DRAGII MEI
BANATENI, DRAGI ROMANI,
Cand poeta Mariana
Gurza m-a rugat sa-i vorbesc despre cele trei mari iubiri ale mele in ordinea
decoperirilor lor am realizat ca sunt intr-o calatorie spre inceputurile lumii:
La inceput a fost cuvantul’, apoi au fost cele 10 porunci scrise cu foc, in
piatra – prima icoana. Am simtit, vorba lui Stanislavsky, cum a tasnit din
centrul pamantului focul direct prin talpi, in mine vuind ca dintr-un furnal,
tasnind prin vulcan lava pasiunilor impletite a celor trei mari iubiri: filmul,
teatrul si scrisul. Filmul a inceput la Ciudanovita, teatrul la Oravita si
curajul de a scrie in Australia.
Am inceput de unul
singur ca o scanteie si mocnind ca un foc inabusit am strabatut intreaga viata
luminand modest precum licuriciul in noapte nederanjand dar tresarind atentie
pe ici, pe colo.
Am fost intodeauna condus de interes pentru cunoastere si implinire, din dorinta
de a, intr-o zi, demonstra semenilor mei ca suntem demni de aceasta lume, ca nu
suntem mai prejos. Nu lupta de a acapara lucruri sau averi ci lupta de a da
inapoi celor ce mi-au dat cu atata dragoste; parintilor mei, colegilor mei,
invatatorilor, profesorilor, prietenilor, Ciudanovitenilor, Oravitenilor,
Banatului si intregii Romanii, m-a condus.
Mi-s dragi Doamne
oamenii acestia saraciti de vremuri si munciti de imprejurari, si printre ei,
cati Doamne, nu or fi, de o inalta puritate sufleteasca, si de o adanca
sensibilitate spre bine. Am fost curios si am invatat de toate si am gasit
multa rasplata in ai ajuta pe oameni, reparand lucruri prin casele lor, astfel
ca, aproape ca am fost crescut de toata localitatea. Oamenii munceau din greu
in minele de uraniu si sigur ca dupa sase ore de iradiere in mina, cineva
trebuia sa le puna un zambet pe fata. La insistentele mele tata mi-a cumparat
un diaproiector si o duzina de diafilme cu povesti. Am vopsit peretele opus
blocului nostru cu var, conturand un ecran mare si alb pe care seara pe la
sapte incepeam sa proiectez povesti. Repede sa dus vestea in tot santierul si
lumea a inceput, la sfarsit de saptamana sa se adune, cu scaunelele de acasa,
la micutul meu cinema. Inima imi exploda de bucurie.
Cand am realizat ca
povestile incep sa se termine mi-a venit ideia sa-mi fac eu filmuletele mele.
Am procurat hartie alba pe care am taiato la latimea filmului si am inceput sa
desenez sub o lupa de sticla, dintr-o lanterne veche, fotograme cu imagini si
chiar text minuscul, pe ici, pe colo. Desenam povesti de cate zece fotograme.
Povesti inventate de mine cu cawboy, tancuri rusesti si extraterestri. Luam
apoi filmul de hartie si il manjeam cu untura alba de porc, pana cand acesta
devenea semitransparent dupa care, il uscam intre doua hartii de sugativa incat
sambata seara aveam doua, trei filmulete pregatite pentru premiera.
Eu proiectam filmul
prin fereastra de la nivelul doi al blocului asa ca nu toata lumea stia cine e
autorul, iar seara cand mergeam pe strada si vedeam babutele cu scaunele,
strigandu-se una pe alta, sa mearga la blocul ‚A’ la film, eram in al noualea
cer, de ce? Ca eu eram acel care aduce aceasta bucurie.
La 12 ani am
cumparat primul aparat de filmat de 8 mm si am realizat primul meu filmulet de
3 minute jumate – era un film in culori. A urmat apoi Bocsa, Oravita, Otelul
Rosu, Resita, Timisoara si un marele premiu pe tara pentru filmul PERSEVERENTA
realizat pentru casa pionerului din Oravita, unde mi s-a propus sa predau
fotografie si film de catre directorul casei, domnul Viorel Sperlea. ‚Am crezut
ca mor si nimeni nu va auzi de cercul nostru’, spunea el.
Pentru ca tot am
inceput sa dau nume trebuie aici sa recunosc contributia mai multor oameni la
conturarea caracterului meu: Watz Iosif – care m-a facut proiectionist si m-a
educat in maestrii cinematografiei mondiale, Ing. Draga care m-a ajutat sa-mi
construiesc primul aparat de radio cu lampi si m-a ajutat impreuna cu domnul
Funaru sa devin un bun technician in electronice, soferul Chis Nicolae care m-a
dus cu masina prin muntii banatului si a fost parte din imaginile mele, Turlea
Emil cu care am realizat filme de protectia muncii in subteran, Inginerii
Nicolae Boncoi si Iulian Topala care au realizat potentialul filmului meu in
cadrul intreprinderii miniere, in promovarea de noi tehnologii realizate local,
oameni cu care am colaborat si am luat premii la mai multe festivale de film
din tara incluzand; un locul trei pe tara si o medalie de bronz la Secventa
Timiseana, pana cand, in 1979, am plecat de acasa spre Roma, precum Badea
Cartan – din curiozitate. Ultimul meu vis in tara a fost sa realizez un
festival de film la Oravita si sa-l invit pe Sergiu Nicolaescu ca presedinte in
Juriu.
In materie de
teatru si actorie trebuie sa-i multumesc profesorului meu de desen domnul Calin
Ion care mi-a dat primul rol in clasa a saptea in piesa Ion Roata si Unirea. A
urmat apoi rolul lui Gatlan Zaharia din Amintiri din Copilarie, rol pentru care
am fost adus din Ciudanovita sa-l joc si la Oravita in echipa de copii a
teatrului Mihai Eminescu iar mai tarziu prin ,’72 am fost invitat sa-l
inlocuiesc pe actorul care lipsea, din rolul lui Tiron, din Comedie cu Olteni,
a lui Georghe Vlad sub regia doamnei regizor, Geta Vlad, inconjurat de
decorurile frumoase realizate de dragul meu profesor si protector Ion Calin. Cu
aceasta piesa am participat la bienala teatrala Ion Luca Caragiale de la Otelul
Rosu unde noi echipa teatrului Oravitean am castigat locul trei pe tara. Am
fost apoi in turneu prin imprejurimi, si as mai fi si astazi inca daca nu as fi
fost luat in armata. Mereu am crezut ca o sa ajung sa pun o piesa, in scena
pasita de Eminescu, la maturitate.
Scrisul a inceput
pe o foaie de caiet de citire cu un toc si o penita, si o gramada de lacrimi si
palme, dupa cap de la Mustata, invatatorul nostru, care imi dicta;’A’ mare de
mana, pleosc o palma,’a’ mic de mana pleosc, si iar lacrimi, liniuta subtire in
sus, liniuta groasa in jos… Cu aceste liniute a inceput relatia mea cu
educatori de seama ca Misura, Doru Sperlea, Sotii Dogaru, Manda, Stefanescu,
Sotii Popescu, Topala, Calin si altii. Am fost un elev slab la limba romana din
cauza ca nu invatam, eram mai mult pe dealuri, mesteream, cu un trepied facut
din trei lanteti, adusi de tata de la mina, un butuc si trei cutii de conserva
din care imi incropisem un aparat de filmat filme imaginare. Umblam dealurile
zicand ca filmez. Nenea Todut ii zicea lui tata: Baiatul tau o sa ajunga un
mare regizor.
In Australia dupa
un an de Italia m-am integrat usor pentru ca erau multi italieni si cum vorbeam
limba, nu a mai fost nevoie de engleza, sa supravetuiesc, iar mai tarziu, cand
am realizat ca nu poti face mare lucru fara ea, m-am inscris la scoala de
engleza, si ca s-o perfectionez am urmat un curs in scris profesional, la Universitatea
Monash din Berwick, Victoria. In anul doi am castigat marele premiu la
concursul de povestiri scurte organizat de PENGUIN Publishing Company incurajat
de profesorul/scriitor, doamna Doris Leadbetter. Nu am luat in serios
lucrurile, fiind un student in varsta am crezut ca experienta anilor mei m-a
pus in fata studentilor tineri. Aveam inca o cicatrice adanca ramasa de pe
bancile scoli, unde m-am format crezand ca sunt un elev slab si asta a fost
prapastia dintre mine si scriitori.
La insistentele poetului
Ioan Miclau, care redacta revista Iosif Vulcan, am inceput sa scriu cate ceva,
ca sa-l ajut, sa-i sustin cauza. Nu ma gandeam la continut ci la numarul de
contribuitori. Era singura revista care publica doar literatura, pe care o
stiam in Australia,
si simteam ca particip la realizarea unui vis. Era visul unui roman care pulsa.
Aceasta revista, pentru ca era facuta manual, pagina cu pagina, era o piesa de
arta in sine. Printre pagini se vedeau oftaturile, mazgalelile si stropii de
sudoare cazuti, sangerand textul pe alocuri, corecturi de mana etc. Toate
acestea la un loc transforma revista intr-o sculptura. Lucru care m-a durut
atunci cand a desfintat-o. Insa marele curaj si vindecarea cicatricei a fost
facuta, trebuie sa recunosc aici, de catre profesorul si scriitorul Artur
Silvestri, care m-a socat cu increderea domniei sale, in potentialul izvorului
meu. Artur Silvestri a fost podul maturizarii mele in scris. A avut dreptate
cine a spus:’Dragostea trece prin stomac’. Artur are calitati de parinte adevarat
– de invatator. Si aici ajung la primul nostru mare invatator ISUS astfel
destinul conducandu-ma spre izvorul vietii, incepand cu filmul, teatrul si in
final la scrisul celor 10 porunci.
Magdas Gheorghe,
Mircea Cota, Tibi, Munteanu, Condras, Mita, Sava, Shoani, Feru, Danut, Neli,
fratiorul meu Ghita si surioara Mariana, domnul Jurca, doamna Batalan, domnul
Lucian Ionica, Emil Mateias, Costinas, Lucavetki, Militaru, Sandu Dragos, si
altii, toti acesti oameni minunati fac povestea vietii mele si cu fiecare
moarte, moare o bucatica din mine, o bucatica din istoria locului unde am
copilarit. Toti acesti oameni, ca si tata, si mama, au facut cum au stiut ei
mai bine sa-si serveasca copii si cultura neamului, care are niste radacini
mult mai adanci decat perioada comunismului. Natiunea a trecut prin multe
oranduiri in miile de ani, si noi romanii am invatat sa privim inainte si sa
simtim divin, cantand, glumind, rugandu-ne oftand la Dumnezeu. Nu am trait
obscur. Fiecare dintre noi si-a adus contributia la aceasta lume fara sa simta
si a participat la schimbarile lumii precum fluturele care din miscarile
aripilor sale a declansat un uragan in partea opusa a pamantului. Petre Cretea
intro emisiune a lui Iosif Sava discuta un mit mai vechi care spunea ca: intodeauna
pe pamant exista 36 de intelepti pe care nu-i stie nimeni si care sunt cei pe
care sta lumea ca sa nu se prabuseasca. Acest mit este un omagiu adus
necunoscutului eroic si triumfal din adancul realitatii. In fata unui mort
trebuie sa te gandesti, spunea la randui Sava,
ca el a facut parte din cei 36. El nu stie asta, dar poti sa-i iei tu locul
atunci cand i-l dai pamantului.
Eu i-am luat locul
tatei care s-a daruit, care a muncit cum a stiut el si care a fost decorat cu
toate ordinile muncii. El i-a facut mandrii pe cei care l-au crescut si a dat
tot ce a avut el mai bun aproapelui sau.. Acest simtamant sanatos, inradacinat
adanc in neam ne duce in vesnicie in dorinta Domnului gravata in foc pentru
noi.
Dragii mei
Banateni, dragi Romani, draga Mariana Gurza, de aici din Australia, Benoni din
Ciudanovita/Oravita, continua sa va faca mandri, continua ca Badea Cartan,
drumul spre cinstirea identitatii si sa nu uitam ca noi toti suntem daruiti de
la Dumnezeu cu potentialul FLUTURELUI. Celor care v-am gresit v-a cer iertare,
va multumesc si va urez:
Sa fiti iubiti si
s-auzim numai de bine.
Ben TODICĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu