Miron Pompiliu (1848-1897)

Dor de Orade

Scumpă Orade, oraș frumos,

Când melancolic stau și gândesc,

L-al tinereții timp aurit,

Cu drag la tine gându-mi opresc.

Parc-aud glasul râului tău

Așa de dulce prin sălcii șoptind;

Parcă văd încă a tale culmi,

Ce împregiuru-ți frumos se-ntind.

Și-acea grădină cu bolte verzi,

În care fruntea-mi se răcorea;

Apoi de-o seară îmi amintesc,

Ce până la moarte nu voi uita.

Sta să apuie soarele-acum...

Cu dor de tine m-apropiam;

Lăsând în urmă dealuri și văi,

Privirea-n zare o adânceam.

De-odat-un dulce fior simțesc:

A tale turnuri apar frumos,

Zăresc biserici, case zăresc,

Zăresc tot chipul tău maiestuos.

În fugă mare caii mă duc,

Pieptul îmi arde de-un tainic foc;

De neastâmpăr adânc cuprins,

Fugari-mi pare că stau pe loc.

În sfârșit iată... iată-m-ajuns!

Moment ce-n viață n-oi mai gusta!

La o fereastră cu ochii plânși,

Un chip de înger mă aștepta.

Mulți ani, Orade, de-atuncea sunt,

Totuși la tine gândesc cu dor

Căci, dragă-n sânu-ți eu am visat

Al vieții mele vis de amor!

(Familia, XVII, 1881, p.330)

Miron Pompiliu, POEZII, Ed.”Mihai Eminescu”, Oradea, 1998, p.130

Ediție ingrijită de Mircea Popa.

Inspectoratul Pentru Cultură BIHOR

***

Glasuri de toamnă

I

Încă-s verzi copacii-n codru,

Plaiul incă nu-i uscat;

Dimineața-n zori vezi încă

Turmele ieșind din sat.

Însă draga rândunică

Nu se vede-acum zburând

Și pe case cocostârcii

Nu se mai aud tocând.

Vântul printre crengi când trece,

Glasu-i sună jălitor,

Frunza dureros tresare

Ca atinsă de-un fior.

Încă-s verzi copacii-n codru,

Blândul soare încă-i sus,

Dar zadarnice iluzii...

Nu mai vine ce s-a dus!

II

Codrul verde nu mai este,

Frunza-i scuturată jos;

Lunca-i jalnică și mută,

Râul trece tânguios.

Soarele se uită-n vale

Cu ochi trist, posomorât,

După florile-i frumoase

Câmpul geme amărât.

Dar ce văd? O floricică

Pe mal singur-a rămas,

Fluturi, păsări, flori și frunze,

I-au zis toate bun rămas.

Tristă floare, lângă tine

Cu plăcere mă opresc;

Dorul meu ș-a mea durere

Pe-ale tale foi citesc.

III

Frunze galbene, uscate,

Ce așterneți drumul meu,

Când mă uit pe vânt cum treceți

Nu pot spune ce simt eu.

Acum sufle vânt de iarnă

Ori zefirul cel iubit,

Pentru voi tot una este,

Veacul vostru s-a sfârșit.

Ah! Eu încă-s tot pe cale

Rătăcit și neștiut!

Vestitori de pace-adâncă

Cu plăcere vă salut!

IV

Trist la vale trece râul,

Și în drumu-i nesfârșit

Zice-un cântec ce răsună,

Ca un plâns nepotolit.

În el iarbă, flori și fluturi

Acum nu se oglindesc,

Crengi de frunze despoiete

Undelor se tânguiesc.

Pe al soarelui chip dulce

Văl de negură s-a pus;

Nouri ce vestesc a iarnă

Pribegesc mereu pe sus.

Și aproape și departe

Stinse-s toate pe pământ,

Pare că natura dragă

Se gătește de mormânt.

Însă râul se tot duce

Și în drumu-i nesfârșit

Zice-un cântec...eu pe malu-i

Stau în loc ș-ascult uimit.

V

Pe când soarele de vară,

Din senin cu drag zâmbea,

Scump amic, frunza cea verde

Pe noi vesel ne umbrea.

Trist sunt astăzi, trist răzbate

Printre ramuri asprul vânt,

Frunza cu a mele lacrimi,

Cade-acum pe-al tău mormânt.

VI

N-am cui spune-a mea durere,

N-am cui spune al meu chin,

Lumea n-are dulci cuvinte,

Pentru-un suflet cu suspin.

Florilor cu drag le-aș spune,

Însă ele nu mai sunt,

Frunzelor...însă și ele

Triste rătăcesc în vânt.

Ah! Căci n-am aripi, ca gândul

Spre apus să plec în zbor

Peste munți și văi și dealuri,

Unde-ades merge-al meu dor.

Chinu-mi cu suspin și lacrimi

Eu l-aș spune fericit

Celei ce iubesc pe lume

Și de care sunt iubit.

VII

Grădină mult iubită, la tine iarăși vin

Cu vechea-mi tânguire, cu netrecutul chin.

Când te-am lăsat în haină frumoasă străluceai

Ș-albastrul cer de vară în râu-ți oglindeai.

Prin verzile tufișuri voioase ciripiri,

Cărările-n podoabă de crini și trandafiri!

Acum grădină dragă, în doliu te găsesc,

Deasupra-ți nori de iarnă mereu călătoresc.

Dar ca și altădată îmi place visător

Printre cerniții arbori cărarea să cobor.

Cu râuri pe-a ta vale în jos să rătăcesc,

La cea căsuță albă puțin să mă opresc.

Și-n mersu-mi singurtic să-ngân încetișor

La dulcea-i amintire un cântec de amor.

VIII

”Ziua bună, ziua bună”

Florile duios șoptesc,

Și din zi în zi mai tare

Câmpurile se cernesc.

”Ziua bună, ziua bună”

Sună glas iubit din cer,

Sunt cucoarele drumețe

Ce departe-n zare pier.

Ziua bună-mi zice mie

Un glas dulce, fericit,

Este pacea care pleacă

Și mă lasă nimicit.

În curând pe văi, pe dealuri

Trista iarnă s-a primbla

Și prin crengile pădurii

Crivățul va șuiera.

În curând, amici, de mine,

Voi cu dor veți pomeni,

Însă eu pierduta pace

Supt o cruce voi găsi.

Convorbiri literare, XIV, 1880, Nr.12, p.478-481