Odată călătoreau trei femei și deodată văd înaintea lor, într-o groapă, o
femeie ce căzuse acolo. Spre suprinderea lor, și-au dat seama că pe acea femeie
o cheamă Fericire.
Atunci prima femeie îi spune:
–
Fericirea mea, vreau să mă faci frumoasă!
Îndată s-a
transformat într-o femei frumoasă și, fericită, a plecat.
A doua
femeie s-a adresat Fericirii și i-a spus:
–
Vreau să devin bogată.
Îndată a
apărut înaintea ei un sac plin cu aur și diamante, pe care femeia l-a înșfăcat
și ca plecat.
A treia
femeie aștepta tăcută. Fericirea, din acea groapă în care se găsea, i-a
strigat:
–
Spune și tu ce vrei să-ți dau?
A treia
femeie s-a plecat, a întins mâna ei și i-a spus:
–
Dă-mi mâna ta!
Și îndată a
scos-o pe Fericire din groapă.
Apoi și-a
continuat drumul…
Dar
Fericirea a zâmbit și a urmat-o oriunde mergea…
Aceasta
fascinanta poveste aveam sa o ascult in seara Lasatului de Sec, intr-o
indepartata manastire de maici din partile Satmarului: Manastirea Teghea. Din
pricina ninsorilor nemiloase din ultimele zile, doar cativa mireni se
incumentasera intr-acolo. Ma aflam singur, cu maica stareta Emanuela, intr-o
bisericuta maramuresana, inconjurata de camp, camp alb si nemarginit, prin
peretii de lemn auzeam vuietul napraznic al vanturilor infuriind zapada si,
ceva mai departe, cantecul abia deslusit al calugaritelor adunate la ultima
vecernie dinaintea Postului Mare.
Maica
stareta imi povestea, printre altele, cum a imbracat ea haina calugariei: „cu
vreo 20 de ani in urma, si acolo am auzit ca pe taramul marii, la Constanta, ar
exista o femeie care a murit si a inviat. Curiozitatea laicului m-a impins
intr-acolo sa cercetez cazul si intr-adevar, asa era! Mai mult, in urma mortii,
femeia se preschimbase total: devenise unul dintre oamenii cei mai credinciosi
pe care i-am cunoscut vreo data. Dupa o noapte intreaga de confesiune, ea mi-a
spus: „Maine vom merge amandoua la Techirghiol, la parintele Arsenie Papacioc si
el iti va spune un cuvant care iti va schimba destinul. Si, intr-adevar, a doua
zi, doar vazundu-ma, parintele Arsenie mi-a zis: „Femeie, tu ai fi buna de
monahie”. De atunci, n-a mai fost alta cale pentru mine decat manastirea.”
Nu mi-a
venit sa cred urechilor: „O femeie care a murit si a inviat?” Da, era adevarat.
Traieste si azi, numele ei este Olga.
Voi
reproduce aici spusele domnului Dumitru Zimbru, civant cu cuvant, asa cum le-am
auzit si eu la Manastirea Teghea, in seara zilei de 25 februarie 2001.
Minunea
de pe masa de marmura
„Olga s-a
nascut in anul 1946, intr-un satuc din zona Botosanilor. Parintii, oameni cu
frica lui Dumnezeu, i-au insuflat dragostea fata de cele sfinte si,
intr-adevar, pana la varsta adolescentei, ea a fost foarte credincioasa. Mai
tarziu, au furat-o insa ispitele vietii. S-a maritat, s-a mutat la Constanta,
avand o functie buna intr-o intreprindere, a lasat cu totul deoparte
obiceiurile crestinesti ale copilariei. Se imbraca precum o oraseanca, traia si
gandea ca o oraseanca. Nu avea alta grija decat a casei si a sotului ei.
In 1973,
dupa trei-patru ani de la nasterea fiului sau, sanatatea ei a inceput sa se
subrezeasca. Simtea o durere mare in cosul pieptului, aproape de inima, ametea,
puterile o paraseau. A fost dusa in mare graba la un spital bucurestean, iar
aici medicii nu i-au dat alta sansa in afara unei interventii chirurgicale pe
cord, foarte riscanta si complicata. Operatia a durat o noapte intreaga. Spre
ziua, lupta cu moartea a ajuns la final si chirurgii i-au declarat decesul. Tot
ceea ce fusese omeneste posibil facusera. Cineva din spital a anuntat familia
si, chiar a doua zi, cei apropiati au sosit la Bucuresti, aducand cu ei sicriul
si toate cele trebuincioase ingropaciunii. Jale mare pe bietul sot, care nu s-a
putut opri din plans multa vreme. O intamplare – dar eu cred ca n-a fost doar
intamplare, ci o adevarata minune! – a facut ca medicul legist al spitalului sa
aiba un accident de masina, chiar in aceeasi zi, la Valenii de Munte, autopsia
fiind astfel amanata.
Ei, ajungem
la ziua a doua, pe la ceasurile amiezii. Medicii au trimis o brancardiera sa
aduca trupul neinsufletit al femeii, pentru a-i face expertiza medico-legala.
Obisnuita cu atmosfera lugubra a salii de morga, brancardiera a intrat
degajata, fredonand un refren muzical. Cadavrul pe care trebuia sa-l transporte
se afla in fundul incaperii, pe o masa din marmura. Chiar in clipa in care s-a
apropiat de locul cu pricina, „moarta” a deschis ochii si i-a spus cu voce
blajina: „Dumneata canti si pe mine ma lasi sa inghet pe lespedea asta de
piatra?”. Ingrozita, sarmana brancardiera a facut un atac de cord si a murit pe
loc, chiar in morga. De prisos sa mai spun ca celelalte surori, trimise sa vada
de ce nu se mai intoarce colega lor, au impietrit de frica si ele, vazand ca
moarta vorbeste, in vreme ce brancardiera zace jos, pe podea. „Nu va fac nimic,
oameni buni! Ajutati-ma!…”, gemea decedata, tremurand din tot corpul (dupa doua
zile, cat a zacut pe lespedea rece, i s-au descoperit sapte gauri in plamani, pricinuite
de frigul si umezeala pietrei). In cele din urma, au dus-o inapoi in salon.
Cand a revazut-o, bolnava din patul alaturat – o femeie ceva mai in varsta – a
strigat: „Doamne Dumnezeule, a inviat moarta!”, si-a facut cruce si s-a aruncat
pe fereastra, de la etajul intai. Spre norocul ei, a cazut in niste tufe
incalcite si nu s-a ales decat cu cateva zgarieturi.
Dincolo de
toate aceste fapte stranii, dar pe deplin verificabile, medicii au declarat ca
n-au intalnit nici in carti un asemenea caz de moarte clinica. Cat despre
preotul spitalului, el a cazut in genunchi, strigand: „E minune dumnezeiasca!
„.
Cu
sufletul prin iad
Ce a trait
aceasta femeie in timpul mortii ei clinice, viziunile pe care le-a avut
reprezinta o alta poveste de necrezut. Va spun, de fiecare data cand imi relata
lucrurile acestea – desi cuvintele omenesti sunt prea neputincioase spre a
descrie aceste episoade nepamantene – de fiecare data ma cutremuram si chiar ma
inspaimantam de moarte. Nu trebuia decat s-o privesti in ochi, sa-i vezi ochii
in care se stransese atata suferinta si putere, ca sa-ti dai seama ca ceea ce
spune nu poate fi decat adevarat. Puteti sa ma credeti sau nu, dar femeia
aceasta fusese in iad. Mai intai i s-au aratat, unul dupa altul, toate
pacatele: unde a fost, ce-a facut, ce haine a-mbracat, ce fapte bune si rele a
facut in viata, absolut totul. Apoi – spune ea – s-a despicat pamantul si
sufletul ei s-a prabusit pana-n adancul temnitelor iadului, a vazut focul
Gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii salbatici, cruzi si
nemilostivi, toata suferinta pe care o poate indura vreodata un muritor si doar
inchipuirea acestor suferinte, povestite de femeia aceasta, imi umplea mintea
de o spaima cumplita. Un lucru e sigur: Olga s-a trezit cu totul schimbata. Asta
o poate spune oricine dintre cei care au cunoscut-o inainte. Iar dovada cea mai
convingatoare ca in timpul mortii clinice i s-a intamplat ceva cutremurator
este faptul ca, timp de doua saptamani, pana ce si-a revenit, trupul ei a avut
un miros insuportabil, de care nu putea scapa in nici un fel. Medicii spuneau
ca e miros cadaveric. Un preot a zis: „Doamne, femeia asta miroase a iad!”.
Pilda
medicului necredincios
La doua
saptamani, Olga a cerut ca un preot dintr-o biserica apropiata sa-i faca o
slujba de dezlegare. Tare s-au mirat cu totii: imediat dupa stropirea cu apa
sfintita si citirea molitfelor, carnea femeii a inceput sa miroasa frumos si
curat, precum mirul. Unul dintre medici, infuriat de propriile neputinte, dar
si de puterile preotesti, l-a intrebat pe preot, in raspar: „Da ce studii ai
dumneata, parinte, sa faci asemenea vindecari?”. Preotul avea doar Facultatea
de Teologie. „Pai, eu am doua facultati. De ce n-as putea sa fac si eu apa
sfintita, ca si dumneata?”. Si i-a cerut parintelui, nici mai mult nici mai
putin, decat sa-l lase sa imbrace vesmantul preotesc si sa faca impreuna, la el
in biserica, slujba de sfintire a apei. Oricat l-au rugat femeia si preotul sa
renunte – ca-i pacat mare, ca preotia e o taina si un dar de la Dumnezeu – medicul
nici n-a vrut sa auda de asemenea „basme popesti”. Asa ca au tinut slujba un
preot si un doctor, amandoi deodata. Mai tarziu, medicul avea sa spuna ca in
timpul slujbei, epitrahilul, altminteri usor, ii atarna de gat ca un jug.
Vasele cu apa le-au incuiat in doua sertare separate ale unui dulap din casa
parohiala, iar cheia a pastrat-o medicul, chipurile „ca sa nu fie dubii”. Odios
pariu: dupa trei-patru zile, cand apa lui a inceput sa se strice, medicul a
inceput sa fie bantuit de diavoli. Spunea ca zile intregi n-a putut dormi nici
o clipa: cum inchidea ochii, ii vedea inconjurandu-l, ii era frica numai sa se
intinda in pat, ca sa nu le vada iarasi fetele hidoase. Abia intr-un tarziu
si-a amintit de sfaturile femeii din spital. I-a telefonat la Constanta – intre
timp ea fusese externata – si a intrebat-o disperat cum sa faca sa scape de
groaznicele chinuri. Ea l-a indemnat sa mearga la acelasi preot, sa verifice
apele, iar preotul il va dezlega. Medicul s-a dus. Iar cand a deschis dulapul,
a izbucnit in plans: apa sa era coclita si puturoasa, iar vasul preotului era
plin cu agheasma! Omul „de stiinta” a ingenuncheat in fata preotului, cerandu-i
cu lacrimi in ochi iertare. Parintele i-a pus patrafirul pe cap, a citit cateva
slujbe de dezlegare si l-a scapat pe veci de ispitirile satanice. Doctorul
acesta cred ca traieste si astazi. Dovada ca a ramas un om evlavios este ca pe
multi pacienti, pe care nu-i putea trata medical, ii trimitea spre ingrijire
acestei femei, care dobandise insusiri extraordinare.
Calugaria
alba
Cum spuneam,
viata femeii s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lasat in urma toate cele lumesti,
nu i-a mai pasat nici de agonisirea banilor, nici de infrumusetarea chipului,
nici de hainele frumoase. De nimic. A inceput sa posteasca, sa se roage, sa se
ingrijeasca de azile de batrani si de camine de copii, sa faca pomeni si
parastase pentru morti, intr-un cuvant, sa-si puna intreaga viata in slujba
semenilor, fara sa mai pastreze nimic pentru ea. Si azi spune ca, daca n-ar fi
suferit moartea clinica, niciodata nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape
fiecare zi din viata ei e plina de semne supralumesti si miracole atat de
puternice, incat ar putea fi asemuite – fie si prin spectaculozitatea lor – cu
cele pe care le citim, de obicei, in „Vietile Sfintilor”. Eu o vizitez in
fiecare vara si pot spune ca traieste ca o sfanta. E o femeie atat de firava,
incat crezi ca orice boare de vant ar putea-o rani. Plapanda si trista, cu
capul plecat, nu vorbeste decat cand e absolut necesar, si atunci fara risipa
de cuvinte. Camera ei seamana mai degraba cu o chilie calugareasca. N-are
televizor, traieste saracacios, mananca doar o data pe zi si fara sa se sature,
iar din putinul pe care-l are face doar milostenii. Din pacate, sotul ei
astepta sa se intoarca de la spital aceeasi Olga pe care o stia el din
tinerete. N-a acceptat niciodata aceasta „calugarie alba” a nevestei sale. El
nu poate pricepe in ruptul capului cum e posibil ca un om sa renunte la toti
banii sai, la ultimul fir de faina din casa, la absolut totul, doar ca sa dea
de pomana saracilor. Intr-o luna de iarna, femeia a vrut sa coaca un colac
pentru un parastas. Cu toate ca sotul ei i-a interzis sa-l faca, totusi ea l-a
facut. Infuriat la culme, barbatul i-a aruncat colacul crud in balcon si a
alungat-o din bucatarie. Dimineata, el s-a uitat asa, intr-o doara, pe geam:
afara era un ger cumplit – termometrul arata multe grade sub zero -, dar
colacul acela dospise! In pofida acestor semne, barbatul devenea si mai cuprins
de manie si indoiala. Se certau des, ba a ajuns chiar sa o blesteme. Odata i-a
strigat: „Femeie, daca iei din faina asta pentru pomenile tale, sa te umpli
toata de bube!”. Pana la miezul noptii, femeia a terminat pomenile, iar dupa
exact doua ore, biet sotul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de rani. Au
plecat in graba la spital, dar nici dupa doua-trei saptamani medicii nu i-au
putut pune vreun diagnostic. Boala isi batea joc de toata priceperea lor:
spuneau ca e o eczema necunoscuta, cand disparea intr-o parte, aparea in alta
parte, si in cele din urma, neputinciosi, ei au marturisit ca n-au de ce sa-l
tina in spital. Din mila, femeia l-a dus la Manastirea „Sfanta Maria” din
Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, insa pentru prima data impreuna cu
sotul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie Papacioc l-a pus sa ceara
iertare sotiei. Apoi, i-a pus mana pe crestet si a rostit o rugaciune de
dezlegare. Si la zece minute dupa ce a iesit pe poarta manastirii, toate ranile
au inceput sa se vindece ca prin farmec.
Pescarusul
Am lasat
pentru sfarsit o istorie care pentru mine are forta unei adevarate pilde
biblice. Ti-e greu sa crezi ca s-au putut intampla asemenea lucruri
miraculoase, dar va garantez ca asa a fost. Acum cativa ani, o prietena de-a
doamnei Olga – femeie vaduva, foarte saraca si cu multi copii – se angajase
servitoare la un medic din Constanta. Era ultima ei sansa de a nu ramane pe
drumuri. Intr-o primavara, medicul, in timp ce se spala in gradina la cismea,
si-a pierdut lantisorul de aur cu cruciulita, primit de la maica-sa. Medicul a
dat vina pe servitoare. A batjocorit-o, a tras-o de par, a silit-o sa
recunoasca si, in cele din urma, a dat-o afara din casa, convins fiind ca numai
ea putea sa ii fure lantisorul. Biata femeie s-a dus la doamna Olga, spunandu-i
cu lacrimi in ochi ca fusese aruncata in strada si ca se teme pentru viata
copiilor ei, sa nu moara de foame. Abia a putut gasi o camaruta intr-o casa
darapanata din suburbiile orasului. La o saptamana de la asa-zisul furt, Olga
s-a dus cu sapte pomelnice la manastirile din Muntii Neamtului. Si chiar cand
au inceput slujbele, in curtea fostei servitoare a murit un pescarus. Si, sa
vedeti: cand a spintecat gusa pescarusului (de foame, se gandise sa-l dea de
mancare copiilor), ea a vazut inauntru varful unei cruciulite de aur! Nu l-a
taiat mai mult. A plecat cu pescarusul in palma la doctorul care o umilise si,
cand acesta a scos din gusa pasarii lantisorul pierdut, si-a cerut iertare si a
rugat-o sa vina inapoi.
Si cate n-ar
mai fi de spus… Ce invataturi se pot trage din toate astea, nu ma pricep. In ce
ma priveste, eu am invatat din viata Olgai ca nu putem dobandi adevarata
nadejde decat printr-o mare suferinta. Am mai invatat ca hotarele dintre viata
si moarte sunt atat de nestatornice, incat nimeni n-ar trebui sa spuna ca viata
noastra se sfarseste aici, pe pamant. Si am mai invatat ca niciodata nu trebuie
sa te dai batut: cateodata tocmai acolo, la hotarele vietii si ale mortii, Il
poti gasi pe Dumnezeu.”
(La ora
realizarii acestui interviu, doamna Olga R. a suferit un grav accident de
masina. Mergea spre nordul Moldovei, la inmormantarea tatalui sau. Desi
automobilul a fost distrus total, cei dinauntru au scapat, ca prin minune, cu
viata. Aceasta informatie am primit-o de la parintele duhovnic al femeii,
Părintele Arsenie Papacioc.)
„Invatati
sa muriti si sa inviati in fiecare zi”
Si ce dovada
mai convingatoare a tuturor acestor miracole ar putea exista decat marturia
marelui duhovnic Arsenie Papacioc? El ii cunoaste intreaga viata, ii este
duhovnic si povatuitor de zeci de ani. Olga nu face absolut nimic fara sa-i
ceara sfatul. Niciodata nu s-a considerat o vindecatoare – Doamne fereste, o
sfanta! – ci doar o femeie simpla si cu frica lui Dumnezeu. Parintele insusi
marturiseste ca sora Olga ii este azi una dintre cele mai vrednice ucenice, mai
smerita chiar decat multe dintre monahii. El a povatuit-o sa nu intre in
manastire, deoarece, traind in lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur
decat o calugarita. E atat de convingatoare, are atata har, te convinge usor ca
viata ta ar putea fi si altfel.
– Sfintia
voastra, v-as ruga sa-mi spuneti cateva cuvinte despre credincioasa Olga, al
carei parinte duhovnic sunteti.
– De 25 de
ani sunt la Manastirea Techirghiol si tot de 25 de ani o cunosc pe sora Olga.
Participa la slujbe cel putin o data pe saptamana, sunt perioade cand vine in
fiecare zi. Chiar ieri am vazut-o. Era ora cinci dimineata, afara era inca
intuneric si ea ma astepta la usa chiliei, in frig. Din cauza accidentului de
masina, sarmana de ea nu poate face nici macar doi pasi decat sprijinita. Eu ma
pregateam pentru proscomidia de dinaintea liturghiei si dansa m-a rugat s-o las
sa-mi duca mica sticluta de vin pentru impartasanie, stiind ca si eu am avut
recent o operatie si ca urc scarile bisericii foarte greu. Si am plecat: pana
la biserica sunt cativa pasi, iar ea, sprijinita de subtiori, imi ducea, cu un
fel de demnitate, sticluta aceea de vin.
Ce sa spun,
este o femeie foarte credincioasa, foarte traitoare si bine orientata
duhovniceste, insa pe pozitia de a implini traditional viata crestina: e supusa
tuturor regulilor bisericii, cunoaste foarte multe din randuiala vazuta a
preotului la liturghie, vadeste o evlavie cum rar poti intalni. Traieste foarte
simplu, nu glumeste si nu vorbeste cu nimeni despre sine. Daca ati lua legatura
cu ea, nu v-ar spune nimic, fiindca e foarte smerita.
– Parinte
Arsenie, ce parere aveti despre fenomenul mortii clinice? Il pot ajuta pe un om
trairile deosebite din timpul unei morti clinice, pentru a-si redobandi
credinta in Dumnezeu?
– Biserica
n-are o pozitie speciala fata de fenomenul mortii clinice. Noi nu ne amestecam,
n-avem cum. Nici cel mai priceput om de stiinta n-a putut vreodata lamuri acest
subiect, altminteri destul de „nestiintific”. Totusi, biserica stie precis,
fara dubii, ce e de facut, pentru ca sa ne salvam dincolo de moarte. Trebuie sa
ne pregatim de o inviere. Si asta depinde de trairea autentica, dupa masura
fiecaruia, a momentelor pe care le traim. Invatati, asadar, sa muriti si sa
inviati in fiecare zi. Ganditi-va ca veti muri chiar azi. Eu am fost la
capataiul multor muribunzi si va pot spune ca toti, dar absolut toti, voiau sa
mai traiasca macar o singura zi. Inca o zi.
Sursa: ganduridinierusalim.com
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu