Potopul (3) - Tânjirea după Dumnezeu

Tânjirea după Dumnezeu

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca¬ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine. 

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă¬cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. 

Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Din cartea Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei – Sfântul Siluan Athonitul

Cele două seminții

Facerea vorbește la început despre urmașii lui Cain. Cain, ne spune, a cunoscut-o pe femeia sa și a dobândit un fiu, pe care l-a numit Enoh. Femeia lui Cain nu putea fi decât sora sa. Astăzi o asemenea căsătorie ni s-ar părea ciudată și inacceptabilă. Atunci însă a fost necesară, pentru că, de vreme ce Dumnezeu a plăsmuit numai o pereche de oameni și din ea a vrut să se tragă tot neamul omenesc, era firesc ca primele perechi după protopărinți să fie constituite din frați. Desigur, Cain a dobândit și alți copii, al căror nume nu este menționat în Scriptură. Pentru copiii săi, Cain a zidit o cetate, pe care a numit-o Enoh, după numele primului său fiu. Desigur nu trebuie să ne închipuim o cetate precum au fost cele mai de apoi, sau cum sunt astăzi orașele, ci o așezare primitivă.

În continuare Scriptura ne spune foarte succint că „lui Enoh i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh”[1], adică ne spune un urmaș al fiecăruia. Aceasta însă nu înseamnă că acesta a fost singurul urmaș al celui dinainte. Desigur, fiecare a avut mulți copii și astfel seminția lui Cain s-a înmulțit și s-a ramificat. În ciuda păcatului, binecuvântarea lui Dumnezeu nu și-a pierdut puterea, pentru că neamul omenesc trebuia să se înmulțească.

Despre ultimul urmaș al lui Cain, Lameh, Scriptura ne dă multe informații. Ne spune că și-a luat două femei, pe Ada și pe Sela. A fost, după cum se pare, primul care a încălcat instituția monogamiei și a introdus poligamia. Tocmai pentru aceasta Scriptura remarcă în mod deosebit acest fapt. De la una dintre femeile sale, Ada, Lameh a dobândit doi fii, pe Iabal și pe Iubal. Iabal s-a ocupat cu creșterea animalelor, în vreme ce Iubal a fost primul care a făcut instrumente muzicale: psaltire și chitară. De la cealaltă femeie a sa, Sela, Lameh l-a dobândit pe Tubalcain, care a fost făurar de unelte de aramă şi de fier.

Așadar îi vedem pe oameni înmulțindu-se și în același timp făcând primii pași ai civilizației: zidesc cetăți, apar meserii, inventează instrumente muzicale. Și primii pași ai civilizației îi face Cain și urmașii săi, un neam despărțit de Dumnezeu, care se afundă din ce în ce mai mult în păcat, așa cum arată cazul lui Lameh. Dezvoltarea meșteșugurilor pe care a făcut-o acest neam, nu l-au păzit de căderea în păcat și în stricăciune. Concluzia este foarte limpede și de mare însemnătate: dezvoltarea tehnologică, pe care mulți își sprijină nădejdile și de la care așteaptă îmbunătățirea vieții omului, nu poate singură să-l înnobileze și să-l înalțe pe om. Reușitele tehnologiei nu sunt din punct de vedere moral nici bune nici rele, sunt elemente neutre. Devin bune sau rele, folositoare sau vătămătoare în funcție de felul în care sunt folosite de om și de scopul pentru care sunt folosite. Dacă omul are frica lui Dumnezeu și virtute, vor deveni în mâinile sale mijloace de slujire a omenirii. Altfel vor deveni mijloace de distrugere. Acest lucru este dovedit de istorie și mai ales de istoria secolului al XX-lea, cu cele două războaie mondiale și nenumărate războaie locale, cu milioanele de morți și cu uriașele distrugeri materiale care au fost și sunt provocate cu ajutorul realizărilor științifice și tehnice. Așadar progresul tehnologic nu merge totdeauna împreună cu civilizația. Nu constituie el însuși civilizație. Adevărata civilizație o poate crea numai frica lui Dumnezeu, supunerea desăvârșită față de voia Lui, rânduirea vieții noastre potrivit poruncilor Sale. Așadar această cultivare a sufletului trebuie să ne preocupe, dacă vrem să nu cădem în stricăciune, care vedem că stăpânește astăzi, și să devenim cu adevărat civilizați. Fără aceasta nu ne va fi de folos progresul tehnologic, oricât de mare și de uimitor ar fi.

Să ne întoarcem însă la Lameh, despre care Scriptura ne dă și alte informații. După cum am spus, el a introdus poligamia, care a contribuit la sporirea decăderii morale. Însă Lameh a săvârșit și un alt păcat, care ar fi rămas necunoscut, dacă nu l-ar fi descoperit el însuși. Adresându-se odată celor două femei ale sale, el le-a spus: „Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!”[2]

Așadar Lameh săvârșise ucidere, poate chiar îndoită. Unde? Când? Nu se știe. Nimeni nu a văzut fapta sa și ar fi rămas cu desăvârșire necunoscută dacă nu ar fi descoperit-o el însuși. A fost însă silit să o mărturisească, apăsat de conștiința sa, care nu-l lăsa să se liniștească. Poate trecuseră luni, ani, zeci de ani. În zadar încerca Lameh să înăbușe glasul conștiinței. Nu a izbutit aceasta, deoarece conștiința îl urmărește și îl chinuie pe păcătos, aducându-i aminte mereu de păcatul său și mustrându-l pentru el. Și numai când păcătosul se pocăiește și cere mila lui Dumnezeu cu mărturisire sinceră, se izbăvește de această mucenicie înfricoșătoare și află iarăși pacea sufletească. Însă conștiința lucrează și preventiv, înainte de orice faptă a noastră, arătându-ne dacă este corectă sau nu, dacă trebuie să o facem sau să o evităm. Așadar să-i cerem sfatul înainte de orice faptă. Să o lăsăm să vorbească liber și fără constrângere și să ascultăm la timp și cu luare aminte glasul ei, ca să nu încercăm apoi mustrările sale înfricoșătoare și arzătoare, ci să putem în fiecare clipă a vieții noastre să spunem precum Apostolul Pavel: „Eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta”[3], adică conștiința îmi spune că nu am făcut nimic rău înaintea lui Dumnezeu.

Seminția lui Cain nu era singura pe pământ. După moartea tragică a lui Abel, Adam și Eva au dobândit un nou fiu, căruia i-au dat numele Set, care înseamnă „înlocuire”. Explicând acest nume, Eva spune: „Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”[4]. Așadar Set l-a înlocuit pe Abel și el este începătorul unei alte seminții, care desigur nu a fost fără de păcat, pentru că avea și ea sămânța păcatului, de vreme ce se trăgea și ea din protopărinți, însă nu a fost cu totul pervertită, precum seminția lui Cain. Din seminția lui Set au ieșit oameni virtuoși: Enos, Enoh și Noe. Și, în vreme ce seminția lui Cain avea să dispară la potop, seminția lui Set a supraviețuit prin Noe, care avea să devină noul strămoș al omenirii.

Așadar când vedem că viețuirea virtuoasă este prigonită până la moarte, să nu deznădăjduim. Dumnezeu va arăta alți slujitori ai Săi, în locul celor prigoniți și omorâți, așa cum în locul lui Abel s-a născut Set. Și oricât s-ar înmulți și ar stăpâni stricăciunea, totdeauna va exista în lume partea celor aleși, afierosiți lui Dumnezeu, care după cum spune Domnul sunt „sarea pământului” și „lumina lumii”[5], lumina care luminează și povățuiește lumea și sarea care o păzește de desăvârșita stricăciune și distrugere. De această  parte binecuvântată să ne îngrijim să aparținem și noi și de la cei care aparțin ei să primim învățătură și sprijin, ca să fim și noi „lumină a lumii” și „sare a pământului”, așa cum ne vrea Domnul.

În continuare Scriptura ne arată genealogia lui Set numărând nouă generații până la Noe. Din fiecare generație este menționat unul singur pe nume, însă ne spune că fiecare dintre ei „a născut fii și fiice”, adică a dobândit mulți copii. Astfel și seminția lui Set s-a înmulțit și s-a ramificat. Unele nume din seminția aceasta sunt aceleași cu nume din seminția lui Cain (Enoh, Maleleil, Matusala, Lameh), însă aceasta nu înseamnă că este vorba despre aceleași persoane. Cele două seminții nu aveau încă nici o legătură între ele.

Vorbind despre Set și despre urmașii săi, Scriptura menționează și numărul anilor pe care i-a trăit fiecare. Ceea ce face impresie este lungimea vieții oamenilor din acele vremuri străvechi. Adam a trăit nouă sute treizeci de ani, Set nouă sute doisprezece și la vârste asemănătoare au ajuns și cei care au urmat. Unul dintre ei, Matusala, a ajuns la nouă sute șaizeci de ani și numele său a devenit proverbial, fiind sinonim cu viața lungă. Aceste vârste de necrezut pentru zilele noastre i-au aruncat pe mulți în nedumerire. Unii au presupus că aceste numere sunt ireale, sau că altfel se socoteau atunci anii, sau că este vorba de luni. Însă toate acestea sunt presupuneri și închipuiri. Într-adevăr este vorba de ani și aceasta reiese din cuvintele pe care Iacov le-a spus lui Faraon, când a coborât în Egipt: „Zilele pribegiei mele sunt o sută treizeci de ani. Puţine şi grele au fost zilele vieţii mele şi n-am ajuns zilele anilor vieţii părinţilor mei, cât au pribegit ei în zilele lor”[6]. Așadar Iacov știa că viața strămoșilor săi fusese mult mai lungă decât a sa și considera puțini anii săi. Și atunci Iacov avea o sută treizeci de ani și a trăit în total o sută patruzeci și șapte!

Cum se explică însă lungimea vieții primilor oameni? Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor. Păcatul l-a făcut muritor. Însă păcatul de abia intrase în neamul omenesc și nu pricinuise încă stricăciunea pe care a pricinuit-o odată cu trecerea timpului. Pe măsură ce timpul trece, vedem că stricăciunea sporește și se micșorează lungimea vieții oamenilor. Astfel, înainte de potop lungimea medie a vieții era de nouă sute de ani, după potop scade la patru sute, în vremea patriarhilor la o sută cinci zeci, iar la urmă îl auzim pe Moise spunând: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere”[7].

A existat însă și o nevoie de a trăi oamenii atât de mulți ani. Trebuia să primească învățătură multe generații despre originea omului, despre căderea sa și în general despre istoria sa. Cărți încă nu existau. Numai prin tradiție orală era cu putință aceasta. Și într-adevăr, Adam trăia încă atunci când s-a născut al șaselea urmaș al său, Iared, și Iared trăia încă atunci când s-a născut al patrulea urmaș al său, Noe. Astfel, cu toate că de la Adam până la Noe avem zece generații, este ca și cum am avea doar trei. Aceasta constituie o garanție pentru adevărul tradiției.

Însă cu toate că acei oameni au trăit peste nouă sute de ani, moartea a pus și vieții lor capăt. Odată ce a intrat păcatul, moartea este deja de neocolit. Însemnătate nu are numărul anilor vieții noastre ci felul vieții noastre. Puțini ani de viață bine plăcută lui Dumnezeu sunt mai de preferat decât mulți ani de viață păcătoasă. Pentru aceasta spune Scriptura: „Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată”[8].

Să ne oprim însă la câteva persoane din seminția lui Set, despre care Scriptura ne dă mai multe informații. Și în primul rând la fiul lui Set și nepotul lui Adam, Enos. Despre el Facerea ne spune: „Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”[9]. Nimic altceva nu știm despre Enos, însă din cuvintele acestea putem să ni-l închipuim ca om cu credință mare și puternică. Pentru că numai cel credincios își sprijină nădejdile pe Dumnezeu și în fiecare situație grea a vieții sale cheamă prin rugăciune fierbinte „numele Domnului Dumnezeu”. Iar Dumnezeu, răsplătind credința și nădejdea lui, îl întărește, îl luminează, îl izbăvește din primejdii și îl mângâie în întristări. Pentru că „oricine va chema numele Domnului se va izbăvi”[10].

A doua persoană însemnată din seminția lui Set este Enoh, al șaselea urmaș al lui Adam. Enoh nu a trăit atât de mult ca ceilalți, ci numai trei sute șaizeci și cinci de ani, însă Scriptura ne spune că „a plăcut Enoh lui Dumnezeu”[11]. S-a întâmplat cu el ceea ce spune Scriptura în altă parte: „Ajungând curând la desăvârșire, dreptul a apucat ani îndelungați”[12]. Însă tocmai pentru aceasta Dumnezeu a rânduit pentru el un mod diferit de ieșire din viața aceasta față de ceilalți oameni. Enoh nu a murit, ci „l-a mutat Dumnezeu”[13], adică l-a luat viu, așa cum mai târziu l-a luat pe Proorocul Ilie și l-a mutat în alt loc, într-o altă viață, pe care a pregătit-o pentru cei drepți și virtuoși. Astfel Dumnezeu l-a cinstit și l-a răsplătit pe Enoh pentru credința și virtutea sa. În același timp însă ne-a descoperit mari și însemnate adevăruri, pe care nu trebuie să le uităm. În primul rând faptul că dincolo de această viață trecătoare există o altă viață, în care a intrat Enoh și în care intră și toți cei ce mor. În al doilea rând faptul că în acea viață, împreună cu sufletul va exista și va trăi și trupul, după ce va învia, se va preface și va deveni nestricăcios. În al treilea rând drepții nu numai că ființează în acea viață, ci sunt fericiți, desfătându-se de răsplata primită de la Dumnezeu.

A treia persoană însemnată a seminției lui Set este Noe, însă numele și viața lui este legată de potop, de care ne vom ocupa în omiliile următoare.

[1] Facerea 4, 18.

[2] Facerea 4, 23-24.

[3] Fapte 23, 1.

[4] Facerea 4, 25.

[5] Matei 5, 13-14.

[6] Facerea 47, 9.

[7] Psalm 89, 10.

[8] Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9.

[9] Facerea 4, 26.

[10] Ioil 2, 32.

[11] Facerea 5, 24.

[12] Înțelepciunea lui Solomon 4, 13.

[13] Facerea 5, 24.

Cum să mă pregătesc pentru rugăciunea de seară?

Arhim. Ioachim Parr

Nu vreau să mă rog seara. Cum să mă pregătesc pentru rugăciunea de seară?

Nu vrei să te rogi serile pentru că tu doar rostești rugăciunile, nu te rogi, de fapt. Și, de aceea, o resimți ca pe o povară.

Nu ai nici o dorire să fii cu cel pe care îl iubești pentru că cel pe care îl iubești ești chiar tu însuți. Și de aceea nu vrei să te rogi. Pentru că ești obosit și cauți odihnă și confort pentru tine însuți. Și rugăciunea te îndepărtează de tine însuți. Deci nu vrei să o faci. Este timpul tău, în care îți porți ție de grijă. Ai făcut atât de multe pentru atât de mulți în timpul zilei așa că, acum nu mai ai timp, ești prea obosit.

Țineți minte cum era când credeați că sunteți îndrăgostiți de cineva? Și indiferent de ce ai fi făcut ziua întreagă, abia așteptai să-l vezi la sfârșitul zilei? Nu-ți păsa dacă ai dormit sau nu, dacă stăteai în zăpadă să vorbești cu el și înghețai de frig, pentru că nu voiai să pleci. Si chiar dacă știai că trebuie să te trezești dimineața, nu-ți păsa cât de târziu ai fi rămas cu el, pentru că tu credeai că-l iubești.

Te-ai ruga dacă L-ai iubi pe Domnul! Ai da fuga acasă pentru a fi cu El…. în loc de ”Oooh, iar trebuie să o iau de la capăt cu rugăciunea…”

Dacă te-ai fi gândit la El toată ziua, nu ar fi fost o problemă, dar tu te-ai gândit doar la tine toată ziua. Și tu Îl vezi pe Domnul ca pe încă unul de care trebuie să te îngrijești înainte de a avea ceva timp și pentru tine!

Valoarea sufletului nostru

Întruparea și Răstignirea lui Hristos arată nesfârșita iubire de oameni, milostivire și dragoste a lui Dumnezeu, care a lăsat Cerurile și S-a pogorât pe pământ, ca să ne mântuiască pe noi, cei vinovați, cei nemulțumitori, oamenii nerecunoscători. Apoi ne arată marea vrednicie a sufletului nostru, a chipului lui Dumnezeu, pe care noi fie din neștiință, fie din nepăsare, îl părăsim gol de buna-cinstire și virtute, rănit, pe când pentru trup, pe care îl vom lăsa aici, facem atâtea și atât de mult îl îngrijim!

Sufletul nostru este totul, fiindcă datorită lui trăiește și trupul. Noi însă nu luăm aminte la el, nu-i oferim hrană curată, adevărată și de aceea ne îmbolnăvim sufletește din pricina păcatului, otrăvind viața noastră, ne lipsim de Harul lui Dumnezeu și dau peste noi o mulțime de suferințe, care sunt răsplata îndepărtării noastre de Dumnezeu.

”Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

De ce mă lovește Dumnezeu

         Cunoaștem că răbdarea este o virtute prețioasă, care ne face bineplăcuți lui Dumnezeu. Dar lucrarea răbdării nu este deloc ușoară. Este nevoie de mobilizarea puterilor sufletești. Este nevoie de râvnă fierbinte și multă rugăciune ca să vină Harul lui Dumnezeu și să întărească sufletul. Dar este nevoie și de cugetări duhovnicești, ca sufletul să primească mângâiere și întărire.

         Îți voi povesti o întâmplare care a avut loc odată și care a fost scrisă și dă prilejul multor cugetări de a găsi răspuns la întrebarea: de ce Dumnezeu îngăduie durerile în viața noastră?

         Odată, într-o noapte de iarnă, a naufragiat o barcă mică de pescari pe țărmurile Canadei. Pescarul și cu fiul său, singurii care se aflau în barcă, au ieșit la mal înotând, dar cu hainele ude și într-o stare jalnică. Au scăpat de primejdia înecului, însă acum aveau să moară de frig și mai ales a înghețului care era pricinuit de hainele ude. Pe când tatăl se afla în deznădejde, a văzut în adâncul pădurii ce se întindea înaintea lor, o lumină slabă. Era singura lor nădejde. Locul era pustiu și necunoscut. Nicăieri nu se vedea vreo locuință. Tatăl și fiul a început să se îndrepte către acea lumină pe care o vedeau în pădure, tremurând de frig, din pricina faptului că erau uzi leoarcă. Dacă aveau să ajungă în timp la acea lumină și să găsească îngrijire, aveau să scape de la moarte sigură.

         Însă așa cum înaintau, fiul a început să înțepenească, fiindcă hainele lui ude înghețaseră. Mersul lui devenise foarte anevoios și exista primejdia să-i înțepenească picioarele și mai mult și să nu poate păși deloc. Tatăl căuta să-și întărească fiul și să-l încurajeze, astfel încât să continue să meargă. Dar din nefericire, amorțirea picioarelor creștea și greutatea mersului devenea tot mai mare.

         Atunci tatăl s-a gândit la următoarea soluție: a rupt o creangă dintr-un copac ce afla lângă el și cu ea a început să-l lovească picioarele copilului, care nu mai putea să pășească. Fiul s-a împotrivit la început la loviturile tatălui, dar acesta cu un glas îndurerat dar plin de dragoste,  i-a spus:

 – Fiul meu, trebuie să mergi! Biruiește amorțirea picoarelor tale și înaintează!

– Tată, nu pot! A strigat copilul. Picioarele mele amorțesc din ce în ce mai tare!

Atunci tatăl și-a călcat pe inimă și a început să lovească picioarele copilului său cu și mai multă putere. Picioarele copilului s-au umplut de sânge, dar astfel a fost nevoit să-și adune ultimile puteri și să continue mersul. În cele din urmă, șchiopătând, au ajuns cu multă osteneală la căsuța unde vedeau lumina.

Picioarele copilului erau însângerate și rănite de la loviturile cu varga, iar copilul se afla într-o stare jalnică de istovire, dar… ajunseseră la căsuță. Acolo s-au bucurat îndată de îngrijire plină de afecțiune. Și astfel, s-au salvat, tată și fiu, de la moarte sigură.

Ce a făcut tatăl? Grea îndatorire!… A fost nevoit să-și lovească fiul cu putere, ca să poată ajunge la casa izbăvirii. Dureros a fost mijlocul, dar mântuitor pentru viața lor.

La fel se întâmplă de multe ori și în viață. Dumnezeu Tatăl, Care ne iubește, vrea negreșit mântuirea noastră. Uneori noi, oamenii, rămânem nepăsători și chiar surzi la glasul Lui. Atunci Dumnezeu, din iubire de oameni, îngăduie ca să fim loviți și astfel să ne trezim din amorțirea sufletului, cea asemenea cu moartea. Dumnezeu îngăduie necazurile și încercările pentru folosul nostru duhovnicesc. „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag”[1]. Amar este paharul durerii, dar mântuitor.

Nimic nu este întâmplător. Faptul că Dumnezeu a îngăduit această încercare prin care treci, înseamnă că are planul Său înțelept. Supune-te voii lui Dumnezeu. Roagă-L pe Dumnezeu să te scoată din încercare și să-ți ridice durerea. Și roagă-te din nou și de multe ori, cu stăruință și credință, să-ți ridice Dumnezeu încercarea. Dar dacă bunătatea Lui nu te va slobozi de necaz, atunci arată răbdare și supunere. Ai spus în inima ta: „Doamne, facă-se voia Ta. Nu precum vreau eu, ci precum vrei Tu”.

Sunt nenumărați oameni care s-au izbăvit de la o distrugere sufletească sigură prin trezirea aceasta duhovnicească, adusă de o încercare în viața lor. Am auzit pe unii spunând: „Mi-am pierdut sănătatea trupului, dar mi-am găsit sănătatea sufletului. Și sunt fericit”. Sau: „L-am cunoscut pe Dumnezeu prin acest necaz al încercării. Eram afundat în păcat și Dumnezeu a îngăduit să pierd averea și să mă afund în sărăcie. Mi s-au deschis ochii la lumina credinței! Și acum trăiesc mult mai sărac, dar mult mai fericit”.

[1] Pildele lui Solomon 3, 12.

Potopul (3)

(Facerea 8, 1- 9, 19)

După potopul de patruzeci de zile, pământul se transformase într-o mare nemărginită. Apa se ridicase cu cincisprezece coți deasupra munților celor înalți. Desigur, o asemenea cantitate uriașă de apă nu era cu putință să se retragă într-un timp scurt. Vreme de o sută cincizeci de zile, ne spune Scriptura, adică cinci luni, a rămas ridicat nivelul apei. Ajungem astfel cam pe la mijlocul lui mai. În tot acest timp Noe și cei împreună cu el au rămas închiși în corabie și aveau să rămână în total un an întreg. Desigur, această ședere nu a fost comodă și plăcută. Suntem uneori nevoiți să rămânem în casele noastre câteva zile și, deși avem toate înlesnirile, ne mâhnim și suntem nemulțumiți. Putem așadar să ne închipuim cât de greu le-a fost, închiși vreme de un an într-o temniță întunecoasă și fără aerisire, nevoiți să trăiască împreună cu animalele și să rabde urletele lor și mirosul urât. Toate acestea puteau să-i ducă la deznădejde. Aveau însă nădejde și încredere în Dumnezeu și El i-a întărit ca să poată răbda cele grele ca și cum ar fi fost simple și ușoare, până ieșirea din corabie.

Și, într-adevăr, Scriptura spune că „şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie”[1]. Spune aceasta nu pentru că i-ar fi uitat, ci pentru că așa credeau ei. „Ne-a uitat Dumnezeu”, probabil că spuneau, așa cum spun unii și astăzi în clipele grele. Iar când au văzut că potopul a încetat și corabia s-a sprijinit pe teren solid, vor fi strigat ușurați: „Și-a adus aminte de noi Dumnezeu”. Dumnezeu nu uită niciodată, pentru că este desăvârșit. Uităm noi, oamenii nedesăvârșiți. Vai de făpturi dacă Dumnezeu ar fi uitat și nu I-ar fi păsat de ele! Nimic nu ar fi putut să stea. Toate s-ar fi distrus, s-ar fi nimicit. Așadar Dumnezeu pare că uită, însă în realitate de toate Își aduce aminte și le poartă de grijă. Astfel și acum Și-a adus aminte de Noe și de ceilalți care erau închiși în corabie. Și-a adus aminte încă și de animalele care erau acolo înăuntru, spune Scriptura, pentru că și ele sunt făpturile Sale și le iubește și le poartă de grijă.

Și cum a arătat Dumnezeu că și-a adus aminte de ei? Mai întâi de toate prin încetarea potopului. A trimis vânt, foarte probabil din nord sau nord-vest, a încetat ploaia și s-au împrăștiat norii. În același timp a închis izvoarele adâncului, ca să nu se mai reverse apa pe pământ. Desigur, acestea s-au întâmplat îndată după cele patruzeci de zile. Apoi a început retragerea treptată a apei, care a durat o sută cincizeci de zile. Și acestea au fost, desigur, lucrări ale atotputerniciei lui Dumnezeu. La porunca Sa a început potopul și la porunca Sa a încetat, pentru că El stăpânește și îndreaptă stihiile naturii: apele, ploaia, vânturile. Nimic nu se întâmplă fără voia Sa. Această stăpânire atotputernică este descrisă frumos într-un psalm: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. A ridicat nori de la marginea pământului; fulgerele spre ploaie le-a făcut; El scoate vânturile din vistieriile Sale”[2].

În toată această perioadă de cinci luni corabia plutea încoace și încolo, ca un vapor fără cârmă. Cei ce se aflau înăuntrul ei nimic nu puteau să facă. O conducea însă Dumnezeu și exact după cinci luni corabia s-a oprit într-o regiune din munții Ararat, în Armenia. Dumnezeu nu a așteptat să coboare mai mult apa și să se arate câmpiile, ci, de îndată ce s-au arătat munții înalți, a dat loc de sprijin corabiei. Și în mod sigur au simțit mare ușurare cei ce se aflau înăuntrul ei când și-au dat seama că se află pe uscat. Iată așadar că Dumnezeu păstrează loc și timp de odihnă pentru cei iubiți ai săi după necazuri și încercări și îi conduce către el tocmai atunci când ei cred că i-a uitat.

Au trecut încă două luni, iar la începutul lunii a zecea (cam prin iulie adică), au început să se arate vârfurile munților din apropiere ca niște insulițe în mijlocul mării nemărginite. Era un semn aducător de mângâiere, care arăta că apele se scădeau din ce în ce mai mult. Noe, care urmărea desigur ceea ce se întâmpla în jur prin fereastra corabiei, a observat aceasta și, după ce a lăsat să mai treacă patruzeci de zile, a început să cerceteze starea în care se afla pământul prin trimiși. A trimis mai întâi corbul, care nu s-a întors la corabie, pentru că a găsit stârvuri cu care putea să se hrănească. Aceasta l-a înștiințat pe Noe că starea era astfel încât puteau să trăiască păsările sălbatice carnivore. Însă puteau oare trăi și cele domestice? Ca să verifice aceasta, Noe a trimis în aceeași zi un porumbel, însă acesta, negăsind loc să stea și hrană potrivită, s-a întors curând la corabie. Noe a înțeles că regiunea din jurul corabiei era încă acoperită cu multă apă. A așteptat deci încă șapte zile și a trimis iarăși porumbelul și acesta, după ce a cutreierat toată ziua, s-a întors seara la corabie cu o rămurică de măslin în cioc. Aceasta arăta că apa se retrăsese atât de mult încât se arătaseră copacii. Noe a așteptat încă șapte zile și a trimis iarăși porumbelul, care de această dată a găsit condiții mai bune și nu s-a mai întors la corabie. Așadar starea pământului se îmbunătățise foarte mult.

Să ne oprim însă puțin aici, ca să vorbim despre cele două păsări pe care le-a trimis Noe, ca să vadă în ce stare se afla uscatul. Corbul și porumbelul prin comportamentul lor sunt simboluri pline de învățăminte. Corbul închipuie sufletul care este legat de pământ și materie și este tras spre cele de jos. Și, fiind atras de plăcerile amăgitoare ale acestei vieți, se îndepărtează de corabia mântuirii, de Hristos și de Biserică. Dimpotrivă, porumbelul închipuie sufletul curat și neprihănit, care are înlăuntrul său Duhul lui Dumnezeu, care în chipul porumbelului s-a pogorât asupra Domnului la botezul Său în Iordan. Și, precum porumbelul lui Noe, negăsind odihnă în afara corabiei, s-a întors în ea, tot astfel și sufletul neprihănit și purtător de Dumnezeu nu află odihnă în lumea păcatului, unde răul se revarsă și provoacă un adevărat potop. Și spune atunci către sine însuși: „Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta”[3]. Și se întoarce lângă Domnul, unde află odihnă.

Să luăm aminte și la faptul că ramura de măslin, care închipuie dragostea, pacea și veselia, nu o ținea corbul, ci porumbelul cel curat și fără de răutate. Și acesta nu este un lucru lipsit de semnificație. Omul trupesc, care seamănă cu corbul, cu toate străduințele sale, nu izbutește să dobândească pacea și nici măcar să o guste, pentru că pacea sufletului nu o poate da lumea, care este totdeauna neliniștită și tulburată, așa cum vedem în zilele noastre. Numai Duhul lui Dumnezeu poate să dea pacea și numai sufletele care sunt însuflețite de Duhul lui Dumnezeu, cele neprihănite precum porumbelul, pot dobândi ca pe un bun inalienabil dulcea și cereasca pace a lui Dumnezeu.

Ne aflăm acum în anul șase sute unu al vieții lui Noe. În ziua întâi a lunii întâi a acestui an s-au retras cu totul apele de pe pământ și în ziua douăzeci și șapte a lunii a doua s-a uscat pământul. Exact un an de la începutul potopului! În câteva zile s-a tulburat pământul din pricina potopului și au murit toți oamenii și toate animalele. A fost nevoie însă de un an întreg ca să se refacă pământul și de veacuri multe ca să se ajungă la mulțimea de oameni care fusese înainte. Repede se face răul, dar greu se repară. Repede vine o boală, însă este nevoie de mult timp pentru însănătoșire. În clipeala ochiului se produc catastrofe uriașe din pricina războaielor, cutremurelor, inundațiilor și a altor calamități. De câți ani însă este nevoie pentru a se repara pagubele! Tot astfel și păcatul: repede intră în suflet, însă greu se alungă. Ușor și repede se strică cel bun și virtuos; greu găsește cel păcătos calea întoarcerii și îndreptării. Pentru aceasta este nevoie să ne păzim de păcat pe noi înșine dar și unii pe alții, să evităm căderea și stricăciunea, pentru că atunci când cădem este nevoie de multă și grea nevoință pentru îndreptarea noastră.

Când Noe a văzut că apele se retrăseseră, a dat la o parte acoperișul corabiei, ca să le fie șederea mai plăcută. Nu s-a grăbit însă să iasă din corabie, pentru că pământul nu era încă potrivit să locuiască pe el oamenii. Și așa cum mai înainte, pentru a intra în corabie au așteptat porunca lui Dumnezeu, tot astfel și acum așteaptă porunca Sa ca să iasă. Și exact după un an, când pământul se uscase, Dumnezeu dă porunca mult așteptată: „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi.  Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine”[4].

Desigur că Noe și rudeniile sale ar fi vrut să iasă mai devreme și să calce pe uscat, însă aveau deplină încredere în Dumnezeu, pentru că își dădeau seama că El știa mai bine decât ei care era momentul potrivit pentru ieșire și, desigur, nu le-a fost spre pagubă această credință a lor. Așa trebuie să procedăm și noi: să nu ne grăbim fiind trași de dorințele noastre, ci să așteptăm să ne conducă Dumnezeu, pentru că El știe totdeauna mai bine decât noi ce ne este de folos și care este momentul potrivit pentru fiecare lucrare de-a noastră. Așadar să așteptăm și să cerem prin rugăciune luminare și îndrumare de la Dumnezeu, iar când El ne dă poruncă să ne supunem precum Noe, fără șovăire și împotriviri.

Care a fost oare prima faptă a lui Noe după ieșirea din corabie? Oare a căutat loc potrivit ca să se așeze împreună cu ai săi? Oare a început să zidească o casă? Oare s-a îngrijit de hrană? Desigur, toate acestea erau necesare. Noe însă a considerat altceva mai necesar și acestui lucru i-a dat întâietate. A zidit un jertfelnic și a adus jertfă lui Dumnezeu din animalele și păsările curate pe care le avea cu el în corabie. Acesta era un semn de recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu pentru izbăvirea lor din acea catastrofă înfricoșătoare. Să ne întrebăm așadar pe noi înșine: Câți dintre noi, după un necaz, o primejdie sau o boală care a trecut, ne aducem aminte să-I spunem lui Dumnezeu un „mulțumesc”? Facem multe rugăciuni și făgăduințe când ne aflăm în primejdie, însă ne aducem aminte să-I mulțumim lui Dumnezeu după ce trece primejdia? Să nu uităm aceasta, pentru că este o îndatorire de temelie a noastră. Este o mare nerecunoștință să ne dea Dumnezeu ceea ce Îi cerem, iar noi să nu-I mulțumim. Oare vrem să ne asemănăm cu cei nouă leproși dintre cei zece pe care i-a tămăduit Domnul, iar nu cu cel recunoscător, care era din Samaria?

Era firesc ca jertfa lui Noe să fie bineplăcută lui Dumnezeu. „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună”[5], spune Scriptura. Este o exprimare omenească, desigur, care arată cât de bine plăcută înaintea lui Dumnezeu era evlavia și recunoștința lui Noe. Pentru aceasta El i-a făcut făgăduințe și i-a dat binecuvântări lui și urmașilor lui. Și mai înainte de toate i-a făgăduit în mod categoric că nu va mai aduce pe pământ nimicire desăvârșită prin potop, nici nu va mai îngădui să se mai întâmple o asemenea dereglare a zilelor și vremurilor. Desigur, se întâmplă în fiecare epocă catastrofe și tulburări, însă au caracter local, iar nu general. Apoi Dumnezeu i-a dat binecuvântarea Sa lui Noe și fiilor săi: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”[6]. După cum vedem, această binecuvântare este întocmai cea pe care a dat-o Dumnezeu și protopărinților, pentru că acum Noe și fiii săi aveau să fie noii strămoși ai omenirii și trebuia să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să se înmulțească și astfel să-și împlinească misiunea. Dumnezeu a înnoit de asemenea stăpânirea omului asupra animalelor. Toate animalele se vor supune omului și vor tremura înaintea lui. Și într-adevăr: nu numai animalele domestice, ci și cele mai sălbatice fiare se supun omului și se îmblânzesc în chip uimitor. Iar cele care rămân în stare de sălbăticie trăiesc în locuri pustii, departe de om, păzind porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat oamenilor dreptul de a folosi și animale pentru hrană. La început El a rânduit oamenilor ca hrană roadele pământului. Acum, pentru că pământului i-a slăbit puterea și roadele lui nu mai dau atâta tărie, ca înainte, dar și omul s-a vlăguit și are nevoie de hrană mai consistentă, Dumnezeu îngăduie să se mănânce carne.

Dumnezeu consideră toate acestea ca un „legământ”, adică pe care îl face cu Noe și cu urmașii săi, adică cu toată omenirea. Și, așa cum oamenii ratifică înțelegerile dintre ei cu semnături și ștampile, tot astfel Dumnezeu procedează cu legământul Său făcut cu Noe printr-un semn arătat, care le va aduce aminte de el oamenilor. Care este acesta? Este curcubeul pe care îl vedem formându-se în atmosferă după ploaie. Curcubeul apărea și înainte, însă nu avea același caracter pe care i-l dă acum Dumnezeu. Era un simplu fenomen fizic, în vreme ce acum este chezășia credincioșiei lui Dumnezeu. Văzându-l oamenii după furtună își vor aminti de făgăduințele lui Dumnezeu și nu vor fi cuprinși de frica unui nou potop.

Și Dumnezeu Și-a ținut și Își ține făgăduințele, pentru că „nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi”[7]. Noi însă ne împlinim îndatoririle pe care le avem față de El? Pentru că marea Sa dragoste și îndelunga Sa răbdare nu ne dau drepturi, ci ne îndatorează să-L cinstim și să păzim poruncile Lui. Oare facem aceasta? Sau disprețuim îndelunga Sa răbdare și ne întărim în păcat? Dacă gândim și făptuim astfel nu vom scăpa de pedeapsă. Și are multe moduri de a ne pedepsi, fie pe fiecare în parte, fie împreună când călcăm legământul Său. Așadar interesul nostru este să păzim poruncile Lui, dar și făgăduințele pe care ca și creștini le-am făcut și le facem înaintea Lui. Atunci vom fi vrednici de dragostea și de ocrotirea Sa. Atunci chiar și în cele mai mari necazuri și încercări va exista pentru noi un curcubeu ceresc: credința în făgăduințele lui Dumnezeu. Și aceasta ne va umple de curaj, nădejde și mângâiere.

[1] Facerea 8, 1.

[2] Psalm 134, 6-7.

[3] Psalm 115, 7.

[4] Facerea 8, 16-17.

[5] Facerea 8, 21.

[6] Facerea 9, 1.

[7] 2Timotei 2, 13.

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda