intelectuali nici nu le pot bănui. Personal mă îndoiesc de această variantă,
iar faptul că editura Humanitas evită prezentarea celor două povești mă face să
cred că adevărul se află cam în această zonă, a impreciziei creatorului. Putem
fi siguri însă de faptul că Ion Creangă rămâne la fel de mare și fără aceste
două lucrări, ba mai mult, în acest fel este și protejat în fața istoriei sau a
cât se poate de previzibilii detractori. Geniul său narativ rămâne un exemplu
pentru toți cei care, acum sau în viitorime, ar avea tendința de a pune în pagină
mirifica lume a copilăriei, chiar dacă aceasta a fost trăită o vreme cu cheia
de la apartament legată la gât sau, ceva mai târziu, în lumea acaparatoare a
realității virtuale...
Concluzii
- Opera marelui povestitor Ion Creangă este o pagină
de istorie și în egală măsură reprezintă chiar un cod moral, dar și o lectură
foarte plăcută și interesantă.
- Nu știu cum vor evolua lucrurile în viitor, însă a
lipsi un tânăr de lectura acestor scrieri ar însemna un mare pas înapoi pe
drumul unei vieți din care nu trebuie să lipsească înțelepciunea pe care o
găsim prezentată de autor într-un mod foarte agreabil și lesne de înțeles fiind
validată de secolele în care s-a edificat prin experiențele și trăirile a zeci
de generații trecute.
- Reluarea lecturilor considerate ca aparținând
copilăriei ne va duce la un cu totul alt nivel de înțelegere, lucru absolut
necesar atunci când dorim să vorbim despre valoarea lor.
Recitiți scrierile lui Ion Creangă! Veți fi uimiți și
vă veți bucura de câte lucruri uimitoare și de mare interes veți descoperi de
fiecare dată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu