Prof. Dr. Petre Iosub – doctor în filosofie
Lansarea
unei cărţi reprezintă întotdeauna un eveniment cultural care oferă prilejul
unei profunde meditaţii pe subiectul propus, mai ales atunci când tema este
atât de aproape existenţei noastre concrete, la care, nu rareori ne raportăm pe
măsura anilor ce trec, şi nu numai. Culegerea de eseuri ce alcătuiesc cartea Medicină şi Societate apărută la
editura PIM, Iaşi, 2014, este inteligent centrată pe trei teme principale; 1. Medicina între bioetică şi etica
creştină, 2. Interferenţe medico-sociale şi 3. Medicină-mediu şi societate.
Cartea
încearcă să abordeze relaţia sistem medical şi societate în integralitatea ei,
prin prisma istoriei, a evoluţiei ca ştiinţă şi posibilităţi tehnice, a
reciprocităţii sub raport etic şi moral, locul ei în viaţa socială, rolul
medicului şi desigur perspectiva prin prisma transformărilor din societatea
modernă (partea I-a). Cartea în ansamblul ei apare ca o lucrare extrem de
bogată în informaţii şi opinii pe care le consider personalizate şi cu ecou în
mintea cititorului.
Doctorul Lupu dovedeşte şi cu
acest prilej că genetica biologică (ereditatea sau moştenirea nativă) trebuie
să o dublăm în familie şi şcoală cu o „ereditate culturală”. Acest lucru este
demonstrat în chip remarcabil de tandem-ul care îşi asumă responsabilitatea,
autoritatea şi originalitatea acestei lucrări Valeriu şi Vasile Lupu. Această
lucrare, până la urmă de „eseistică medicală”, este de fapt o abordare
plurivalentă a fiinţei umane, un mozaic caracterologic al omului şi al
interacţiunii sale cu socialul sub toate aspectele sale, dar şi cu mediul
extrasocial şi extralogic al existenţei noastre (partea a II-a şi a III-a).
Autorii
îndeamnă medicul, dar şi pe pacient, să se privească reciproc şi să
intercondiţioneze de la persoană la persoană şi nu de la creator la creatură.
Adică în complexitatea relaţională din punct de vedere psihologic, estetic,
moral, cultural, aşa putând să se realizeze o cunoaştere mai bună a cauzelor
care l-au adus în starea de pacient. Cred că trebuie să considerăm medicina ca
cel mai umanizat spaţiu al existenţei noastre unde războiul are un singur
adversar – boala şi se duce pentru sănătatea vieţii şi nu pentru alte scopuri
(pg 48-58).
Raportarea
acestor aspecte la realităţile concrete ale actului medical, ridică câteva
probleme de esenţă şi de percepţie, până la urmă a profesiei de medic (pg 41).
Prima ar fi că medicul şi sistemul medical nu gestionează viaţa, cum greşit se
percepe la nivelul opiniei publice şi mai ales a liderilor de opinie în
domeniu. Ceea ce medicul şi sistemul medical este chemat să gestioneze este
sănătatea vieţii, pe care însă o poate gestiona cu mai mult sau mai puţin
succes în funcţie de o multitudine de variabile cum ar fi; fondul biologic al
pacientului, zestrea lui ereditară, modul de viaţă, atitudinea faţă de propria
lui existenţă, prezenţa unor boli cronice sau tare congenitale, capacitatea de
răspuns al organismului, alte cauze cunoscute sau necunoscute, etc, etc,
variabile pe care opinia publică şi mai ales familia refuză să le ia în calcul.
Trebuie înţeles faptul că
gestionarea vieţii nu aparţine asistenţei medicale, pur şi simplu pentru faptul
că are alte resorturi, care de regulă scapă logicii şi raţiunii umane. O viaţă
se încheie atunci când trebuie să se încheie, indiferent cum; prin accident, prin
boală, sau fără o cauză aparentă ce poate fi asimilată fatalităţii, ca să nu
mai vorbim de uzura biologică care este de regulă respinsă de cel în cauză sau
de aparţinători.
Sunt cunoscute
în biologie suficiente situaţii în care efectiv organismul refuză să răspundă
intervenţiilor noastre, oricât de sofisticate şi evoluate ar fi din punct de
vedere tehnic, sau răspund de o manieră paradoxală (efect invers) cum ar fi:
apoptoza celulară, celula refuzivă sau în blocaj metabolic etc. Dacă acceptăm
că viaţa este un dat natural sau divin, trebuie să admitem şi faptul că cel
care dă viaţă poate să o şi întrerupă oricând, aspect ce raţiunea umană refuză
să accepte. Înţelepciunea populară a găsit un răspuns mult mai simplu şi mai
aproape de adevăr decât toată ştiinţa noastră (aşa a fost dat să fie, s-a
terminat ghemul zilelor, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, etc).
Medicul
trebuie mereu privit în statura sa de reper valoric fundamental al sănătăţii
noastre, şi nu ca pe un oarecare meşteşugar, aşa cum de regulă îl priveşte
societatea actuală care, prin alocare de fonduri insuficiente cu afundarea
sistemului în inepţii funcţionăreşti birocratice şi prin trimiterea de
„cercetaşi” distruge de fapt şi lasă răni adânci în viaţa unui spital, al
medicilor şi al pacienţilor.
Într-un spital nu suntem nici la
măcelărie şi nici la piaţă ca să intre cineva cu ciubotele în activitatea
medicală. Este necesar respectul statului şi al cetăţeanului faţă de acest
reper vital pentru orice tip de societate. Acest lucru îl demonstrează şi
lucrarea de faţă, iar efortul autorilor este unul meritoriu, de aceea sper ca
în viitor să mai vedem assmenea apariţii.
Închei prin a spune că această
carte poate fi uşor asimilată ca un adevărat ghid moral şi etic pentru medic şi
ajutoarele sale din sistem, iar pentru cei din afara sistemului un instrument
util în cunoaşterea a ceea ce înseamnă; medic şi sănătate, viaţă şi boală,
medicină şi societate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu