NICU CHISE din CIUDANOVITA

ÎNTRU DESCOPERIREA ŞI POMENIREA NUMELUI CELOR UNSPREZECE MINERI PIERIŢI LA DATORIE

- INTERVIU CU NICU CHIŞE -

Ben Todică: De multă vreme tot insist pe lângă Nicu Chişe din Ciudanoviţa să mă ajute să aflu numele celor unsprezece ortaci care au murit într-o noapte în minele de uraniu. Nicu este un om foarte apreciat şi stimat de autorităţile locale, nu numai pentru integritate, onestitate, sinceritate şi simţ justiţiar, mereu gata să participe şi să-şi ajute aproapele, să-i ajute pe cei nevoiaşi dar şi pentru calităţile sale de om cu multă experienţă de viaţă, de încredere şi cu mult bun simţ. El a fost şi este apreciat de toţi acei care l-au cunoscut şi i-au cerut ajutorul şi în mod deosebit de domnul ing. Boncoi, de mai multe ori ales primarul oraşului Oraviţa

 şi unul dintre conducătorii exploatării miniere EMB Oraviţa.

 Nu a primit lauri, nu a slugărnicit pe nimeni pentru promovări materiale sau financiare ci a trăit până acum drept, cinstit şi modest în Serviciul Comunităţii. Eu îl cunosc de copil însă acum la 31 de ani distanţă în timp şi peste 20 de mii de km am hotărât înainte de a-i mulţumi pentru ajutorul dat în a descoperi parte din numele celor unsprezece şi a mă pune în contact cu ultimul supravieţuitor al acelei nopţi teribile care ne-a lovit într-o noapte pe noi locuitorii şantierului Ciudanoviţa

 să îl cunosc mai bine şi să aflu din ce aluat a fost plămădit un suflet atât de bun ca al lui Nenea Chişe, că aşa îi spuneam noi copiii. Aşa că l-am sunat pe internet în direct pe instalaţia lui telefonică specială şi l-am întrebat când, cum şi de unde a venit el în Ciudanoviţa. Viata lui e tot atât de valoroasă pentru noi cât şi a celorlaţi supravieţuitori din acele vremuri.

Nicu Chişe: În anii 1953 eram elev la liceul agricol, Şcoala Tehnică Agricolă de la Salonta, m-am îmbolnăvit şi nu l-am mai putut termina. Eram distrus. Doctorii m-au dus la Oradea la spital, m-au operat şi m-au făcut la loc cât de cât şi, cu ajutorul Domnului  mi-am revenit. În timpul şcolii, pe perioada vacanţelor de vară mă angajam să lucrez la staţia de maşini şi tractoare unde măsuram timpul de lucru al tractoriştilor. Prinzând drag pentru meseria asta de tractorist, de tractor şi de mecanică m-am hotărât să mă înscriu şi să urmez şcoala de şoferi de la Ştei. O făceam de unul singur, fără ştirea şi ajutorul pă-rinţilor care erau la ţară, la coarnele plugului muncind din greu să-şi crească ceilalţi patru copii rămaşi acasă. După terminarea şcolii am fost repartizat la Băiţa Plai. Acolo era o exploatare gigant cu maşini imense, cu roţile de câte doi, trei metri una, Mazurile alea mari. 

 Erau sute de maşini acolo care cărau zilnic minereu de la Băiţa Plai la gara din Ştei de unde încărcat în vagoane luau drumul Uniunii Sovietice ca despăgubiri de război. Se lucra intens acolo. Erau mii de muncitori, se construiau blocuri, se construia oraşul, era o nebunie curată

 şi cum nu eram aşa bine dezvoltat, mai ales că am fost şi bolnav şi lucrând cu alţi şoferi mai bătrâni şi mai cu experienţă care observau că mă descurc mai greu m-au îndrumat să-mi schimb locul de muncă. Într-o zi, un şofer mai bătrân m-a sfătuit să fac în aşa fel încât să-mi fie mai bine şi mai uşor: ”Dute la Ciudanoviţa în Banat că acolo e pe la început şi nu au maşini mari ca aici, au basculante mai mici şi nu o să fie aşa greu pentru tine”.  Şi atunci m-am hotărât şi m-am dus în audienţă, cum avea titlul de ministru atunci la Ştei la Palatul Administrativ. Era un rus acolo. 

Am intrat la el în audienţă şi i-am spus că am fost recent bolnav şi că nu cred că pot face faţă pe maşinile mari, şi atunci el m-a întrebat; ”Nu vrei să te duci la Ciudanoviţa?” ŞI I-AM SPUS CĂ VREAU. Eu nu ştiam pe atunci ce-i Ciudanoviţa şi unde-i Ciudanoviţa şi aşa, prin ordinul acestui comisar sovietic am ajuns la Ciudanoviţa.

B.T.: Îţi aduci aminte numele comisarului rus?

N.C.: Da de unde, că era totul secret atunci. Nici măcar înăuntru nu puteai să intri nelegitimat sau fără trimitere că erau soldaţi ruşi peste tot. Era totul păzit ca la o unitate militară. Numai că oamenii noi la putere ţineau foar-te mult la creşterea tineretului şi cum punea mâna pe ei îi angajau imediat ca să-i formeze, să-i educe în spiritul nou pentru că noi eram viitorul de acum, ca să ne poată controla mai uşor, să fim cinstiţi şi curaţi că cei bătrâni umblau cu şmecherii, afaceri şi ciubucăreală şi, uite aşa am ajuns la Ciudanoviţa.

B.T.: Şi cum ai ajuns din şofer, vagonetar la tata în echipă?

N.C.: La Ciudanoviţa când am ajuns, am început să lucrez pe tot felul de maşini, basculante, camioane, micro-buze, gazuri, macarale, autobuze că aşa te puneau ei acolo unde aveau nevoie şi mie îmi plăcea. Dar având mai multă carte, conducerea m-a scos de pe maşină şi m-a pus la poarta garajului ca revizor tehnic, un fel de dispecer, făceam foi de parcurs, ţineam registre cu intrări/ieşiri etc. Luându-mă cu forţa de pe maşină, mie nu îmi plăcea aici, eu voiam să conduc, să umblu cu maşina că eram tânăr, voiam să văd lumea.

B.T.: Tu ai păţit ca fiica mea Carol care a renunţat la poziţia de administrator de aeroport în Shanghai unde stătea închisă între patru pereţi cu patru seniori între hârtii de dimineaţă până seara pentru pozitia de ste-wardesă pe o linie internaţională ca să vadă lumea.

N.C.: Eram tânăr şi după şase luni de stat la poartă m-am dus la unul care era şef la mină, că erau instituţii in-dependente - mina, transporturi, expediţia, drumuri şi poduri, construcţii etc., m-am dus cu unul Erdei al cărui tată era tovaraşul Kovaci şi ne-am rugat de el să ne angajeze,  să ne primească în mină. Prima dată ne-a dat la transport de lemn în mină, apoi ne-a făcut vagonetari plus, că erau două funcţii, era şi cea de vagonetar în front care era plătită mai bine că făceai deja parte din echipa de minieri şi aşa am fost avansat şi am ajuns să lucrez cu nea Todică, tatăl tău.

 B.T.: Cât timp ai lucrat cu tata în mină?

C.N.: Am lucrat cu el vreo trei luni până când într-o zi m-am întâlnit pe galerie cu directorul Crişan care era în vizită şi când m-a văzut, că eram din sate vecine de loc m-a întrebat ce caut în mină, de ce nu sunt la garaj că ei au nevoie de şoferi şi mi-a spus că de mâine nu mai eşti în mină şi a dat un telefon şi a doua zi eram pe maşină şi de atunci am rămas la garaj pe tot felul de maşini.

B.T.: Cum ai ajuns să fii parte din echipa de salvare în mină?

N.C.: Nea Gujba văzându-mă că sunt la locul meu, punctual, serios şi entuziast, mereu gata să sar şi să ajut, m-a luat deoparte şi mi-a propus să fac parte din echipă.  Fiind cunoscut şi având această reputaţie şi prin rândurile conducerii de la Casa Albă, nea Gujba, cu domnul inginer Ştefănescu, şi cu domnul inginer Boncoi m-au recomandat Biroului de Protecţia Muncii ca să fiu trimis la şcoala de salvatori din Petroşani. Deci eu eram acum şi şofer şi salvator în echipa de salvare a minei la pulmotoare pentru reanimare unde am funcţionat doisprezece ani salvând accidentaţi în minele de uraniu.

B.T.: Când l-ai cunoscut pe domnul inginer Boncoi?

N.C.:  Ne-am cunoscut pe microbuz pentru că îl duceam la recepţii de producţie la Şviniţa şi Bârzava. E un om a-parte. Cu grijă pentru toţi.

B.T.: Şi eu am lucrat cu el la câteva filme realizate în subteran despre realizările tehnice şi aplicarea lor în subteran ale mult regretatului inventator şi inovator, inginerul Iulian Topală. Urma ca această tehnologie să fie promovată la o conferinţă ştiinţifică  internaţională din Amsterdam.

N.C.: L-am cunoscut mai bine că mergeam cu el cu fotbaliştii şi cu echipa de box de multe ori campioană naţională pentru că dumnealui se ocupa de ele şi apoi organiza tot felul de excursii.

 Aşa mă implic şi acum când vin tot felul de reporteri şi ziarişti de la Bucureşti şi din ţară şi mă întreabă de unde ştiu atâtea.

 B.T.: Ştii pentru că ai sufletul mai deschis, ai participat şi ai fost prezent, ai o memorie foarte bună şi eşti şi un bun observator, deasemeni vreau să-ţi mulţumesc acum şi pentru faptul că m-ai ajutat şi când am aranjat cu o organizaţie din Olanda pentru ajutoare pentru copiii din Ciudanoviţa.

N.C.: Toată lumea îmi zice că eu îi aduc aici pentru că ei vin şi numai cu mine vorbesc şi mă dau la televizor. Ei mă întreabă una şi alta iar eu nu mă sfiesc să le răspund. M-au întrebat aşa cum mă întrebi şi tu acum.

B.T.: Mi-ai spus ca ai fost bolnav, cum s-a întâmplat?

N.C.: Am fost dornic să devin pilot şi paraşutist şi toată ziua mă plângeam părinţilor mei să mă ajute să intru la şcoala de piloţi şi…, aşa s-a întâmplat.

B.T.: Soarta îşi are căile ei misterioase. Aşa l-am trimis şi eu pe tata la Timişoara să mă înscrie la Electromotor pentru că îmi plăceau motoarele şi electricitatea, însă el adormind în tren şi neschimbând la Berzovia a juns la Bocşa unde s-a întâlnit cu vechii lui ortaci de mină de la Ocna de Fier şi nu a mai ajuns la Timişoara. Aşa am ajuns elev la Şcoala Profesională UCMMA din Bocşa unde m-am făcut sudor – tot electricitate dar fără mo-toare, ca şi liceul seral din Oraviţa l-am urmat cu aju-torul şi bunăvoinţa doamnei Cârje

 care m-a apreciat de mic şi a vrut să mă scoată la mai mult. Fotografia alb negru am învăţat-o la opt ani în laborator lângă doamna Rujan. Sunt îngeri în viaţa noastră care ne ajută. Aşa şi pe tine te-au salvat de la aviaţie şi te-au adus la Ciudanoviţa.

N.C.: Am ajuns la Ciudanoviţa şi am uitat totul. Pe vre-mea aceea dacă lucrai la minele de uraniu cum lucram noi şi ajungeai la vârsta de satisfacere a stagiului militar nu te mai luau în armată pentru că cei care lucrau în Qvartit ERAU CONSIDERAŢI CA ÎNTR-O UNITATE MILITARĂ şi după un timp primeai livretul militar.

Vezi că se întrerupe convorbirea. Am revenit. Eşti pe linie?

B.T.: Cum să nu!

N.C.: Aseară am fost la Tibi şi i-am arătat lista celor unsprezece de la tine ca să o completăm şi după ce a văzut-o şi-a mai adus şi el aminte că a mai fost unul Oprea Nicolae şi l-am întrebat cum îl mai cheama pe Dumitru la care te duc mâine să-l intervievezi şi mi-a spus că Ion îl cheamă, pe urmă m-am întâlnit cu Popa Victor care mi-a spus ca pe cel de la Babadag l-a chemat Bădin. Uite aşa lămurim lista. Molnar trebuie scos de pe listă că nu-şi aduce aminte nimeni de el. Cine-i Molnar?

B.T.: Molnar locuia în baraca de peste gârlă lângă restaurantul de la grădina de vară de sus. Eram prieten cu fiul lor care era pasionat de radio şi de la el am obţinut un cristal de siliciu ca să-mi fac un radio cu galenă. Plimbând vârful unei sârmuliţe printre structura pietricelei de siliciu prindeai posturile de radio Belgrad unu şi doi şi Radio Timişoara. Maica-sa era în doliu şi am crezut cumva că o fi murit şi el tot atunci, însă e bine că l-am pomenit în această listă ca să stimulez aducerea aminte de nume şi să le şi autentific în acelaşi timp. Tot aşa şi numele lui Boda Ventu e greşit.

N.C.: Aparatul de radio ăsta al meu mă tot atenţionează că e gata bateria. Ăştia lucreaza la linie şi nu avem curent. Deci vorbim până se opreşte. Eu de la 16 ani am crescut şi m-am educat singur în funcţie de momentele prin care am trecut. Bune, rele aşa cum au fost, cum no fost şi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la anii ăştia şi că totu-i bine.

B.T.: Acesta e lucrul pe care îl avem în comun. După cum bine ştii am crescut tot aşa şi eu educat de soartă şi de mediul înconjurător. M-ai văzut de copil prin magazia de lemne cioplind, bătând cuie sau înconjurat de sârme şi resturi electronice ori cu fiare şi filme. Niciodată nu am sărit să mă contrez cu cineva, să umblu după faimă sau după bani sau să profit de situaţia economico-politică a ţării ca să profit şi să mă îmbogăţesc. Am dorit întodeauna să apăr adevărul, doresc să mă apropii cu dragoste de evenimente şi oameni, de locuri şi istorie şi niciodată să nu folosesc violenţa sau urâţenia în luptele mele pentru că este păcat de la Dumnezeu să-mi murdăresc sufletul. 

 Viaţa este scurtă şi extraordinar de frumoasă, ne este dată cadou şi este păcat să aruncăm cu noroi în ea, să ne batem joc.

N.C.: Aşa m-am autoeducat eu!

B.T.: Cei care au ridicat tonul şi au vrut să se arate mai deştepţi sau să se dea mari i-am lăsat în pace.

N.C.: Aşa am făcut şi eu!

B.T.: Şi în modestie m-am retras şi m-am dus în lumea mea frumoasă unde m-am bucurat de strălucirea lucrurilor, mireasmă, sunet şi culoare cum sigur ai făcut şi tu. Nu-i putem mulţumi pe toţi. Todeauna vor fi oameni care nu vor fi de acord cu noi. E dreptul lor să-şi exerseze punctul de vedere şi dorinţa. Pe cei răufăcători să nu-i pedepsim ci să-i folosim ca exemple de care să ne ferim E vina noastră că nu suntem capabili să-i convingem altfel. Ar trebui să luăm exemplu de la natură.

N.C.: Aşa cum organismul are sistemul său de imunitate care se apară de duşmani.

B.T.: Eu sunt de principiu că împotriva omului rău nu trebuie să faci nimic fizic sau violent. Ci să-i lămureşti pe cei buni să nu stea pasivi şi să le dea apă la moară ci să-i momim să-şi schimbe năravul prin marginalizare şi indiferenţă. Omul rău e ca un copil mic. Umblă după atenţie. Să le întrerupem curentul.

N.C.: O! oo… Am crezut că s-a terminat bateria. Dar a venit curentul! La radio Reşiţa a sunat acum câteva zile unul, era o discuţie pe marginea revoluţiei şi spunea: ”Domnule, revoluţia nu s-a făcut de una singură. Nu s-a putut face fără popor! Ce merit are unul şi altul care pri-mesc bani de revoluţionari când se dau rotunzi că una şi alta, că ei fără noi nu făceau nimic. Deci revoluţionari suntem toţi! 

La revoluţie a participat întreaga ţară! Nu? Dacă nu eram noi, ei ar fi fost consideraţi huligani şi bă-gaţi în puşcărie! Nu? Ei îşi atribuie nişte drepturi pe care le-au obţinut datorită întregii ţări. Nu puteai să strigi în gura mare dacă nu eram în spatele tău!”

B.T.: Cred că are dreptate omul. Ştie el ce spune.

N.C.: Eu mi-am dorit întodeauna ca cineva să facă un film sau să scrie o carte despre Ciudanoviţa. Mi-am dorit treaba asta nu ca să fiu eu publicat dar ca să îşi aducă aminte generaţiile viitoare de sacrificiul nostru şi de dorinţa noastră de a fi buni şi de a supraveţui pentru binele copiilor noştri. Că nu am contribuit doar la arsenalul Uniunii Sovietice. Că ne-au fost violate sufletele şi încrederea. Că noi am fost sacrificaţi în mai multe rânduri, şi pentru ruşi şi pentru aşa-zişii comunişti.

 

B.T.: Ciudanoviţa a fost valea în care s-au plămădit visele a peste treizeci de mii de suflete care şi-au jertfit sănătatea şi şi-au lăsat tinereţile şi chiar viaţa în aceste pământuri. Au crescut, au luptat, au iubit, şi-au crescut copiii aşa cum au ştiut ei mai bine, aşa cum au făcut-o părinţii lor din moşi strămoşi. Este parte din lunga istorie a acestui neam şi a celorlalte naţionalităţi care au trecut pe la noi. Am fost aduşi din toată ţara, am fost amestecaţi foarte bine în valea aceasta, a fost multicul-turalism în Ciudanoviţa, au fost nemţi unguri, iugoslavi, cehi, evrei, ruşi, turci, tătari, ţigani etc. ce vrei mai mult? Şi toţi ne-am înţeles extraordinar de bine.

N.C.: Mâine voi lua telefonul meu special şi voi pleca la Răcăşdia, la Dumitru. Am să te sun de pe Golgota. Doamne ajută!                          

B.T. : Doamne ajută!