Versiuni de George Anca

după doctorat Baudelaire și întâlnirea cu Montale și Rima lui Coleridge

Samuel Taylor Coleridge

Genevieve

Iubirii-mi zână! dulce Genievevă!

Aluneci pe lumina răpitoare;

Ai ochi luceafărul de ziuă,

A Serafimului cântare.

Ci nu cereasca-ți frumusețe

Dă luciul pasiunii sancte:

În suflet viață prinde-o voce!

A auzi ale durerii tacte.

Când nicio mână nu se-ntinde

Spre cel ce-n jale se scufundă,

Ca sânul lebedei ferinde

Săltând cu grație pe undă,

Văzut-am pieptu-ți tresăltândă

Și, dulce Genievevă, îmi ești nuntă!

Argumentul Suicidului

Nainte de nașterea vieții-mi, de vreau ori ba

N-am fost întrebat - ori n-o fi așa!

De viața-i întrebarea, lucru trimis să vrei

Și să trăiești e DA; ce poate NU a fi? să piei.

RĂSPUNSUL NATURII

Întorci ce ai primit? Nu e mai răul rost?

Gândește-ntâi ce EȘTI! Cheamă în gând ce-ai FOST!

Ți-am dat candoare, ți-am dat sperare,

Dată sănătate, dat geniu și scop mare,

Îmi întorci vină, letargie, boală?

Fă inventar; inspectează, compară!

Apoi mori de ai îndrăzneală!

Kubla Khan

În Xanadu dă Kublai Khan

Decret de dom și huzurare:

Cât Alph se varsă, sacrosan,

Prin peșteri fără cot uman

În josul mării fără soare.

Cinci cu cinci mile rodnic sol

Ziduri și turnuri dau ocol:

Grădini iluminate sinuos,

În floare arbori de tămâie;

Vechi codri dealurile cos,

Petec solar să nu rămâie.

Dar oh! adânc romantic hău doboară

Pe deal de-a curmezișul cedru verde!

Un loc sălbatic! sfânt de-l fermecară

Precum sub luna gata să dispară

Bocelile femeii demonul de-și pierde!

Și din acest abis, în zvâcnet clocotit,

Parcă suflând pământul greul gâfâit,

Puternică fântână de-ndată se munci:

Prin iutea-i izbucnire sacadând

Hălci mari boltiră ca sub grind,

ori cereale întru treier rând:

Și printre pietrele dansând risipă

Sfânt râul se zvârli în pripă.

Cinci mile șerpui prin labirint

de văi și codri râul sacrosan

Până la peșteri fără cot uman,

Se scufundă tumult în mort ocean:

Și prin tumult Kubla aude noi

Voci ancestrale profețind război!

Umbra cupolei de huzur

Pluti pe valuri împrejur;

Unde chemară mână-n mână

Mixate peșteri și fântână.

Minune fu pe rară vrere,

Gheață-caverne-dom-plăcere!

O fată cu un dulcimer

În vis văzui cândva:

Era o abisiniană,

la dulcimer cânta

de Muntele Abora.

Putea-voi învia în mine

cântul și simfonia ei,

atât încânt mă cuceri

că-n aer domul aș zidi,

solarul dom, caverne, gheață!

Oricine ascultând le va vedea

Strigând, Ia seama! Ia!

Ochi fulgerând, păr fluturând!

Țesut în cercuire nouă,

Închide ochii-n sfânt abis,

Că s-a hrănit cu miere-rouă

Și lapte a băut din Paradis.

Charles Baudelaire

Gustul neantului

Trist spirit, altcând iubitor de luptă, 

Pinten speranța te trezea-n ardoare, 

Nu-ți mai priește șaua! Te culci fără pudoare,

Bătrâne cal te-mpiedici de-orice cută.

Tăcere, inimă; dormi somn de brută!

Spirit învins, sleire! Bătrâne hoțoman,

Nu mai ai gust de-amor nici de dispută;

Adio son de-aramă, suspinele de flută!

Plăceri, lăsați în pace o inimă-n aman!

Fără miros și primăvara e în van!

Clipă de clipă Timpul mă digere 

Precum zăpada corpul în înțepenire; 

Contemplu din înalt a globului rotire

Și nu mai caut de-adăpost unghere.

Vrei să mă iei tu, avalanșă, în cădere?

 O gravură fantastică

Acest strigoi pustiu n-are drept toaletă,

Campată-n fruntea de schelet infectă,

Decât o diademă de-oribil carnaval.

Fără de pinteni, fără bici, ia suflul unui cal,

Tot spectru, rupt apocaliptic,

Cu nări băloase ca de epileptic.

Spațiul străbat - fantome neoprite,

Și calcă infinitul în copite.

Își plimbă cavalerul sabia flambaj

Peste mulțimi ce gloaba le ia-n gaj,

Parcurge ca un prinț de-și inspectează casa

Imensul rece cimitir tabula rasa,   

Pe unde zac sub soare alb de raze terne 

Popoarele istoriei antice și moderne.

Avertizorul

Fiece om ce demn de nume fu

Un Șarpe galben are-n piept,

Suit ca pe un tron de drept,

De-i spui:  "Eu vreau!" răspunde: "Nu!"

Plonjează-ți ochii-n priviri fixe

De Satirese și de Nixe,

Dintele zice: "Datoria doară!"

Copii fă, plante arborează

Vers polizează, marmoră sculptează,

Dintele zice: "Fi-vei viu diseară?"

Orice eboșă să-și certifice, 

Omul nu-i viu niciun moment

Fără  insuportabilul avertisment 

Al Viperei lăuntrice.

Eugenio Montale

Nu cereți cuvântul

Nu cere cuvântul ce ne înconjoară

informul suflet, și-n litere de catran

se declară strălucitor șofran  

pierdut în prăfuită vâlcioară.

Ah omul ce-ntru crez purcede

spre alții ci amic de sine,

cu umbra oarbă la canicula

stampată pe surpat perete!

Nu întreba formula făcătoare de lume

vreo silabă strâmbă dacă-i uscat  ram.

Astfel acum vă voi putea  spune

ceea ce nu eram, ceea ce nu voiam.

Bufera

Furtuna șiroind pe  frunze

grele de magnolie prelungi tunete

de martie și grindină,

 (sunetele de cristal din cuibul tău

nocturn te surprind, aurul

stingându-se pe mahon, sub tăietura

cărților legate, încă arde

un grăunte de zahăr în coaja

pleoapelor tale)

Fulgerul însiropând

arbori  și ziduri surprinzându-le în acea

eternitate de moment – marmora mană

și distrugere – intrând spre a-ți sculpta

porturi pentru condamnare și legându-te 

mai mult decât iubirea cu mine, stranie soră, -

și apoi brusca prăbușire, sistre, freamătul 

tamburinelor pe groapă grapă,

călcatul fandangoului, și mai presus 

vreun gest depănând...

ca atunci când

te întorci și, cu mâna, liberezi

fruntea de norul părului,

salutându-mă – spre a intra în beznă.

Arsenio

Vârtejuri spulberă praful

peste acoperișe, morști, spații

goale, unde cai înglugați

adulmecă pământul, oprind întâi

la geamuri de hotel lucinde.

Pe corso, în fața mării, descinzi

în această zi

sau poaie-piovorno, acum aprinsă, printre flashuri

tulburând orele,

în strâns egal complot, un ritornello

di castagnette.

Și semnul unui alte orbite: tu-l urmezi.

Cobori la orizont ci, mai presus,

o trompetă de plumb, naltă peste bulboane,

cele mai multe vagabonde: sarea nimbus

învârtejit, suflat de rebelul

element al norilor; face ca pasul

să scârțâie prin pietriș împiedicându-se

de ghemul algelor: acel moment

poate mult așteptat te scapă

de a-ți sfârși călătoria, zaua unui 

lanț, mers nemișcat, oh prea familiar

delir, Arsenio, de imobilitate ...

delirio, Arsenio, d'immobilità...

Ascultă printre palmieri tremurul

viorilor, stins de rotirea

tunetului cu un freamăt de lamă

bătută; furtuna e dulce atunci când

țâșnește steaua albă a Caniculei 

în depărtat cer albastru asupra serii

apropiate: dacă fulgerul o sfâșie

ramuri cad ca un arbore prețios

în lumina ce se împurpură: și țambalul

țiganilor picurând silențios.

e il timpano

degli tzigani è il rombo silenzioso

Coboari prin întunericul ce precipită

și mută amiaza întru o noapte 

de globi aprinși, legănându-se la țărm -

și în afară, unde o umbră singură ține

mare și cer, din lotci risipite palpită

acetilena -

până ce o picătură trepidă

cerul, fumegă solul ce te va adăpa,

totul în jur se zbuciumă, se zbat 

perdelele moi, un foșnet imens rade

pământul, jos se moleșesc scârțâind

felinarele de hârtie pe străzi.

le lanterne di carta sulle strade.

Astfel pierdut printre răchite și rogojini

picurătoare, rogoz  radacinile

trăgându-și, jilave, nemai 

svelte, tremuri de viață și înaintezi

într-un gol răsunând de lamente

sufocate, capcana te înghite

în veche undă ce te caută; și încă

tot ce te reprinde, stradă verandă

perete oglinzi te împing într-o solitară

multitudine de morți,

și dacă un gest te înfioară, o vorbă

îți cade aproape, aceasta e poate, Arsenio,

în ora când se topește, semnul unei

vieți strangulate de soarta ta, și vântul

o poartă cu cenușa astrelor.

e il vento

la porta con la cenere degli astri.