„Ce grai adânc au pentru noi
însemnele lăsate
de-ai noştr sfinţi, martiri, eroi
în urma lor,
prin toate!”
(Traian Dorz)
„Întrebat-am luminata ciocârlie,
candela ce leagănă-n tărie
undelemnul cântecului sfânt
-Unde sunt cei care nu mai sunt?/
Zis-a ciocârlia: -S-au ascuns
în lumina Celui Nepătruns!”
(Nichifor Crainic)
Lacrimile Suferinţelor unui Neam
creştin sunt ca Magii ce urcă în lumină
de gând, în mireasmă de cuvânt, în lucrare de har, la ieslea Cuvântului s-aducă
cântare, să-L îmbrace-n lumină ca într-o haină, cu chipul Lui Dumnezeiesc de Taină:
„Toţi
trei se-ntâlniră sub <<Steaua din Vega>>/ pe „calea bătută de turma
lăptoasă”.../ Aud recitarea din vocea lor joasă/ în inimi, în gânduri, doar
Alfa- Omega.../ şi Craii suiră spre <<Steaua din Vega>>...//
Brăţara luminii le joacă pe glezne/ cu sprintene-ntreceri de mult
întrecut-au.../ Pofti-i-aş s-adaste căci lung drum bătut-au.../ La ţărmul
doririi să-i poarte mai lesne,.../ Cometa se face când Cruce când iesle!...” (Virgil
Maxim, Nuntaşul Cerului.Ed. Sălajul
S.R.L. Zalău, 1992)
Lacrimile Suferinţelor sunt izvorul
haric ce brodează pe veşmântul sufletului creştin taina suferinţei şi a
bucuriei Neamului în urcuşul credinţei sale spre cer, spre demnitate, spre
moarte, spre înviere:
„Iisuse,
plâng ogoarele sărace/ Şi toate visurile Ţării plâng,/ De când în lanţuri
Neamul nostru zace./ Şi-a ridicat urgia braţul stâng/ Şi-şi strânge pumnul
lângă scăfârlie/ Rânjind când închisorile ne frâng...”[Aiud, 6 Martie
1949](Pr. Ilie Imbrescu, Căinţă pentru neamul meu- Poezii din Închisoare.Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2000)
Lacrimile Suferinţelor au înflorit în
poeme, în colinde, sub biciul cumplit al groazei, pe pânza sufletului, smulsă
de cnutul urii viscerale, înmuiată în urzeala îndurării, resemnării, doririi,
dăruirii, mărturisirii:
„Prin
colind le spunem tuturor/ Stelelor oprite în sobor/ că un ler şi înc-un an
apus,/ că-i cernit şi straiul gerului/ Lerui, Doamne, lerui ler, lerui.//
Anilor ce ni s-au frânt aici./ Lerui, ler, sub aştri licurici,/ astăzi pentru
toţi ce nu mai sunt/ Lerui, Doamne, lor, în legământ!// Iar celor ce încă n-au
plecat./ Lerui, ler... colind descătuşat!” [Aiud 1962] (Vasile
Blănaru-Flamură, Colind încătuşat-Crini
printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco,
2000)
Lacrimile Suferinţelor sunt veacuri şi
milenii de suferinţe sfinte, Luminile luminilor adunate în
rugăciuni aprinse ca o plămadă divină în Sânul neamului şi dăruite prin jertfe
curate Bunului Dumnezeu, sub chipul Eroilor, Martirilor, Cuvioşilor,
Mărturisitorilor şi Sfinţilor:
„
...Lumină lină lin lumini/ înstrăinându-i pe străini/ Lumină lină, nuntă, leac/
Tămăduind veac după veac,/ Cel întristat şi sărăcit, Cel plâns şi cel
nedreptăţit/ Şi pelerinul însetat/ În vatra ta au înnoptat.// Lumină lină leac
divin/ Încununându-l pe străin/ Deasupra stinsului pământ/ Lumină lină Logos
sfânt.” (Ioan Alexandru, Lumină
lină-Imne 1964-1973, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1975)
Lacrimile Prigoanelor sunt Cununi de veacuri
hărăzite fiecărei generaţii de sacrificiu, Chemate
şi Alese, împletite ca o soartă a dramei permanente în destinul istoric al Adevărului
divin, al dreptăţii, al suferinţei şi al jertfei Neamului dacoromân:
„Iarăşi
după gratii/ Sufletu-mi se zbate/ Noaptea veşniciei/ Peste mine cade./ Nu mai
privesc seara/ Cerul înstelat,/ Razele luminii/ Aici nu răzbat.// Zăvorăsc în
mine/ Vâlvătăi din munţi,/ Umbra grea a morţii/ Îşi întinde punţi.”[arestul
M.A.I.] (Petru C. Baciu, Inimi Zăvorâte.Ed.
Buna Vestire, Bucureşti, 1999)
Lacrimile suferinţelor-Colinde ale bucuriei
s-au adunat în albia marilor fluvii ca dăinuire sacră, milenară; s-au
primenit în susurul râurilor repezi şi cristaline, ca cereştile imne liturgice;
s-au adâncit în iureşul afluenţilor, ca mistice Colinde ale dorului de izbăvire:
„Icoana
mea, aşa se tâlcuieşte:/ Cocon scăldat în ape de lumină,/ Culcat în ieslea
boilor zâmbeşte/ Şi Maica lui cu lacrimi I se-nchină.// În noaptea rece-a
peşterii boltite,/ Coconul mic e <<Răsărit de Soare>>./ Sub văl de
raze tainic împletite/ Îşi mişcă-ncet mânuţele de floare.” (Monahia
Teodosia (Zorica) Laţcu, Coconul-Ţie,
Doamne, îţi voi cânta. Doxologia, Iaşi, 2013)
Toate Lacrimile au ţesut Giulgiul răstignirilor de veacuri,
dar tot ele au înflorit şi în cununa
Învierii Neamului biruitor:
„Spălăm
cu lacrimi răni şi spade,/ sfinţim cu lacrimi un sărut,/ din lacrimi ridicăm
arcade/ pe unde viaţa ne-a durut.// ... Din lacrimi punem pod genunii,/ din
lacrimi înviem mereu,/ şi împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de
Dumnezeu.” (Radu Demetrescu Gyr, Lacrimi-Poezia
în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova, 1995)
Peste zestrea
multimilenară şi spirituală a permanenţei noastre istorice s-au dezlănţuit tot
felul de năvăliri duşmane, care mai de care mai flămânde şi mai însetate de
sânge, tot felul de prigoane barbare şi creştine, tot felul de persecuţii
politice şi religioase, tot felul de silnicii, abuzuri şi violenţe, dar gama
inimaginabilă de monstruozităţi şi atrocităţi perverse a ateo-comunismului,
care se mai năpusteşte azi şi liberal încă, n-a fost de nimeni egalată.
Asupririle şi
chinurile abătute asupra Neamului nostru au fost deopotrivă şi din partea
seminţiilor vrăşmaşe cât şi din partea conducătorilor nedemni şi nelegiuiţi, de
ieri, de azi, de mâine, dar plăgile lăsate de bolşevismul sovieto-român au
atins cea mai covârşitoare cotă de distrugere: o prigoană totală contra lui Dumnezeu, a Sfinţilor Săi, dar în egală ură şi asupra poporului dacoromân drept măritor creştin.
Lanţurile sunt verigile trădării, zalele
laşităţii şi ale mişeliei, prinse într-un belciug al urii de iudele vânzării, pentru
umilinţa celor mai bravi Fii ai Naţiuni noastre creştine:
„Priviţi
la cer cum spânzură-n zăbrele,/ abia se-ndură să se facă zi,/ abia cutează
umedele stele/ cu sfânta lor betală pân-aci.// Lumina însă-i din adânc a
noastră/ şi-i românesc acest văzduh puţin./ Mai blânde par zăbrelele-n
fereastră/ ca zarea fără-ntoarceri la străin.// Cu veşnicia n-am făcut
tocmeală,/ tăiate nu ni-s frunţile-n granit./ Curând vom da cu trupul
socoteală/ de fiecare dor neîmplinit.// Deschide-ţi dar, ţărâna mea străbună,/
maternul sân spre care toate vin./ Va fi mai caldă groapa ta comună/ decât
cerşitul stânjen la străin...” [Gherla 1963] (Andrei Ciurunga, Noi n-am uitat-Poeme cu Umbre de Gratii.
Ed. Sagittarius, Bucureşti, 1996)
Purtate de
creştinii prigoniţi, lanţurile devin
măsură a credinţei lor de neclintit şi trepte ale înălţării jertfei lor
hristice:
„Ne-am
ridicat să punem rânduială/ În ţară, în gândire şi-n cuvânt./ Cum n-am avut
hârtie şi cerneală,/ Am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ.// La căpătâiul
vecului ce moare,/ Ne scuturăm de temniţi şi noroi,/ Cu lanţuri la mâini şi la
picioare/ purtăm şi azi istoria după noi.”[Ocnele Mari, celula 12
izolare, Aprilie 1951] (Virgil Mateiaş, Drumeţule,
opreşte-te şi vezi... Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999)]
Zăngănitul lanţurilor răsună în celule ca nişte psalmi pioşi, prelinşi în mătăniile chiliei, ce se înalţă ca o mulţumire
adusă lui Dumnezeu:
„Salvarea,
deci, e lanţul; şi nu-ncerca să ieşi,/ Abisul nefiinţei se cască-n faţa ta,/ Ci
dus de geniul liber pe drumul fără greş, Pe poarta fericirii în lanţuri vei
intra.// Miraculos e lanţul, principiul meu suprem,/ Îl aflu în gândirea şi
inima oricui;/ E lege, raţiune, metodă şi sistem,/ E însăşi cheia lumii, iar eu
sunt geniul lui.” (Constantin Oprişan, Mlaştină lirică-Cărţile Spiritului şi alte poezii.Ed. Christiana,
Bucureşti, 2009)
Picăturile de viaţă ce cad de pe
gleznele şi zalele reci ale Robilor,
suie în potirul de jertfă ca un dor mistic adus Mântuitorului Iisus.
Dârele de sânge pe care le lasă acele
lanţuri pe unde sunt târâte se aprind în muguri de jertfă, ca beteala unui Colind dumnezeiesc, în Bradul Crăciunului, ca dor de rod a cuminecării întru Hristos:
„Orbecăiau
în beznă/ Se târau pe brânci,/ În întuneric şi minciună./ Un stol de corbi,/ Le
croncănea lozinci...// O furtună,/ Lovise dinspre răsărit.../ Aşa s-a nimicit/
Tot ce era frumos şi bun./ Un nebun, mai mulţi nebuni...// Nefârtaţi domneau
peste pământ/ om şi fire zăceau sub cnut./ Întreaga viaţă a pornit de s-a
rugat/ Cu inima spre cer!// Într-un târziu, trecuseră atâţia ani.../ Atâţia
morţi au îngropat,/ Au ars, au aruncat în gropi comune!/ Le-au rămas doar
bocete şi lacrimi/ Celor ce-au rămas...// Dar, într-o bună zi,/ Copiii s-au
ridicat!/ În amintirea celui de la Bethleem,/ Cu pieptul gol, cu pasul rar,/ Cu
crucea-n gând/ Vroiau să scape ţara de beslem...// Blestemul s-a fărâmiţat,/
Topit în sânge de copil/ Neînfricat!/ Pe margini stau părinţii şi plângeau!/ Nu
lor le era dat/ Să cucerească-un Canaan.../ Sfântă zi!/ Cincizeci de ani au
aşteptat/ Un semn din cer!/ <<Aprindeţi lumânări şi vă rugaţi/ ca jertfa
să nu fie în zadar.” (Ana Maria Marin Van Saanen, Crăciun 1990-Poezii.Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002)
Cătuşele sunt odraslele feroce ale lanţurilor, unite-n cugetul meschin de a ştrangula pulsul şi mâinile celor ce
au binecuvântat fapte plăcute lui Dumnezeu, Creaţiei Sale, Neamului şi
Omenirii.
Cătuşele purtate de creştinii „vinovaţi” de Dragostea întru Dumnezeu
şi Neam sunt cele mai odioase stigmate, ce profanează în făptura zămislită de
Atotcreatorul, verticalitatea spirituală, cugetul arzând nemistuit şi flamura
mistică a Crucii credinciosului ortodox.
Cătuşele sunt prinse de mâinile
tremurânde ale creştinilor torturaţi, deveniţi umbrele suferinţelor, cu scopul
mişelesc de a le sugruma cântarea închinărilor sfinte în suişul lor către
Domnul.
Zalele cătuşelor sunt împletite de neputincioşii putinţei, care se târăsc
în laşitatea lor spre trădare, nituind Drumul
Robilor spre frângere prin calomniile acuzării, arginţii vânzării şi
veninul sufletelor lor zbuciumate de rea credinţă, dar nivelând totodată cu
ferocitatea lor chiar Calea Robilor spre
Cer.
Colindele îmbrăţişează în toată
Iubirea, divina cântare a Naşterii
Sfântului Prunc cu dorurile părinteşti urzite-n naşterile noastre suave:
„Într-o
sanie uşoară,/ tras de-o ciută de mărgean,/ Moş-Crăciun din cer coboară,/ ca în
fiecare an.// El o traistă poartă’n spate/ şi’n ea, darnicul Unchiaş,/ duce
daruri minunate/ pentru dragii-i copilaşi.// ...Şi, pe când din traista-i
plină/ Moşu’mparte ce-a adus,/ dintr-o iesle de lumină/ le surâde chiar
Iisus...” (Radu Gyr, Moş
Crăciun-Stele pentru leagăn. Fundaţia Iustin Pârvu)
Colindele sunt fâlfâiri de doruri
serafice, cernute-n hore de vise şi împliniri peste neaua copilăriei zglobii,
înfăşate în lacrimile de bucurie ale Măicuţii Domnului, ale Mamelor şi Bunicilor
noastre:
„...Se
bucur’ copiii/ Copiii şi fetele,/ De dragul Mariei/ îşi piaptănă pletele,/ De
dragul Mariei/ Şi-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului.”[1881] (Mihai Eminescu, Colinde, colinde!/
Irina şi Sergiu Nicolaescu-Rugăciunile Poeţilor. Antologie de poezie
religioasă românească. Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002)
Colindele vin din ceruri de dor, pe
aripi de îngeri, cu surâsuri divine hăulind bucurii peste Vetre străbune, cu
alaiuri de tineri, de bătrâni şi copii, cu alaiuri de cete dragi şi frumoase la
Nunta-Sărbătoare:
„...Un
înger rupse-o creangă din brazii cu făclii/ Aşa cum a găsit-o cu flori şi
jucării./ Departe, într-un staul e-n faşe-acum Iisus,/ Şi îngerii, o, câte şi
câte i-au adus:/ Dar El e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc,/ Tu vino şi
te-nchină, zi: <<Doamne,-ţi mulţumesc!>> (George Coşbuc, Pomul Crăciunului, în „Poezii”.Ed. Carte
Românească, 1982)
Colindele sunt ninsorile de veacuri,
care-mbracă dalb o ţară, cu munţi înalţi
păduri şi lacuri din împărăţii stelare, când se scutură din ceruri, daruri
pentru fiecare:
„Fiecare pom îmbracă/ haină albă de hermină/ Iată nucii deveniră/
Catedrale de lumină.// Peste tot şi peste toate/ peste albe îndepărtări/ Ochii
Domnului Iisus/ trimit binecuvântări.” (Ilie Tudor, Iarna noastră-Întru Slava Celui Ce Este.Ed.
PrintXpert, Craiova, 2007)
Colindul, ca un mugure de gând celest se cerne peste apăsările îngândurate
ale vieţilor celor întemniţaţi, dărâmând zidurile izolării sau ca zborurile de
lumină a sufletelor celor ce au plecat în Imne, aşa cum altădată copilăria la
bunici sălta într-o lume de basm a cântării:
„Zăpada
cădea liniştit peste case, peste copaci, peste stâlpii porţii din faţa mea,
cădea în îngeri diafani cu dans de fluture în jurul lor, cădea pentru sufletele
acelora în care dorul unei lumi frumoase şi pure nu a murit încă. O clipă
fugară m-a purtat un moment în lumea copilăriei, când Dumnezeu putea umbla încă
printre oameni.” (Ernest Bernea, Colind-Lumini
în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi, 2000)
Călăii
temniceri, cu zăngănelele lor brute şi-au sumeţit teroarea pe crenelele
zidurilor în gheretele încremenite de ură, au prăvălit bezna sufletelor lor şi
ale Stăpânilor-Irozi peste lagăre şi închisori,
au pus lacăte pe uşi şi ger pe zăbrele, au înfăşat geamurile celulelor în
scutece de lemn sau de tablă, să nu se vadă Îngerii de sus şi hlamida de nea
aşezată în Calea Venirii Domnului şi să nu se audă colindele dumnezeieşti
cântate de Tatăl-Cer peste Fiul-pământ.
Toate
pregătirile, toate biciuirile, toate precauţiile, toate sudălmile, toate
înfometările, toate ameninţările, toate izolările, toate frângerile, toate
torturile diabolice au fost însă în zadar, căci Lumina Naşterii a venit, peste
zdrenţele trupurilor lor şi peste mireasma sufletelor lor:
„...
La geam, grilajul des/ Rânjeşte guri de fier/ În semn că pot să ies/ Cu
sufletul spre cer.// C-am fost făcut să n-am/ Pe-acest pământ nimic,/ Ca
pasărea pe ram/ Cobor şi mă ridic.”[Aiud, 7 Mai, 19949] (Nichifor
Crainic, Cântec de după Gratii-Şoim Peste
Prăpastie Versuri Inedite Create în Temniţele Aiudului.
Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990)
Sufletele
miilor, zecilor şi sutelor de mii de creştini cu aripile lor de credinţă, cu
neaua cugetelor împodobite-n Imnele Naşterii Domnului, cu harul binecuvântării
preoţilor, cu mireasma sublimă a poeţilor, cu împărtăşirea Duhului Sfânt, în
Dor şi Suferinţă, au frânt gratii, au rupt zăvoare, au despicat bezna, au topit
gerul, au încremenit spaima temnicerilor, au aprins în lumânări zăbrelele şi au
luminat văzduhul cu flacăra Colindelor şi dragostea Iubirii lor de Hristos, de
Măicuţa şi de Neamul nostru prea ales şi prea des prigonit:
„Primeşte-ţi,
lume, ţărna înapoi,/ Că cerul nu ne-a vrut! Trufaş şi rece,/ N-a vrut nici o
centime să-şi aplece/ Nici creştetul, nici poalele spre noi.// Pornisem dârji
să dăm năvală-n el/ Şi toată lumea s-o cărăm în stele,/ Dar vitregii, căderi şi
toate cele/ Pe suflet ni s-au pus ca un cârcel.// Dezamăgiţi în primul nostru
dor,/ Am vrut să poposim atunci în stele,/ Dar stelele nu ne-au voit nici ele,/
Geloase să nu fim asemeni lor.// C-un pas mai jos, am vrut să fim azur,/ Dar
nici azurul nu ne-a vrut tovarăşi,/ Şi-a început rostogolirea iarăşi,/ În
hohotul stihiilor din jur.// Şi tot alunecând spre povârniş,/ Am vrut să ne
săpăm mormântu-n zare,/ Să ne păstreze ea şi să ne care/ În cerul plin de
taine, pe furiş.// Dar limpezirea zării de cristal,/ Sub greutatea-nfrângerilor
noastre,/ Şi-a destrămat minunile albastre/ Şi s-a surpat cu noi precum un mal.//
Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi/ Şi sapă-ne cât mai adânc mormântul!/ De cerul
nu ne-a vrut, ne-o vrea pământul,/ Că toţi suntem ai lui-şi tu, şi noi.”
(Demonstene Andronescu, Primeşte-ţi,
lume, ţărna înapoi! Peisaj lăuntric Versuri din închisoare. Fundaţia
Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2014)
Sângele temniţelor devine pentru călăi roşii, stâlpul infamiei, stigmatele
fierului înroşit, pentru Martirii
dalbi, Cununi de-azur, iar pentru Mărturisitori
mistici, Nimburi de dor ale sufletelor pure.
„Doar
cântecul adus între zăvoare/ scâşneşte-n piscul tragicei vieţi/ şi-nsângerat
îmi cade la picioare/ de când se tot izbeşte de pereţi.” (Andrei
Ciurunga-Rezistenţă, op.cit.)
Sângele temniţelor a ţâşnit din sufletele fierbinţi, dar nefrânte şi din coastele neprihănite şi rupte ale închinătorilor lui Hristos, a îndulcit oţetul din buretele sâmbriaşilor iudeilor cu
lacrimile celor de acasă, a rupt
zăgazurile şi piroanele urii ateilor,
a frânt trestia-toiag a
profanatorilor şi suliţa vrăşmaşilor,
a smuls spinii, porţile şi zidurile închisorilor,
apoi s-a revărsat în cascade peste pământul
străbun, sfinţindu-l, şi-a lăsat osemintele-temelie
lăcaşurilor sacre, s-a urzit în cuvinte
de dor şi creaţie, s-a odrăslit în cruci
biruitoare, s-a înflăcărat în imne
celeste, s-a cuminecat în potire
serafice de jertfă, înviind hristic şi înălţându-se s-a întrupat în aure
de Eroi, de Cuvioşi, de Martiri, de Mucenici, de Mărturisitori şi
de Sfinţi.
Suferinţa Jertfelnică asumată
deplin de creştinul ori Neamul ortodox în vremuri de prigoniri şi persecuţii este
coparticipare martirică, cofiinţialitate mistică la Patimile Domnului, la Răstignire,
la Moarte, la Învierea şi la Înălţarea Sa la
Cerurile Tatălui nostru.
Suferinţa este o comuniune deplină a
îndurării şi a biruinţei în care îi ai alături pe Dumnezeu, Sfinţii, Îngerii Săi şi Neamul tău:
„Ieşim
ca nişte cârtiţe din hruba/ În care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne
aşteaptă duba/ Să ne transporte undeva-n alt iad.// Îngrămădiţi pe coridor de-a
valma,/ Păşim în gând cu semnul sfintei cruci./ Ne-mproşcă cu ocara şi sudalma,/
Cordoanele de cerberi politruci.// Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite
duba ca un căpcăun./ Şi tot oraşu-i linişte pustie,/ În noaptea asta tristă de
Crăciun.../ Strivim tăcuţi o lacrimă pe gene./ Ni-i sufletul pustiu şi răvăşit/
Asemeni unui cuib cu fulgi şi pene/ Din care rândunelele-au fugit.// În ţară
azi dezmăţul şi urgia/ Domnesc în numele lui Anti-Crist./ Nu se desghioacă-n
nimeni bucuria/ Şi neamul tot e-nsângerat şi trist!” (Ionel Zeană, Noapte de Crăciun-Golgota Românească.Poeme. Societatea
Culturală Lamura, Bucureşti, 1995)
Suferinţa trăită ca taină, devine izvor
al tuturor virtuţiilor care urcă spre biruinţă, spre reînnoire, spre mântuire,
spre îndumnezeire.
Suferinţa, purifică, renaşte, sfinţeşte
şi îndumnezeieşte creştinul.
Prin Suferinţă rosteşti Adevărul, dăruieşti
Iubire, eliberându-te.
Suferinţa
împlinită în jertfă atinge plenitudinea Crucii: Adevăr + Iubire + Libertate +
Înviere + Înălţare + Îndumnezeire.
Taina
închisorii, întrupată în emoţie, suferinţă, sentiment, curaj, credinţă, dăruire
şi dragoste a odrăslit un torent mistic
al Poeziei creştine. Din celulele încremenite a picurat sensul cel mai profund
al trăirii lirice, care s-a împletit
cu destinul creştin sub forma lui cea mai ortodoxă. În universul
concentraţionar, Suferinţa creştină a
strâns la sânul ei toate valenţele comuniunii dumnezeieşti, prin darurile
divine, care s-au răsfrânt în binecuvântări: răbdarea ca rugăciune, foamea ca
asceză, dureri ca încercări, îndurarea ca ispăşire pentru neam, împăcări
profunde, arderi spirituale, dăruiri frumoase, chemări celeste, înălţări
mistice, incantaţii serafice, toate îmbrăţişate în, Poemele sublime ale nimbului durerii tuturor prigoniţilor.
Toate
sigiliile marilor tragedii istorice naţionale prin întemniţări, persecuţii şi
prigoane, dincolo de toate pustiirile rele, au înmugurit prin harul lui
Dumnezeu, conferit prigoniţilor, în versul
creştin cu o demnitate liturgică, sacerdotală, nemaiîntâlnită pe pământ.
Prin
configuraţia ei sufletească, Poezia
Suferinţei transcende un spirit de continuitate adorabil şi memorabil
privind Atitudinea jertfei în Epoca de Aur a Generaţiei mistic-mărturisitoare .
Poezia mistică românească,
creştin-ortodoxă, plămădită în anchete dinainte pregătite, în
procese înscenate, în sentinţe programate, în temniţe sinistre, în lagăre de
exterminare, în deportări samavolnice, în supravegheri securisto-permanente de
decenii, s-a înfăţişat ca o confesiune cosmică,
trăită ceremonial în orizonturile Tradiţiei ortodoxe, şi-a configurat cugetul
ei divin printr-un rafinament spiritual fără egal în lume, înfrumuseţând
estetica lirismului cu broderia Tainei soteriologice-imperativul unei viziuni
inefabile, revelând mintea cu veghea ei eminesciană, fervoarea şi extazul unei
simfonii monaho-angelice, arsenico-bocaciene, frământările firii suprafireşti,
frumuseţea sufletului, armonia rugăciunii, splendoarea cuvântului, cântarea
inimii, miracolul sensibilităţii, mesajul mărturisirii, lumina credinţei,
mugurele nădejdii, ecoul iubirii, suferinţa filocalică, jertfa sofianică,
daruri harice, pentru o lume creştină a trăirii evanghelico-hristice, toarse în
caerul de basm al unui Neam ales, dacoromân, nemuritor şi legendar.
„Poezia
e chemată, scrie Artur Gabriel
Silvestri, în virtutea experienţei
istorice, să vehiculeze <<persoanele pilduitoare>>, prin urmare
exemplul moral: ea este un factor soteriologic, opus uitării, o întăritură
etică.” [Critica Prozei vol.
I, 1973-1989. Prozatori (A-G), Ed- Carpathia, 2015, p. 22)
Amintirea unui
trecut eroic nu doare, ci tămăduieşte răul veacului prezent, care a mutilat
trupul Naţiei, peste care s-au prăvălit prăpăstii prea adânci din care ţâşnesc
gemetele înăbuşite şi plângerile continue,
purificând astfel viitorul Naţiei dacoromâne.
În România Temniţelor regalo-proletare, ateo-comuniste,
<<duşman
al poporului>> (noţiune împrumutată de la Sora cea mare, roşie) devenise însăşi
Ţara, aşa cum corect scria despre patria sa Robert Rojdestvenskii în
poeziile sale:
<<...Pe
câmpurile cu zăpada topită/ respira voinţa liberă.../ Jumătate de ţară e
purtată din închisoare în închisoare,/ Jumătate de ţară e însoţită de gardieni...//
Locotenentul priveşte pe geam,/ Bea fără să se oprească./ Jumătate de ţară deja
e în puşcării./ Jumătate de ţară se pregăteşte.>> (Sergiu
Crăciun-De unde începe Patria. Casa
de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2014, p. 87)
Spiritul divin al Suferinţei şi al Jertfei a
biruit însă, materia barbaro-proletară: s-au
alarmat psihologiile roşilor, s-au provocat biografii spre desăvârşire, s-au
modelat caractere, s-au înălţat conştiinţe, s-au întărit credinţe, s-au
cicatrizat înfrângeri, s-au ctitorit suflete aristocrate, s-a născut Neamul mistic de pedagogi, eroi, poeţi,
scriitori, filosofi, teologi, mărturisitori, monahi, artişti, oameni de cult şi
de cultură, iar Operele trăirilor lor
orotdoxe, profund-spirituale sunt de mult capodopere universale, care aduc
onoare şi demnitate tuturor lucrărilor geniale ale omenirii.
Nu poţi răsturna Sensul creaţiei în tot
ansamblul diversităţii ei creştine, în tot ce e frumos, bine, adevăr, armonie,
splendoare, sublim, divin, prin ispită demonică ori prin toană mefistofelică.
Nu poţi re-aresta această Gândire
ortodoxă naţional-universală de excepţie, printr-o maladie cronică, politică, aşa
cum bântuia în Rusia anilor ’30, zicătoarea populară: „Oameni să fie, că un articol
(penal)se găseşte”, zicătoare ce devine 8 ani mai târziu, sentinţă capitală în baza deciziei Troicii Deosebite, a Direcţiei UNKVD din ţinutul Krasnodar
din 26 Septembrie 1938, privind distrugerea fizică a <<duşmanului clasei
muncitoare>>: „Oamenii erau
adesea împuşcaţi nu pentru o vină, nu pentru ceea ce făcuseră, ci pentru că ei, aşa cum se presupunea, ci pentru ce ar putea să facă, aşa cum se
presupunea, dacă nu i-ar fi împuşcat imediat.” (Sergiu Crăciun, op.
cit. p. 85, 92)
Interdicţia de a spune ceva despre cineva,
nu are şi obligaţia de a spune adevărul despre acel cineva?!?
În tot ceea ce îl priveşte integral pe Om,
ca de pildă unicitatea lui, i se conferă şi condiţiile absolute ale unicităţii
sale: existenţa, libertatea, religiozitatea, adevărul, dreptatea, dăruirea,
dorul, comuniunea, comunicarea, cântarea, jertfa, iubirea, desăvârşirea, învierea,
înălţarea.
Iată imperativul absolut al iubirii Atotcreatorului!
Nu puteţi ordona tovarăşilor, cu
veneraţia terfelită de terciul politic, re-reprimarea
gândirii culte ortodoxe, aşa cum nu puteţi aresta, amintirile, memoria, spiritul, lumina, adevărul, cerul, divinul, înlocuindu-le cu caricatura, plagierea, turpitudinea,
nimicul, nihilismul, rapacitatea feroce, ambiţia nulităţii, suficienţa fanatică
şi infantilismul turmei politruce corupte, însumată ca o hoardă de Hoţi: Deţinuţi de Drept Comun la „zi” (D.D.C.z.), cu stupefacţia
impertinenţei lansată în instantanee ridicole şi cu maimuţăreala unei cacofonii
cu ifose de scriitori, poeţi, cercetători, peste noapte...
Oportunitatea imediatităţii, răsfrângerea dramei lor
în răgazul inconsecvenţei, îi coboară în subteranele clipei bezmetice,
promovând un stil grandilocvent şi sforăitor, cu nuanţe de perplexitate
grobiană, recomandându-i şi rezervându-i fără echivoc la categoria celor de nicăieri, care se întreţin
iluziilor consolatoare de debut, în: Groparii
propiilor „creaţii”.
„Lucrările” D.D.C.z-ului, cu adâncimi superficiale
programatice de-o palmă, cu ocolişuri şi cotituri băneşti ori fiziologice, scorniri banale, pentru Academie sau
Uniunea Scriitorilor, nu pot avea decât girul de Cămătari ai corupţiei politice sau Ordonatori de credite ordinare, care pot genera Culturii, imense
plăgi, religve istorice distrugătoare ale unor clipe confuze. Doar atât!... şi
compasiune.
NOI NU TĂCEM
„Cu
dinţii strânşi de aspră suferinţă/ urcăm pe brânci Golgotele, cădem,/ ne
ridicăm scrâşnind de neputinţă/ şi iar ne prăvălim-dar nu tăcem.// Pe-a ţării
noastre darnică moşie/ târâm de-un car de ani acelaşi jug./ Cum oare să tăcem,
când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?// De-a lungul zării noastre
de cărbune/ paharul plin ne-am învăţat să-l bem/ dar gura ştie bine-o
rugăciune/ şi-o geme printre dinţi-căci nu tăcem.// Cum să tăcem când fiecare
ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să cuprindă/ tot
plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în
trupul nostru oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut odată/ cu gura
caldă plină de pământ.// De s-ar surpa în ceasul nefiinţei/ pe toate-aceste
guri câte-un Negoi,/ l-am sfărâma necruţători cu dinţii/ şi-ar da năvală
răcnetul din noi.// Urcăm Golgote aspre de credinţă,/ venim spre piscuri tari, îngenunchem/
şi iar ne scuturăm de neputinţă/ cu pumnii strânşi în trup-dar nu tăcem.”
(Andrei Ciurunga-Poeme Cu Umbre De Gratii. Editura Sagittarius, Bucureşti, 1996)
Tuturor
prietenilor mei, scriitori şi cititori de pretutindeni:
Cele
mai alese gânduri care împletesc corola Colindelor în mănunchiul Sărbătorilor
creştine, să vă picure neîncetat în candela sufletului mirul şi mireasma
bucuriilor sfinte!
Cu aleasă preţuire,
Gheorghe Constantin Nistoroiu şi
familia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu