Pe Ben Todică l-am cunoscut prin intermediul
internetului. Aşa
i-am ascultat emisiunile de radio, în limba română, aşa am conversat şi tot
aşa, i-am citit cartea.
Cred
că ceea ce impresionează la Ben este franchețea trăită cu ochii şi sufletul
mari, deschişi, spre un final fericit. Viața lui este una de film hollywoodian,
o viață aninată între lumea minerilor şi
cea a poveştilor pe celuloid, o viață împărțită între lumea comunistă şi cea
capitalistă, între emisfera nordică şi cea sudică. Vă propun să-l descoperim împreună
pe acest neobosit truditor pentru păstrarea unei identități româneşti în Australia,
fără ca să sufoce nicidecum deschiderea lui şi a noastră, spre marea lume care
ne înconjoară.
Cristina Mihai: Ce a însemnat să trăieşti într-o zonă minieră?
Pentru cei de azi, mineritul pare doar o poveste gri. Cum ai văzut tu viaţa ta de la Ciudanoviţa?
Ben Todică: Înseamna forfotă, mulţime de oameni de diferite
etnii şi funcţii, multiculturalism, entuziasm, mister, sete de a cunoaşte şi
izbândi, prietenii, cultură, înţelepciune, dezvăluiri, achiziţii de talent şi,
cel mai important lucru pentru toţi, banii. Aici nu era diferenţă de clasă. Toţi
eram la fel de săraci şi posedam doar sufletul. Unii conduceau, alţii se lăsau
conduşi, iar în mod special, la Ciudanoviţa erau şi puscăriaşi, deci şi
securitate, armată şi dacă sunt mulţi bani pentru că minerii câştigau de cinci
ori mai mult decât unul într-o fabrică obişnuită, atunci erau din plin: mâncare,
băutură şi distracţii. Şi, unde e băutură e şi bătaie, violuri, furturi, evadări,
accidente şi sinucideri, iar în final, să nu-i uit pe cei bolnavi de tuberculoză,
silicoză şi radiaţii. În mulţimea de mii de locuitori să nu uităm copiii, să nu mă uit pe mine, care am trăit raiul pe pământ,
raiul tuturor celor mari care au scris despre el. Eu aici am crescut şi am
descoperit lumea şi nu am avut etalon de măsură ca cei maturi care au venit
aici să-şi construiască o viaţă văzută sau visată. Povestea gri apare după
deziluzie şi înfrângere, prin neatingerea scopului sau a nenorocului. Cazul morţilor
şi apoi a schimbării regimului care a schimbat toate orânduielile devenite de o
viaţă lege. După ce ai visat o viaţă să-ţi faci o casă şi să te aduni pentru o
pensie fericită la bătrâneţe, a venit prăpădul şi ai pierdut totul. Griul a
devenit dintr-o dată griul ţării. În Ciudanoviţa, am prins aripi şi am început
să visez frumos până în momentul în care am ieşit din ea.
C.M.: De unde a apărut dragostea ta pentru film?
B.T.: Dragostea pentru film a început în sala cinema.
La început, aveam două în Ciudanoviţa, unul vechi într-o baracă, peste râu de
vechea Poştă, lângă cazarma pompierilor unde mergeam cu părinţii când apărea câte
un film renumit adus din Rusia şi, unul nou, în Casa de Cultură construită din
cărămidă dublă. Lumea stătea frumos la rând. Intrau mai întâi civilii, apoi câte
un pluton militar şi foarte rar, puscăriaşi. Eram pentru prima dată în viaţa
mea într-un mare amestec de oameni, care stăteau cu feţele ţintite spre ecran,
râzând sau plângând în funcţie de cum se derulau imaginile pe ecran. În acel
moment, am fost sedus de magia filmului, de acea forţă care avea puterea de a
face omul fericit. De aici, a început călătoria mea, urmând razele de pe ecran
prin vizete în cabina de proiecţie. Dacă stau să mă gândesc, de fapt filmul m-a ales pe mine. Au trecut câţiva ani şi, la scăldat,
am descoperit ceva sclipitor pe fundul râului. Erau bucăţele de film în culori
de 35 mm, aduse de ape. Am pornit în susul râului, căutând noi bucăţi, până am
ajuns în spatele cinematografului, în locul unde operatorii aruncau resturile
de film, care se rupeau în timpul proiecţiilor. Am ajuns ucenic de mic în cabina de proiecţie, unde am simţit mirosul de
celuloid, zumzetul aparatelor, vocea actorilor, luptele şi muzica care m-au
sedus. Am descoperit limbajul şi ritmul filmic, povestea... «Deci, de aici vine
magia care aduce fericirea», mi-am zis şi, din acel moment, mi-am dorit să fiu
parte din această lume.
C.M.: Ştiu că ai avut ocazia să-l întâlneşti pe Sergiu
Nicolaescu şi, mă gândesc, şi alţi mari cineaşti. Descrie-ne puţin
perioada aceea a unor orizonturi culturale care astăzi par îngropate demult în
lumea avidă de bani.
B.T.: La vârsta de 12 ani mi-am cumpărat primul meu
aparat de filmat de 8 mm, am descoperit cine-amatorismul şi am înfiinţat Cineclubul Apollo din Ciudanoviţa. Mai întâi
independent şi, pe urmă, sub umbrela sindicatului de la UCMMA Bocşa, apoi
Exploatarea Minieră Banat din Ciudanoviţa şi Oraviţa. De acolo, am început să particip
la festivalurile de film din ţară. Am visat să organizez un festival de film la
Oraviţa, unde să-l invit ca preşedinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu. De ce el?
Pentru că îi admiram filmele şi, în mod special, pentru că am avut acazia să-l
întâlnesc într-un concediu pe faleza de la Eforie Nord, unde am făcut un
filmuleţ cu el de un minut jumate. L-am rugat să mă lase să-l filmez. El mi-a
examinat aparatul de filmat Meopta de 8mm şi apoi mi-a zis: «Ce vrei să fac?» Bucuros, l-am rugat: “Coborâţi în
nisip, apoi urcaţi pe faleză, vă uitaţi în dreapta, apoi în stânga, alegeţi stânga
şi vă îndepărtaţi spre oraş.“ Aşa a şi făcut,
i-am strigat «Motor!» şi a executat
instrucţiunile mele şi la comanda mea de «Stop!», a venit la mine, mi-a urat succes şi ne-am despărţit.
Filmul meu începea astfel: Apollo Film prezintă
un film cu Sergiu Nicolaescu, Scenariul şi Regia, Benoni Todică. După ce am
developat filmul şi l-am montat, am fost la Bucureşti la el acasă ca să îl arăt,
însă, din păcate, am găsit-o doar pe mama lui acasă. Nu am ajuns să-i arăt nici
filmul şi nici festivalul n-am reuşit să-l organizez pentru că am fugit din ţară.
Pasiunea filmului este foarte costisitoare şi, dacă nu ar fi existat sindicatul
care să-ţi ofere ajutor financiar, material şi şcolarizare, iubitorii de film
care nu aveau şansa să intre la IATC, nu ar fi avut nici şansa să se exprime
prin acest format. Cine-amatorismul luase amploare în Romania anilor ’70 şi,
participând aproape lunar la festivalurile de film organizate prin judeţele ţării,
am avut acazia să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari realizatori şi critici de
film din România. Am avut şi experienţa «Oscarului», atunci când filmuleţul meu «Perseverenţa», realizat pentru
Casa Pionerului din Oraviţa, a luat Marele Premiu pe ţară.
C.M. : Cum te-ai simţit, cum a fost atmosfera la
festivalul unde ai luat premiul pentru primul tău film, cel cu Casa Pionerilor
din Oraviţa?
Filmul finalizat l-am
înmânat directorului Casei Pionierului, prof. Viorel Sperlea şi, după festival,
într-o dimineaţă, pe la şapte aud vocea educatoarei de la a cărei grădiniţă am
folosit copii şi pe ea ca actori în film, că mă felicita. Auzise la radio, la Buletinul
de ştiri, de succesul filmului. La Casa Pionierului, directorul avea ochii în
lacrimi când mi-a mulţumit, spunându-mi că el credea că va muri fără să-şi
imagineze că vreodată va fi fost posibil să audă şi de ei ţara şi, iată, deveniseră
cei mai importanţi pentru judeţ. După acest succes, au început să-i doteze cu
tot ce le trebuia. Din acel moment, nu mi-a mai trebuit să mai întrec pe nimeni
în festival, însă eu am câştigat premii şi cu alte filme, primind medalii,
trofee şi menţiuni de la mai multe personalităţi: Florian Potra, critic de
film, Călin Căliman, regizorii Alecu Croitoru, Bob Călinescu, Alexandru
Satmari, Geo Saizescu şi mulţi alţii. Festivalurile durau câteva zile şi
erau construite pe calapodul celor de la Cannes, cu festivităţi, mese, baluri,
conferinţe de presă, excursii, şedinte, seminarii etc. Participau cineaşti din
toată ţara de la instituţii, şcoli şi universităţi. Veneau câte 3-4 membri de
cine-club şi se adunau în număr mare, plus spectatorii în sălile de proiecţie, pentru
că atunci când erau multe filme, proiecţiile erau câteodată împărţite pe
categorii- filme artistice, documentare sau pentru copii şi erau proiectate în
săli diferite, mai mici. Nu era uşor ca tu, un om modest de pe un şantier
minier, să baţi intelectuali şi studenţi specializaţi în domeniu. Rezultatele
mele bune au fost obţinute pentru că nu am fost conştient de aceste diferenţe,
ci doar că am fost sincer în realizarea lor şi, poate, această sinceritate şi
modestie le-a făcut originale şi atractive pentru juriile care erau formate
uneori şi din câte 10 persoane, oameni specialişti din diferite domenii ale
culturii române.
C.M.: Povestea ta e una de roman. În plin succes şi
viață bonomă, ai ales la un moment dat să fugi din ţară. Era o decizie
grea şi… mai ales riscantă. Cum s-a derulat acest film al vieţii tale?
B.T.: Cred că şi fuga mea din ţară, ca şi filmul, m-a ales ea pe mine pentru că eu nu am crezut
vreodată că o să ajung să am paşaport şi destui bani ca să merg în străinătate.
Am crescut într-o familie de oameni foarte harnici şi
modeşti. Părinţii mei au muncit pământul în Iezer, judeţul Vaslui, că din acele
locuri ne este obârşia, iar când a venit colectivizarea şi le-a luat totul, au
plecat prin ţară după muncă şi aşa au ajuns la minele din Ocna de Fier, apoi la
Ciudanoviţa, în Banat. Am făcut armata la grăniceri şi, ca să vezi cât de copil
eram, odată, în serviciul de pază pe frontieră, într-o iarnă când era fâşia îngheţată,
am trecut-o dincolo, în Iugoslavia, unde m-am întâlnit cu grănicerul iugoslav,
care era în patrulă şi am fumat o ţigară amândoi. Eu i-am oferit o ţigară “Haiduc“, cele mai
ieftine ţigări româneşti de pe atunci, iar el mi-a oferit una iugoslavă cu
filtru, echivalentul Snagovului nostru. În mintea mea, îmi
împlineam un vis: puteam să mor cu mintea împăcată că, măcar unul din familia
noastră a fost în străinătate. Da…, nu avea să afle nimeni. Era secret, pentru că, dacă se
afla, intram automat în batalionul disciplinar. Şi acum, să vezi cum lucrează
Dumnezeu: un prieten de-al meu, un inginer electronist din Bucureşti, venit şi
el la mină ca să câştige bani, îl bate pe un miliţian pentru o fată. Miliţia
urmăreşte să-l prindă ca să-l bage la închisoare. Mă trezesc noaptea cu el la uşă,
ca să mă roage să-l ajut să fugă din ţară. El ştia că am fost grănicer şi cunoşteam
în amănunt sistemul şi zona, aşa că i-am dat direcţie şi sfaturi, ne-am luat rămas
bun şi ne-am despărţit. A doua noapte, eram la cabana Şapte brazi din Oraviţa, cu un grup de prieteni, unde chefuiam, când
cineva mă cheamă afară în spatele cabanei, unde dau de Stănescu, că aşa îl
chema. «Ce faci mă?», îi zic, «n-ai plecat?». «Ba da. Am umblat toată noaptea
prin văi şi hârtoape şi spre dimineaţă, am vazut un tren, în care am urcat din
fugă, bucuros ca am prins trenul de Belgrad şi m-am trezit din nou în Oraviţa. Era
trenul Berzovia-Oraviţa. M-am rătăcit!» îmi zice disperat. «Trebuie să mă ajuţi!».
Cum eram în formă, am prins curaj şi i-am zis «Bine mă, hai că vin cu tine!». Am
luat o sticlă de coniac, ciocolată şi câteva sticluţe cu suc de lămâie şi, la
plecare, i-am întrebat pe cei din bar dacă vor să vină cu mine în Iugoslavia. Toţi au îngheţat, crezând la un moment dat că glumesc,
iar străinii că sunt securist şi aşa am cules doar trei. Eram de acum cinci
persoane. Ideea era că, dacă ne prindeau grănicerii împărţeam bătaia, căci ştiam
cum se aplică, iar coniacul, ca să ne scuzăm că suntem beţi şi că din greşeala
ne aflam în zonă, lucru care, de fapt s-a şi întâmplat. În momentul în care am
ieşit din arătura dintre Oraviţa şi Grădinari şi am intrat pe asphalt, se opreşte
un IMS de la grăniceri în spatele nostru şi ne întreabă ce căutam. Mă bag eu în
faţă mai îndrăzneţ şi îi spun şoferului că mergem la o nuntă, la Maria Basu.
Mai târziu am aflat că în spate era un vecin, maior la grăniceri, care m-a
recunoscut şi i-a spus şoferului să plece. Asta se întâmpla pe la orele19:00, iar pe la miezul nopţii, am ajuns la
primele sisteme de alarmă din zona de graniţă. Cutii de conserve legate pe fir
de sârmă între copaci ca atunci când le atingi să zornăie şi să-i atenţioneze
pe soldaţii de pază. Începuse o ploaie mocănească, iar noi, întinşi pe burtă, aşteptam
să-i depistăm. Schimburile de noapte treceau tot la două ore şi când treceau pe
lângă un cuib de pază se opreau şi schimbau vorbe sau ţigări, şi ăsta era un
semn că trebuie să ne ferim poteca. După ce a trecut primul schimb şi am văzut
că nu s-a oprit în zonă, am pornit-o înainte târâş, ceilalţi după mine, ca un cârnat.
Ţineam un băţ de vreo 30 de cm în gură, vertical, ca să depistez firele de
lansatoare. Toată zona era acoperită pe lungime cu un fir de oţel subţire care,
odată atins, declanşa nişte rachete luminoase şi lua pe neaşteptate pe soldat, îl
avertiza că e cineva în zonă. Astfel te vedea şi te aresta. Ştiam că băţul din
gură trebuia să fie foarte uşor, să nu aibă forţă să tensioneze firul de
lansator şi aşa a şi fost. Am găsit firul, m-am făcut punte peste el şi i-am
trecut pe toţi. După multe ore de mers, pentru că era o zonă mai accidentată, cu
văi şi dâmburi, am ajuns la fâşia de graniţă. Era un deal stâncos unde, în loc
de fâşie, era un gard de sârmă ghimpată conectat de stâlpi de beton prin
izolatori electrici. Nu am învăţat în armată despre gard electric, însă eram
acum în faţa lui şi nu aveam curajul să încerc să văd dacă e activ sau nu, aşa
că am luat două crengi uscate şi am mărit
distanţa dintre firele de jos, destul ca să sari ca un tigru printre ele şi
chiar aşa a fost, pentru că se vedea jos, la poale, cum venea soldatul care
verifica fâşia în tura de dimineaţă. În partea iugoslavă, erau dealuri şi văi
ca sânii unei femei acoperite de copaci tineri, cam de grosimea braţului şi
pentru ca zona să poată fi observată, erau toţi tăiaţi şi căzuţi unii peste alţii
la întâmplare, creând o linie rotundă a orizontului, însă ascundeau toate
denivelările şi gropile de dedesubt. După ce am
trecut şi eu, am privit în urmă. Aveam o privelişte de vis, pe care nu am s-o
uit niciodată. Soarele răsărea deasupra Marilei şi la poalele ei, şerpuind în
sus, oraşul Oraviţa se dezvelea de pătura nopţii. Deodată, un ţipăt. Mă întorc şi-l
văd pe Stănescu căzut cu un picior printre puieţii îndoiți invers. Îi alunecase piciorul printre trunchiurile copacilor într-o
groapă şi l-a rupt. Nu puteam rămâne aici aproape de graniţă, pentru că putea
să sosească în orice clipă soldatul, aşa
că am făcut doi dintre noi scăunelul cu braţele şi am început să-l cărăm cu
schimbul. De acum, piciorul se umflase şi el gemea în semi-leşin.
După a doua colină, am dat de un cioban cu oile şi ne-am predat lui. Acesta a
dat vestea cumva, pentru că ne-am trezit cu poliţia iugoslavă, care a venit cu
o semidubiţă şi ne-a ridicat. Pe Stănescu l-au internat, iar pe noi ne-au dus
la tribunal, ne-au judecat şi ne-au dat două săptămâni de puşcărie pentru că
trecusem frontiera ilegal. Hai s-o fac mai scurtă că, altfel, răspunsul la întrebare chiar devine un
roman. După două săptămâni suntem scoşi şi, din nou, aruncați în dubiţă, cu Stănescu
scos din spital şi în ghips, căraţi fără vedere timp de multe ore, când te gândeşti
că acuşi vom fi la graniţa românească şi vom fi predaţi autorităților. Era o
chestie care se practica uneori. Din fericire, am ajuns la Belgrad şi, din nou,
închişi pentru două săptămâni. Aici erai intervievat şi verificat cine eşti şi
unde vrei să ajungi. Erau peste două sute de ilegali din România, Ungaria,
Cehoslovacia. Stăteam câte o sută în dormitor, cu paturi de fier suprapuse. La Vârşeţ,
unde am făcut primele două săptămâni, eram 40 în cameră şi ne scoteau doar o
dată în curte pentru zece minute, după care stăteai pe o băncuţă de lemn toată
ziua. Eu am vrut să ajung în Suedia, dar de aici se putea emigra doar în
Australia. Unul dintre noi, un oltean, a ales Australia şi atunci a fost
separat de noi. După două săptămâni ne-au pus într-un microbuz şi ne-au dus la
graniţa cu Italia, unde după ce ne-au arătat şoseaua care duce la Trieste,
ne-au sfătuit să nu spunem nimănui că am avut contact cu autorităţile iugoslave.
În lagărul din Trieste, erau condiţii de hotel, adică eram 4 în cameră. Se putea emigra doar în trei ţări: USA, Canada şi Australia.
Am ales Canada, pentru că se pleca cel mai repede şi după doi ani primeai cetăţenia
şi puteai să te întorci în ţară, ca să-ţi vezi familia. În America aşteptai 4
ani, se putea merge acolo, însă aveai nevoie de un sponsor/garant particular, pe când în Australia şi Canada te lua statul. Cel
mai tânăr dintre noi, un moldovean care a răspuns invitaţiei mele de la cabana
din Oraviţa, a ales şi el Canada şi acolo a şi ajuns. Mai era boxerul din Braşov, cules tot din cabană,
fost campion naţional, era numai muşchi. Spărgea nucile între degetele de la
picioare de te cruceai. El şi cu Stănescu s-au cherchelit şi s-au luat la bătaie cu un
grup de bulgari, care bătuţi, s-au pregătit să-i omoare pe amicii mei şi atunci
aceştia, de frică, au fugit în Franţa, unde arestaţi din nou ca ilegali, au
ales între puşcărie şi Legiunea Franceză. Astfel, Stănescu a fost paraşutat ca
soldat al armatei franceze în Djibuti, iar boxerul a ajuns instructor în
Legiunea Franceză din Marsillia. Iată-mă singur. Pentru cine mi-am riscat viaţa?
Eu am fost tare naiv pentru că am crescut în credinţa că toţi suntem ca o
familie.
C.M.: Din Italia, lumea liberă sau «liberă» nu mai era atât
de strălucitoare, dar trebuia să înaintezi în necunoscut. Ţi-ai dorit atât de
mult ca să mergi la capătul lumii sau ai ajuns acolo mânat de destin până la
urmă?
B.T.: După unsprezece luni de aşteptare, m-am
plictisit şi mi-am schimbat dosarul, iar după o lună am ajuns în Australia,
despre care nu ştiam nimic. Dar stai să vezi de ce. Pentru că şi aici tot
destinul a lucrat. Australia m-a ales pe mine, nu eu pe ea. După vreo două luni
de aşteptat în Trieste, apare un nou refugiat din România, un plutonier major
de infanterie din Reşiţa, foarte şmecher şi curtenitor, jucător de cărţi şi
pilangiu la maxim. Era ţigănos la piele,
dar şi la vorbă: «Au! Mânca-ţi-aş…!»
Aşteptând în gara din Trieste, eu îmi găsisem serviciu la un restaurator de
mobilă antică pentru înalta clasă, însă era o zi, două pe săptămână. Mă folosea
mai mult la livrat, pentru că eram vânjos. Seara, când veneam de la muncă,
trebuia să cumpăr de băut, pentru că aşa era regula şi s-o împart cu cei din
cameră. Iar când nu aveam bani, Tache plutonierul, că aşa îl chema, făcea rost
de bani. Şi într-o seară, ne-am întins la băut într-o tratorie dintr-o
localitate apropiată şi, pe la două dimineaţa ne-am hotărât să plecăm spre lagăr.
Erau vreo 4-5 km, întuneric beznă şi ce-i vine lui Tache să propună? Să luăm o
maşină de pe stradă şi s-o abandonăm aproape de dormitoare, iar politia o va
afla a doua zi şi-o va reîntoarce proprietarului. Însă cum ne chinuiam noi s-o
pornim, iaca numai ce apare poliţia şi ne arestează pe toţi. A doua zi eram căraţi
toţi în cătuşe de poliţia federală la tribunal, ca să fim judecaţi pentru
tentativă de furt. Ne simţeam importanţi ca-n filmele cu Franco Nero. Toţi ne
priveau cum ne păzeau cu fală politiştii. Era plină sala de tribunal şi îţi
crea iluzia unei scene de film poliţist. Mame care plângeau, copii, bunici, hoţi
de buzunare, prostituate, mafioţi etc, aveai senzaţia că sunt acolo toţi pentru
noi, însă, în realitate se judecau zeci şi zeci de cazuri ieftine pe zi. Noi am
primit o lună cu răscumpărare, însă cum eram săraci şi singuri, am intrat la puşcărie.
Da’ ce puşcărie? Nu se compara deloc cu cea iugoslavă, unde primeai bătaie toată
ziua cu furtunul de cauciuc, dacă te prindeau că vrei să te aşezi în pat. Stăteai
de dimineaţă pe băncuţa de lemn şi-ţi depănai viaţa celuilalt, pe când în
Italia, aveai cinematograf, biserică, dreptul să-ţi cumperi tu mâncarea
preferată şi să ţi-o găteşti, dreptul să-ţi cumperi un litru de vin pe zi, ţigări
şi o cameră unde puteai să-ţi plăteşti o prostituată din afară, dacă nu aveai
soţie sau prietenă care să te viziteze. De vorbit, nu vorbeau între ei deţinuţii.
Erau de toate neamurile şi eram câte 10 în cameră, unde aveam reşou şi tacâmuri
pentru gătit, frigider şi televizor, baie şi WC, etc. După ce am ieşit afară,
proprietarul maşinii a venit în lagăr şi ne-a invitat la el acasă la masă şi-am
devenit prieteni. De acum, aveam cunoştinţe în Italia. Mai târziu i-am trimis
vederi din Australia, însă faptul că am fost închis, a fost considerat caz
penal pentru statul canadian, care mi-a trimis o scrisoare în care mă informa că
timp de 10 ani nu am ce căuta în ţara lor. Dar scrisoarea mi-au trimis-o după
ce am ajuns în Australia. După şase luni, m-aş fi întors imediat în România şi
erau sute ca mine, dar cred că ne-ar fi
închis şi distrus în bătăi autoritățile. Am văzut la mâna întâi ce le făceau
celor prinşi sau întorşi acasă. Libertatea la care visasem nu exista în Occident.
«E o farsă!», mi-am zis, însă îmi merit pedeapsa pentru c-am muşcat, ca Adam,
din mărul oprit.
C.M.: Ce s-a întâmplat cu ai tăi, acasă?
Acasă, după plecarea mea, părinţii se întrebau unde oi fi, însă după ce au
descoperit carnetul de CEC au înţeles că am plecat. Cei de la Exploatarea
minieră credeau că sunt plecat în vreo delegaţie prin ţară, însă când au primit
înştinţarea mea că sunt în Italia, au năvălit peste părinţii mei cu ideea de a
confisca tot ce îmi aparţine şi, în mod special, îi interesa carnetul de membru
de partid, pe care tata l-a predat, aceştia răsuflând uşuraţi. Sigur că au
plâns sărmanii pentru că tata ieşise la pensie după 39 de ani neîntrerupţi în
minele de uraniu, iar partidul îi lăsa în plata Domnului pe pensionari, aceştia
fiind nevoiţi să se retragă în alte grupuri, de unde primeau ajutor şi căldură
familială. Mai întâi, tata a devenit penticostal şi, mai târziu, a convins-o şi
pe mama. Pocăiţii erau înţelegători cu ei faţă de organizaţia partidului, care
mereu îi persecutau şi le scoteau ochii că au un fiu trădător. Sărmana mamă,
cât o mai fi plâns…
Lucrurile în Occident care susţin societatea, sunt de fapt kitsch-uri moderne
care strălucesc de-ţi iau ochii, ceva asemănător cu cioburile de sticlă de care
erau fascinaţi băştinaşii din America, atunci când prima dată au fost vizitaţi
de conquistadorii spanioli. Acestea sunt puntea spre obiectul de lux clasic, de
calibrul Rolls Royce sau Mercedes, după care trebuie într-adevăr să munceşti ca
să-l obţii. Italienii, la fel ca toţi occidentali, muncesc de dimineaţă până noaptea ca să plătească pentru ele. Încep
serviciul la 7 dimineaţa şi la 12, ora prânzului, au două ore în care se duc
acasă, prânzesc cu familia şi trag o oră de somn, după care se reîntorc în
fabrică sau instituţie şi continuă până la şase, şapte seara, apoi se întorc
acasă, servesc cina, urmăresc ştirile şi se culcă. E asta libertate? Păi găina
şi porcul nu fac la fel? Ba da, fac la fel, mi-am zis. Până şi cel
mai bogat mafiot nu are linişte, e antrenat în această luptă materială. Noi am
fost criticaţi că suntem ca într-un lagăr, organizaţi în comunism, însă pe
ăştia i-am găsit crâncen organizaţi. Fără ca ei să realizeze. Păi ce folos să ai
de la aceste străluciri, dacă nu le poţi împărtăşi, ca victorii, cu nimeni?
Eroii şi victoriile de admirat le sunt dictate de sistem şi oile urlă şi
aleargă după ele. În Ciudanoviţa şi Oraviţa mea, după cele şase ore de muncă
date partidului, nu mai interesa pe nimeni ce fac. Aveam grupurile noastre de
prieteni şi mai trăiam o viaţă în paralel. Tot ce obţineai în comunism era prin
isteţime şi creaţie, chiar şi o fată trebuia s-o cucereşti cu poezie şi trăirea
era de durată, sufletul creştea. Să nu fiu înţeles greşit. Poveşti adevărate
există şi în capitalism, însă eu prezint evenimentele la nivel de emigrant
sărac, într-o lume săracă, majoritară. Majoritatea are acces la lucruri
imediate şi ieftine, care nu sunt trainice, create în acest scop pentru că “viermele
trebuie să producă mătase”.
Dintr-o ţară capitalistă nu se poate fugi. Dacă era România capitalistă, nu
mai puteam să traversez un ţinut atât de mare pe jos ca să ajung la graniţă.
Toate terenurile ar fi fost particulare şi aş fi fost prins imediat.
C.M.: Drumurile imigranţilor în noile lor patrii sunt pline
de sinuozităţi, de lacrimi, de dureri, dar mai apar şi bucurii. Care au fost
momentele marcante ale integrării tale în Australia?
B.T.: În general, sunt binecuvântat de Dumnezeu. Am
avut în ţară doi părinţi foarte credincioşi, harnici şi tare iubiţi, care s-au
rugat mereu pentru mine. Iarăşi destinul. Eu am fost recrutat de statul australian
pentru minele din Perth, datorită experienţei şi calificările mele în acest
domeniu însă, pentru că am fost singurul când am aterizat în Melbourne pentru
această destinaţie şi nu aveam legatură decât a doua zi, cei din lagărul din Melbourne
au hotărât să mă oprească aici. După o lună de stat în lagărul din Footscray,
mi-am găsit serviciu la fabrica Philips din Clayton. Acum vorbesc de suburbiile
oraşului. Şi am închiriat o garsonieră în Carnegie. De engleză nu aveam nevoie
pentru că fabrica şi, în general, Australia, era plină de italieni şi eu, după
un an de stat în Italia, o vorbeam foarte bine, ba chiar mai bine decât vechii
italieni, care începuseră s-o uite deja. Nu pot să spun că nu au fost lacrimi în
toţi cei 11 ani, până la prima mea vizită în ţară ca să-mi revăd părinţii,
fratele şi sora, prietenii copilăriei şi colegii de viaţă, însă despre asta se
pot scrie o mie de pagini. Dar, în mare, după doi ani de fabrică, un fost
prieten din lagărul din Italia m-a vizitat la Melbourne şi, neplăcându-i drumul
meu ales spre profesii practice, cunoscându-mi capacitatea şi talentul artistic,
m-a invitat la el, la Canberra, unde era student la Geologie, ca să-mi schimbe
cursul vieții. M-am înscris la un liceu pentru un an de zile, ca să învăţ limba
engleză. Jordan, că aşa îl chema, bulgar de origine, reuşise să fugă în una din
vacanţele lui de la universitatea din Moscova, unde studiase arhitectura, alegând ruta Polonia, Ungaria, Iugoslavia
şi, de aici, a fugit în Italia. În lagărul
de la Latina, unde eu începusem o viaţă de refacere de la chefurile trăsnet
care se ţineu lanţ în lagăr, în fiecare dimineaţă, pe la orele 5, alergam 11 km
şi, în aceste expediţii, l-am descoperit
pe Jordan într-o grădină, executând numere de circ, cu sticle de şampanie şi
mingi de tenis. Jongla câte 10 mingi şi şase sticle goale. Am început prin a ne
saluta, ca mai târziu să jucăm tenis împreună. El era un adevărat spartan în ale sportului şi
am rămas prieteni până am ajuns împreună în Australia, însă el a rămas în
Sidney. După cursurile de limba engleză, am găsit un serviciu ca operator de
teren cu o reporteră, la Ştiri, la canalul 7 tv, însă realizând că engleza mea
nu e suficientă ca să apuc taurul de coarne, m-am întors înapoi la Melbourne,
unde am hotărât să mă înscriu la cursuri ide film ca să-mi perfecţionez limba.
Am intrat la Institutul de ingineri de sunet unde, forţat să studiez practic şi
în scris, mi-am perfecţionat engleza tehnică. Mai târziu, am urmat un Bachelor
of Arts în Literatură, la Colegiul din Berwick/Universitatea Monash. Am intrat
în 1993 în radio şi apoi în televiziune însă,
din banii câştigaţi nu se putea trăi, aşa că am rămas credincios meseriei de
sudor, la care m-a înscris tata. Şi pot spune că şi ea, sudura, m-a ales pe
mine. Eu îl trimisesem pe tata să mă înscrie la Timişoara la Electromotor,
pentru că iubeam electricitatea, dar el, întâlnindu-se la Berzovia cu nişte
vechi ortaci de muncă de la minele din Ocna de Fier, a ajuns la Bocşa şi, după
un chef mineresc, m-am trezit înscris la Şcoala Profesională de pe lângă
Uzinele UCMMA Bocşa, pentru sudor. O meserie care mi-a adus mulţi bani în
Australia, suficienți cât să ajung să-mi cumpăr o casă şi să-mi susţin pasiunea
mea pentru film şi radio.
C.M.: Pasiunea ta pentru film nu te-a părăsit şi ai
mers şi la universitate. De ce nu ai rămas în industria presei?
B.T.: După absolvirea Institutului, ca de inginer de
sunet, am avut nevoie de practică şi aşa am ajuns să lucrez la staţia de radio
comunitară, 3zzz, la programul în limba olandeză şi, după un an, să fiu invitat
de George Pană, care era preşedintele Grupului Român, să devin membru al echipei lor, unde funcţionez şi azi. Mă întrebi
de ce nu am rămas la televiziune, la ştiri. Răspunsul e simplu: se plăteşte
prost, e periculos, pentru că am văzut mulţi operatori cu cicatrici pe faţă de
la încăierările de la manifestări politice şi sportive, apoi ceea ce mă durea
cel mai mult e că nu aveam acces la procesul artistic al materialului filmat. În
capitalism totul e divizat, segmentat, împărţit pe bucăţele, ori la noi în ţară
era un act de echipă. Eu voiam să creez, nu să filmez şi, apoi să nu mai văd
materialul care intră la montaj, la sunet , la producători, reporteri şi, apoi,
la regizori şi…pe post. Asta e munca de bovină, muncitor la linia de asamblare,
care ştie doar un şurub să strângă. «Viermi de mătase», care e un termen pe care l-am descoperit după şase
luni de Occident, ori la posturile comunitare ai mână liberă să devii autor
total, însă neplătit.
C.M.: Să realizezi săptămânal o emisiune de radio în
limba română, înseamnă multă, multă tenacitate, pasiune pentru limba română şi
pentru jurnalism. Eu mă număr printre chibiţii tăi, chiar dacă stau la zeci de
mii de km distanţă. Dar, cum poți trăi din aşa ceva?
B.T.: E singura posibilitate să fiu eu, să fiu viu, să
rămân român nedezamăgit de adevărul existenţei şi autenticităţii culturii şi
neamului meu. Noi ne naştem şi ne alegem drumul vieţii din primele poveşti şi cântece
de leagăn. Australienii vin din altă mitologie, pe care eu o respect, însă nu o
pot trăda pe a mea, pentru că eu am venit în astă lume să cresc, nu să devin găina
leşinată şi fără direcţie, sau vierme de mătase. Eu construiesc ‘peste’, nu sar
din cracă-n cracă. Viaţa e infinită şi beneficiile sunt mari în drumul ales.
Mereu am fost răsplătit prin surprizele ei şi le aştept cu încredere în
eternitate. Mitologiile altora sunt treptele înţelepciunii mele, însă eu rămân
eu, cu recunoştinţă. Tot prin ce treci în viaţă te ajută să te cunoşti şi
această cunoştinţă e răsplata. Fiecare împiedicare
spune ceva. Ascult-o cu atenţie! Pentru asta trăieşti, pentru cuta de pe obraz,
pentru iertare, lacrimi, mângâiere. Asta aduce multă pace şi linişte
sufletului.
C.M.: Am văzut-o pe soţia ta, care e de origine chineză
şi mă gândesc, oare cum poate comunica
sufleteşte un român cu un chinez? Care sunt resorturile care vibrează cel mai
bine împreună? A învăţat româneşte? Dar copii, nepotul?
B.T.: Ce cadou minunat mi-a fost dat să observ viaţa
prin alţi ochi! Noi mereu ne impunem crezul şi moftul fără să realizăm cât de
benefic ne este să-i ascultăm cu atenţie şi până la capăt pe cei ce vin din
alte mitologii. Există un infinit de culori şi miresme, nu te rezuma doar la
cele culese. Dacă două suflete se sincronizează, devin unul şi eşti împăcat, însă
dacă ele pulsează diferit, mereu eşti alert de existenţa celuilalt. Singurătatea
şi staţionarea dispar, mereu creşti, eşti viu continuu. Două suflete trebuie să
se iubească fără vârstă. În permanenţă trebuie să fie un poem. Toate clipele
vieţii sunt una şi trebuie să fii abil să le trăieşti în fiecare moment. Să fii
pregătit să iubeşti cu aceeaşi intensitate înfrângerea, stângăciile, împlinirile,
talentul, frumosul, urâtul şi răutatea aproapelui tău. Cu aceeaşi intensitate,
modestie şi cuminţenie. Cel mai bine vibrează relaţia atunci când ea e de acord
cu tine, fără ca tu să i-o ceri. Când sămânţa iubirii tale creşte în ochii ei.
Amândoi am prins cuvinte din limba celuilalt, spontan şi punctăm momente din
viaţă cu ele atunci când e nevoie. Vei fi uluită cât de mare e răsplata. Copiii
prind cuvinte din zbor şi le folosesc doar atunci când sunt la strâmtoare, le
folosesc ca unelte, ca să sculpteze în sufletul tău. Am umblat prin 20 de ţări,
în ideea de a-mi găsi consoarta şi, în momentul în care nu am mai fost interesat,
am ajuns în China şi am găsit-o pe ea. Deci, ce rezultă, e că atunci când priveşti,
nu vezi.
C.M.: Viaţa asta împărtită în două, aşa cum bine ai
simţit-o şi ai descris-o în cartea ta, ÎNTRE DOUĂ LUMI, nu e una simplă
absolut deloc. Totuşi, de acolo, de la capătul lumii, ai reuşit şi să-i ţii
aproape pe românii din ţară cu cei plecaţi la antipozi. La ce răspund cel mai
bine românii din Australia şi ce îi interesează pe cei din ţară, când aud de
comunitatea românească din ţara cangurului?
B.T.: Întodeauna iarba de peste gard e mai verde şi
lucrul acesta e adevărat până nu ajungi
să corectezi această iluzie, altfel ai trăit degeaba. Nu copia pe nimeni!
Acesta e secretul. Fii credincios drumului tău! Trăim într-o lume a iluziilor şi
suntem înconjuraţi de magicieni. Toţi vor bani! Trezeşte-te!!! Raiul e lângă
tine. Nu umbla după cai verzi pe pereţi şi nu trăi în minciună. Vorbeşte-i
fratelui în graiul său şi spune adevărul. Dacă eşti sincer, câinele nu te muşcă.
E instinctul vieţii, e instinctul neglijat şi oprimat prin şiretlic. Românii
din ţară sunt înăbuşiţi de dezamăgiri şi licăresc atunci când ne aud vorbind fără
prejudecată. EI SPERĂ! Speranţa vine de departe, pentru că speranţa îi
eliberează, şi eu sunt conştient de sinceritatea lor. Eu cred în adevărul părinţilor
mei şi al neamului meu şi asta se simte. Românii din ţară sunt dezamăgiţi de
guvernul lor, iar românii din Australia sunt dezamăgiţi de ei. De ce? Pentru că
românii din ţară privesc şi nu văd. Tot mereu a strigat Ţuţea «Măi fraţilor nu
va mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara!». Românii din Australia sunt
fericiţi când îi simt pe cei din ţară alături de ei. Pe cei din ţară îi
interesează curajul şi realizările noastre. Ne privesc ca pe nişte salvatori.
C.M.: Cum ne percep australienii ceilalţi, pe noi,
românii?
B.T.: Ca pe nişte oameni capabili, harnici şi
periculoşi. Le-am demonstrat că suntem periculos de buni în toate. Avem oameni
capabili în educaţie, ştiinţă, artă, politică, sport, medicină etc., în toate formele
de viaţă socială. Suntem cei mai buni prieteni, foarte muncitori şi gospodari,
iubim şi suntem parteneri devotaţi şi de încredere.
C.M.: Faptul că filmul tău, “Drumul nostru“, a fost
prezentat la NewYork şi că a avut succes, mai ales în faţa tinerilor învăţăcei,
este una dintre cele mai frumoase realizări pe care şi le poate dori un artist.
Desigur că vreau să detailezi şi pe marginea acestui subiect şi, mai apoi, să
mergi mai în adâncime şi să-mi spui dacă te-ai gândit să faci o şcoala, acolo în
Australia? Adică să laşi urmaşi profesionali.
B.T.: Am fost pentru mulţi ani membrul al Asociaţiei Învăţătorilor(Instructorilor)
ATOM şi mai sunt şi azi, însă nefinanciar. Am ajutat studenţi de la RMIT să
realizeze filme proiect de sfârşit de an şcolar, până am intrat la Canalul de televiziune
Comunitar CH 31 TV, la programul în limba româna. O oră de varietăţi intitulată
Mozaic Românesc şi o jumătate de oră de educaţie în turism românesc, intitulat Destinaţia România. Televiziunea e un
mediu care cere un imens număr de ore de muncă şi toate rupte de la viaţa de
familie, însă am trăit prin si pentru neamul meu şi promovarea lui. Am dorit să
deschid şcoală de film ca să pregătesc urmaşi aşa cum zici tu, însă au lipsit
sponsorii şi timpul. Visam să organizez şi să participăm la festivaluri, însă sistemul
de aici nu a fost favorabil. Au lipsit răbdarea, timpul şi înţelegerea de a
funcţiona aici. Sunt prea multe pentru un singur om voluntar. Un om care luptă
pentru supravieţuire, cu un salar de sudor, poate învesti numai până într-un
loc. Toate filmele mele sunt de fapt lucrări de mână, la stadiu de
manuscris/ciornă. Ca să ajungă la forma de hollywood e nevoie de milioane. Însă
şi în această situaţie, filmul documentar românesc din diaspora este
reprezentat cu demnitate de filmul meu intitulat DRUMUL NOSTRU, un film documentar color/alb-negru, de trei ore,
care prezintă dorul după pământul natal. Poate fi vizionat pe You Tube şi se
poate citi o recenzie în engleză şi română pe internet. În cadrul Universităţii
Osuego din New York, se studiază la secţia de film documentar românesc, filmul
meu şi un film din România.
C.M. : Cum ai ajuns la New York, mă refer cu filmul, şi câteva trăiri
legate de aprecierile pe care le-ai primit de acolo?
Filmul Drumul Nostru l-am
încărcat pe You Tube în segmente de zece minute după ce a fost prezentat la
canalul de televiziune comunitar din Melbourne patru săptămâni la rând,
împărţit în episoade de 50 de minute. Este un film document care atestă şi
prezenţa noastră, a românilor prin acele văi ale exploatării uraniului,
deschise de ruşi, unde acum văd prin Earth Google că zona dispare înghiţită de
vegetaţie, este reîmproprietărită de natură. Administratorii noştrii şterg
repede totul precum pisica supunându-se cu plecăciune directivelor de la
Bruxelles fără o conservare istorică a locului şi identităţii care marchează 50
de ani de istorie comunistă. Radiaţiile nu sunt o scuză ŞI ASTA O DEVEDEŞTE
BINE HIROŞIMA ŞI NAGASAKI, oraşe ultramoderne astăzi, cu turism intens. Zona cu dealurile ei uranifere
există de milione de ani şi locuitorii au prosperat în acea zonă şi o fac şi
azi. Pericolul pentru muncitori a fost exploatarea intensă şi fără reguli
riguroase de control şi protecţie în procesul de producţie. Apele izvorăsc din
acel pământ de milioane de ani şi istoria nu prezintă deficienţe în evoluţia
omului din zonă nici pe departe apropiate de cele ale alcoolismului şi ţigărilor
moderne. Filmul este un ansamblu de imagini din ziua de azi în culori, alb
negru, din anii 1974 şi fotografii de pe durata existenţei zonei. Filmul a
atins mii de vizionări. Când l-am încărcat pe You Tube, m-am gândit la oamenii
care au lucrat în acea zonă şi apoi, la studenţii şi elevii care vor dori să
facă vreo teză legată de acest subiect. Într-o zi, am primit o cerere de la
Universitatea Osuego din New York, de la prof. Lenuţa Giukin, care îmi explica
de studiul lor legat de filmul documentar românesc din ţară şi din diaspora şi
la ultimul, au găsit pe You Tube filmul meu ca fiind interesant şi
m-au rugat să le trimit o copie. Am făcut-o cu cea mai mare plăcere, în special
că am descoperit şi doi profesori de origine română încadrul corpul profesoral
al universităţii. După o perioadă, am primit din nou un email, prin care mi se propune să le dau
permisiunea ca filmul să fie parte din studiul lor la secţia de film. Un studiu
care punctează diferenţa de a vedea lucrurile din România, între un cineast din
interior şi unul din afară. Pentru mine. şi un singur spectator dacă este
mişcat şi învaţă ceva e un cadou, însă această alegere din New York este
binecuvântarea şi recunoaşterea existenţei mele ca artist. E o răsplată adusă
oamenilor care m-au crescut şi m-au învăţat să iubesc.
C.M.: Cum ai regăsit România, după ani şi ani petrecuţi
departe? Care e cea mai frumoasă trăsătură a românului care e musai să nu se
piardă? Cu ce i-am putea noi cuceri pe străini? Ce ai tu, specific românesc,
care te diferenţiază de orice altă naţie?
B.T.: Calmul şi iertarea, am răbdare, ascult, apreciez
şi încurajez şi, în mod special zâmbesc. Cred că sunt calităţi româneşti. O
importantă calitate care nu aş dori să se piardă la român este că nu e
catastrofal, nu pune la suflet, face haz de necaz şi în mod deosebit are
curajul s-o ia de la capăt. După câte hoarde şi nebuni ne-au pârjolit ţara,
trebuia să fi dispărut până acum.
România mea, aşa cum am scris în cartea ÎNTRE DOUA LUMI a
rămas în anul 1979, când mi-a mângâiat sufletul pe vârful stâncos, rămasă după
gardul de sârmă ghimpată. Un soare care îmi surâdea şi dezvelea de ceaţa
dimineţii, ca de o pătura de nori albi, oraşul Oraviţa, şerpuit, la poalele
Marilei. Parcă o priveam din ceruri!
După unsprezece ani am vizitat România şi cu dezamăgire
pot spune că era goală. România era plină de oameni supăraţi, îmbufnaţi şi cu
capul în pământ. Mi-a creat o stare de
durere profundă şi am vrut să plec, însă trecând printr-un sat, am găsit o
bătrână odihnindu-se la un izvor. Atunci am realizat că ce am întâlnit eu pe
strazile Timişoarei şi Bucureştiului era populaţia, dar poporul adevărat medita
în aşteptarea primăverii. Azi sunt 70 de ani distanţă între noi: România, 35 de ani
în drumul ei, iar eu, 35 de ani în îndepărtata Australie. Eu cu dor după
vremurile celor 26 de ani ai mei din ţară, ei cu iluziile şi speranţele noilor
victorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu