În afara Raiului

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (I)

Mai demult în Chinovii exista multă râvnă pentru nevoință, evlavie, înfrățire. Când venea cineva ca frate începător, părinții îndată se străduiau să-l odihnească, mișcați fiind de căldura inimii lor, și umpleau chilia lui; unul îi aducea o brichetă, altul un ceas, altul un scăunel, altul o lampă etc., lucruri pe care le păstrau de la bătrâneii care mureau. Domnea pe atunci dorința de a-l odihni pe fratele.

Simțeau evlavie și respect pentru nevoitorii care iubeau biserica și nu pentru leneși sau pentru cei iubitori de răspândire. Mâncau o dată la douăzeci și patru de ore o supă, ce avea mai multă zeamă. Foc în chilie nu aprindeau. Exista o libertate ce izvora din ascultarea lăuntrică. Și într-un astfel de mediu și atmosferă duhovnicească se integra noul monah. Acesta, care era un boboc, găsea climatul duhovnicesc pentru a înflori și a rodi; nu era precum astăzi, când în multe mănăstiri există un duh milităresc și o ascultare bolnăvicioasă, motiv pentru care bobocul este lovit mereu de ploi și înghețuri și nu poate rodi. Pe atunci existau stareți evlavioși care dădeau pilda cea bună.

*

Astăzi (1976) din nefericire pentru mulți (athoniți) toată duhovnicia se reduce la câți părinți are mănăstirea și cât de des se împărtășesc.

*

Femeile sunt neputincioase. Mănăstirile de femei au nevoie de umbra unui bărbat, de un duhovnic.

*

Cel care vorbește sau scrie despre Sfinții Părinți și nu s-a curățit de patimi, seamănă cu o tinichea care are în ea miere, dar miroase a motorină.

*

Omul pricopsit, oriunde s-ar afla, fie în căsnicie, fie în monahism, va fi încununat de reușită, chiar dacă apucă pe un drum greșit, din pricina diagnosticului greșit al duhovnicului său.

*

Dumnezeu nu îngăduie începătorului, copilului mic și celui foarte sensibil, să-și vadă bine sinea lor, căci altfel ar cădea în deznădejde.

*

Mai demult creștinii aveau multă evlavie pentru anafură, mai multă decât o au mulți monahi astăzi pentru dumnezeiasca Împărtășanie.

*

Atunci când în rugăciunea noastră nu simțim mângâiere și bucurie, precum copilul cel mic când merge la sânul mamei lui, atunci fie am rănit pe cineva cu purtarea noastră și cu asprimea, fie există mândrie.

*

Mult îl ajută pe monah pustia, deoarece evită astfel răspândirea. Viața în pustie este simplă și atunci monahul poate să se dăruiască cu totul nevoințelor duhovnicești.

*

Omul care are smerenie, chiar dacă se va abate cândva, Harul lui Dumnezeu îl acoperă, pe când cel mândru este ca o mașină cu direcția stricată care mereu se abate de la cale sau ca un ferăstrău ascuțit numai pe o parte.

*

Când se îndulcește cineva de rugăciune, nu mai vrea să iasă din chilia sa. Atunci rugăciunea nu obosește, ci odihnește. Când noi nu vrem să ieșim din chilia noastră, însă din dragoste ieșim și ne jertfim liniștea de dragul unui frate, atunci Dumnezeu, văzând dragostea noastră, completează.

*

  Despre drumurile din Sfântul Munte, Sfântul Nil a profețit că va veni timpul când Muntele se va încinge cu o pânză (drumuri) și că Sfântul Munte va rămâne de la Sfântul Pavel încolo. (Adică până la Vigla, fiindcă numai această regiune a rămas fără drumuri).

*

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Dacă cineva se mișcă cu simplitate și cu gânduri bune, se bucură când este ocărât.

*

Să ai întotdeauna o carte deschisă pe masă, ca să nu găsească diavolul prilej să aducă gânduri.

*

În călugărie lucrul bun este că se curăță gândurile, fiindcă acolo auzi și vezi lucruri bune.

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.

  

Nimica sunt, nimica pot, nimica am”

Părintele Proclu Nicău

Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are smerenie, se răstoarnă din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă, păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune şi li se pare că au ceva.

Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi i-a zis: „Aşa să te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări… În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi fugi; numai atâta: să ţii gura închisă, să zici: „Doamne Iisuse…”, şi să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, pp. 44)

Să adormim cu gândul la Dumnezeu!

  

Pot să mă rog toată ziua, toată noaptea, dacă mă culc şi adorm din împrăştiere, mă asemăn cu un păstor care are oi şi n-a închis uşa. Şi a intrat lupul şi le-a sfâşiat. Dacă noi căutăm să ne fure somnul din „Doamne Iisuse...”, pe acea măsură, Bunul Dumnezeu ne ajută a birui patimile. 

Gândurile sunt săgeţi diavoleşti şi, dacă noi nu stăm de vorbă cu ele, atunci Duhul Sfânt ne dă puteri tari. În timpul zilei adunăm ori lumină ori întuneric. În timpul zilei sunt unele goluri, şi în golurile acelea dacă zic „Doamne Iisuse...”, mă ajută Duhul Sfânt în timpul nopţii.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p.

În afara Raiului

(Facerea 3, 16 – 4, 5)

Prin osândirea diavolului, care i-a tras pe protopărinți în păcat, am încheiat omilia trecută. Împreună cu această osândire, Dumnezeu, precum am văzut, a dat și prima Sa făgăduință pentru viitoarea izbăvire a oamenilor de păcat și de urmările sale. Trebuia însă să fie pedepsiți și protopărinții, pentru că, deși i-a tras diavolul în neascultare, au dat și ei consimțământul lor, folosindu-se rău de libertatea lor. Mai trebuia să fie pedepsiți, ca să înțeleagă urmările înfricoșătoare ale păcatului și să se păzească de alte căderi, pentru că atunci când păcatul rămâne nepedepsit, omul care îl săvârșește continuă fără frică să păcătuiască. Pentru aceasta Dumnezeu, îndată după osândirea diavolului, i-a pedepsit pe protopărinți.

Se îndreaptă mai întâi spre femeie, care a păcătuit prima, și spune: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”[1]. Aceste cuvinte din urmă ale lui Dumnezeu nu înseamnă că bărbatul ar trebui să fie stăpânul aspru și asupritorul femeii, ci ocrotitorul ei, lângă care femeia va simți siguranță și alinare în suferințele sale. Cu trecerea timpului însă și odată cu înmulțirea păcatului, bărbatul a devenit un adevărat stăpân aspru, iar femeia a ajuns roaba lui și numai prin întruparea Domnului și prin înstăpânirea creștinismului s-a restabilit echilibrul de la început.

Acum Dumnezeu se îndreaptă către Adam și îi spune: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”[2].

Aspră a fost pedeapsa protopărinților. Aceasta o cerea însă dreptatea lui Dumnezeu, dar și interesul oamenilor. Scopul lui Dumnezeu a fost pedagogic. Nu a vrut ca omul să se osândească veșnic, ci să se pocăiască și să se îndrepte, să devină vrednic de a primi mântuirea. Pentru aceasta, Dumnezeu nu l-a blestemat pe om așa cum a făcut cu diavolul, pentru că astfel nu ar fi avut posibilitatea de a se mântui, așa cum nu are diavolul, ci a blestemat pământul, mediul natural în care trăiește omul. Însă acest blestem asupra pământului a fost pentru om folositor; în primul rând pentru că l-a ajutat să înțeleagă mărimea căderii sale și gravitatea consecințelor ei și în al doilea rând pentru că l-a silit să lucreze din greu pentru a face față mediului nefavorabil și, folosind puterile trupești și mintea cu care l-a înzestrat Dumnezeu, să izbutească, cu trecerea veacurilor, lucruri minunate, să creeze civilizația, să supună mediul aspru. Astfel nu a fost înlăturată binecuvântarea lui Dumnezeu de la început ca oamenii să stăpânească pământul, însă a fost nevoie să treacă multe veacuri pentru ca aceasta să devină realitate.

Dreptatea lui Dumnezeu a impus pedepsirea protopărinților, însă dreptatea Sa merge împreună cu bunătatea Sa. O însușire nu o anulează pe cealaltă. Așadar Dumnezeu, pedepsindu-i pe protopărinți, Se îngrijește în același timp de o nevoie de temelie a lor: îmbrăcămintea. Ei înșiși, după cum am văzut, își făcuseră haine din frunze de smochin. Acum Dumnezeu îi îmbracă cu „îmbrăcăminte de piele”[3], cu haine simple, dar rezistente, potrivite pentru a-și acoperi trupul și a-l păzi de schimbările vremii. Aceasta ne arată dragostea și interesul pe care îl arată Dumnezeu pentru nevoile noastre și prin urmare încrederea pe care trebuie să o avem în pronia Sa. Ne arată însă și scopul hainelor, care este de a acoperi și a ocroti trupul, iar nu să devină pricină de slavă deșartă și paradă sau de provocare. Nu are nimeni pretenția să purtăm și astăzi haine de piele, însă Dumnezeu cere de la noi să purtăm haine care corespund scopului lor, să fie în limitele simplității și bunei cuviințe și astfel să dea mărturie că suntem îmbrăcați mai ales cu veșmântul virtuții și al înțelepciunii.

Pedeapsa protopărinților a fost întregită cu izgonirea lor din Rai. Și acest lucru a fost necesar. Dumnezeu îi pusese să locuiască în Rai, ca să trăiască acolo fericiți, însă după greșeala lor nu mai puteau rămâne acolo. Dacă ar fi rămas în Rai, nu ar fi simțit greutatea păcatului și a consecințelor lui. Trebuia să plece, ca să înceapă viața plină de necazuri și întristări, de sudoare și lacrimi, pentru a înțelege cât de mare greșeală au săvârșit călcând porunca lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu îi scoate din Rai, ca să înceapă să cultive cu osteneală și sudoare pământul. Nu-i trimite însă departe, ci îi pune să locuiască în apropierea Raiului, ca să-l vadă, să-și aducă aminte de viața fericită pe care au petrecut-o acolo, să o compare cu viața ticăloasă și vrednică de plâns pe care o duc acum și să înțeleagă nefericirea în care i-a aruncat păcatul.

Iar pentru a nu îndrăzni să intre iarăși în Rai, fie și pentru puțin, și să mănânce din pomul vieții, Dumnezeu a pus Heruvimii și sabia de foc vâlvâitoare, care simbolizează puterea lui Dumnezeu, să păzească drumul către pomul vieții. Desigur, nu roadele pomului erau cele care dădeau viața, ci Harul și puterea lui Dumnezeu. Putea Dumnezeu să retragă Harul Său, ca să nu mai aibă roadele pomului această putere. Și, desigur, așa s-a și întâmplat și chiar dacă protopărinții ar fi mâncat din pom, nu le-ar mai fi fost de folos, de vreme ce voia lui Dumnezeu era să fie muritori. Prin această oprire însă, Dumnezeu le-a dat să înțeleagă tocmai acest adevăr, că de acum sunt muritori, că într-o zi aveau să moară. Iar dacă cu toate acestea ar fi încercat să mănânce, crezând că roadele pomului continuau să aibă vechea lor putere, s-ar fi făcut încă o dată călcători de poruncă, iar această a doua călcare de poruncă i-ar fi aruncat și mai adânc în păcat și i-ar fi făcut nepocăiți și neîndreptați. Pentru aceasta a luat Dumnezeu măsuri atât de aspre, ca să-i împiedice să se apropie de pomul vieții.

Acum începe viața protopărinților și a întregii omeniri în afara Raiului, o viață aspră, plină de osteneli și lipsuri, dar și de suferințe grele, care sunt roadele păcatului. Primele urmări ale căderii le vedem în întâmplările petrecute cu primii copii ai protopărinților, Cain și Abel, pe care le povestește în continuare Facerea.

Primul s-a născut Cain. Numele lui înseamnă „dobândit”. Arătând Eva motivul pentru care i-a pus acest nume, spune: „Am dobândit om de la Dumnezeu”[4]. Am dobândit fiu, care este om ca și mine și l-am dobândit cu puterea și ajutorul lui Dumnezeu. Cuvinte de Dumnezeu insuflate și de mare însemnătate, care amintesc un mare adevăr: că Dumnezeu dăruiește părinților copiii și că părinții sunt împreună lucrători cu Dumnezeu la crearea altor oameni. Mare este cinstea pe care le-o face, însă mare este și răspunderea, mari sunt și îndatoririle lor.

Foarte curând Adam și Eva dobândesc al doilea fiu, pe care îl numesc Abel. Numele lui înseamnă „deșertăciune”. În mod sigur, experiența amară pe care au dobândit-o între timp din viața lor în afara Raiului i-a făcut să-i dea acest nume. Este vrednic de luat aminte la faptul că numele pe care protopărinți le dau copiilor lor nu sunt întâmplătoare, ci sunt alese astfel încât să le amintească unele adevăruri. Această alegere a numelor o vedem și în alte cazuri în Sfânta Scriptură. Astăzi obișnuim să dăm copiilor noștri numele părinților noștri sau ale altor rudenii de ale noastre. Desigur, în principiu acest obicei nu este rău, este o cinstire adusă părinților și o evlavioasă aducere aminte a lor, dacă între timp au murit. Uneori însă se întâmplă ca numele părinților să fie ciudate sau să sune neplăcut sau să fie fără noimă. În acest caz să nu stăruim să le dăm copiilor noștri. Să preferăm nume de Sfinți și să le citim copiilor noștri despre viața și virtuțile acestor Sfinți, ca să-i aibă ca pildă în viața lor.

Cei doi frați au ales să facă lucrări diferite. Cain se îndeletnicește cu cultivarea pământului, iar Abel devine păstor de oi. Astfel iau naștere două ocupații de bază ale oamenilor: cultivarea pământului și creșterea animalelor. Însă diferența dintre ocupații nu era singura diferență dintre cei doi frați. Foarte curând s-a făcut vădită diferența dintre caracterele lor. Unul se arată a fi răuvoitor, invidios și viclean, pe când celălalt nevinovat și fără vicleșug. Astfel cei doi frați se fac reprezentanții celor două categorii de oameni, care au apărut din vremea străveche și continuă să fie în fiecare epocă: de o parte cei necredincioși și răi, iar de cealaltă parte cei credincioși și virtuoși.

Prima întâmplare, în care s-a arătat diferența dintre cei doi frați a fost atunci când au adus jertfă lui Dumnezeu. Amândoi simt nevoia de a aduce jertfă și aduce fiecare din roadele muncii sale: Cain din roadele pământului și Abel din oile sale. Până aici fapta lor este bună și vrednică de laudă și ne învață că nu trebuie să uităm să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru bunurile pe care ni le dă, binecuvântând lucrarea și ostenelile noastre și că din roadele muncii noastre, din ceea ce câștigăm, o parte trebuie să o dăruim lui Dumnezeu, însă nu prin jertfe precum în vechime, ci prin daruri și faceri de bine. Diferența dintre jertfele celor doi frați constă în felul în care au ales cele pe care aveau să le dăruiască lui Dumnezeu, arătându-se astfel unul cinstitor de Dumnezeu, iar celălalt necinstitor. Cain, așa cum reiese din mustrarea primită de la Dumnezeu, nu s-a îngrijit să aleagă pentru jertfă cele mai bune dintre produsele sale. A ales cu neglijență și ușurătate și poate și cu egoism și prefăcătorie[5]. A făcut o jertfă formală, nevrednică de măreția lui Dumnezeu. Pentru aceasta darul său nu a fost primit. Dimpotrivă, Abel a ales pentru jertfă cele mai grase oi și pe cele întîi născute ale lor, vrând să-I dăruiască lui Dumnezeu ceea ce avea mai bun și darul său a fost primit cu bunăvoință de către Dumnezeu.

Din toate acestea vedem că Dumnezeu nu vrea de la noi o adorare formală, seacă, exterioară, care se aduce numai cu mâinile sau cu buzele noastre, ci vrea o adorare care să vină din adâncul sufletului nostru, care să fie adusă cu simțământul dragostei și al recunoștinței, cu supunere desăvârșită față de voia lui Dumnezeu și care să umple și să conducă toată existența noastră, toată viața noastră, astfel încât nu numai sufletul nostru, ci și trupul să slujească lui Dumnezeu și toate mădularele sale săvârșească lucrările lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata închinare, „în duh și în adevăr”[6], așa cum a înfățișat-o Domnul, despre care și Pavel spune: „Vă îndemn… să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească”[7]. O astfel de închinare ne cere Dumnezeu. Cere ca toată viața noastră să fie o adorare, o jertfă: jertfirea patimilor, răutăților și neputințelor, jertfirea dorințelor și intereselor și chiar a drepturilor de multe ori. Când aducem această jertfă, dobândesc valoare și rugăciunile noastre, posturile, metaniile și darurile noastre. Atunci adorarea noastră nu este respinsă de Dumnezeu ca nefolositoare și vrednică de mustrare, precum cea a lui Cain, ci este primită, precum cea a lui Abel, și este răsplătită cu daruri bogate.

[1] Facerea 3, 16.

[2] Facerea 3, 17-19.

[3] Facerea 3, 21.

[4] Facerea 4, 1.

[5] Facerea 4, 7.

[6] Ioan 4, 24.

[7] Romani 12, 1-2.

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda