Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (XΧI) 28/5/2017

'

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (XΧI)

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (XΧI)

Inima mea nu o dau nimănui. Am dat-o uneori și au spus: „Ce inimă frumoasă!”. Dar apoi au folosit-o la spart nuci.

*

Aruncați greutatea cea mai mare a nevoinței pe rugăciune. Rugăciunea este barometrul nostru duhovnicesc. Faceți din întreaga voastră viață o rugăciune către Dumnezeu.

*

Să avem statornicie în nevoința noastră. Să nu fim ca torentul care odată revarsă apă, iar altădată se usucă. În felul acesta trecătorul nu află apă să bea.

*

Altul face minuni și ispititorul îi aduce gânduri că nu există Dumnezeu.

*

Lepădarea de sine lipsește de la monahii de astăzi. De aceea nu înaintăm duhovnicește și nu trăim precum Sfinții Părinți.

*

Un monah i-a spus Starețului că în fiecare an, după Paști, face un pelerinaj în Sfântul Munte. Starețul într-un chip plăcut, dar totodată cu finețe, și-a arătat dezaprobarea sa, spunându-i: „Îți iei concediu?”.

*

La o mănăstire de maici i s-a oferit Starețului cafea. Deasupra mesei era întinsă o față de masă frumoasă, albă, brodată și călcată. Starețul, ca să le învețe pe monahii simplitatea în chip practic, a vărsat mai întâi cafeaua pe toată masa, după care a împăturit fața de masă, ca să se murdărească și mai mult, și a spus: „Acum, Maică Stareță, lăsați metanierele și mergeți să spălați și să călcați fața de masă.

*

Ce înseamnă voia proprie pentru călugăr! Era unul într-o chinovie și mereu o făcea pe bolnavul și nu făcea nimic. De îndată ce a plecat și a luat o chilie, nu se mai oprea. De unde găsește această putere? Altul la mănăstirea sa era mereu plin de gânduri și împotriviri. De îndată însă ce l-au pus proestos și a preluat inițiativa, și-a făcut din conacul său palat.

*

Să primim toate încercările cu smerenie și răbdare.

*

Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât inimă curată.

*

Mai bine să izbucnească o furtună neașteptată într-o obște, căci cu antibiotic se rezolvă, decât să existe mereu zecimi.

*

Fratele începător de mănăstire, ca să sporească, trebuie să uite lumea și mereu să-și amintească cinstea pe care i-a făcut-o Dumnezeu, că adică din om să vrea să-l facă înger. Să aibă mărime de suflet, smerenie, duh de nevoință, căci fără acestea este ca o roată pătrată ce are nevoie mereu de a fi împinsă pentru a se mișca. Pe când dacă este rotundă, îi dai una și se rostogolește.

*

Noua cântăreață la strană mai bine să aibă puțină sfială, decât obrăznicie. Sora începătoare, cea mică, să nu meargă înainte la psalmodie, ci să stea puțin în spate. Toți călugării tineri cântă lumește. De vreme ce nu știu ce este călugăria, de unde să știe cum este psalmodierea călugărească?

*

Mărime de suflet fără smerenie și dragoste nu există. Mărimea de suflet are dorința de a trăi în ascuns. Altfel apăsăm pe celălalt buton, pe egoism. Există atâta diferență între mărime de suflet și egoism, câtă este între pocăință și căință. Iuda s-a căit din egoism. Petru s-a pocăit și a plâns cu amar din mărime de suflet.

*

Când cineva trăiește duhovnicește, i se deschid ochii sufletului și chiar și cele mai mici greșeli le vede foarte mari și se scârbește de sine însuși. Atunci simte în același timp și mângâiere duhovnicească, fiindcă se smerește și vine Harul lui Dumnezeu.

*

În timp ce în viața duhovnicească se străduiește nevoitorul să-și vadă toată necurăția ce se află înlăuntrul său, în viața lumească încearcă să o ascundă, ca să pară bun omul cel din afară. Creează șabloane de purtare exterioară, ce devin material izolant, perete; de aceea nu vine înlăuntru dumnezeiescul Har.

*

Starețul spunea ca o pildă: „Când primesc urâtul, mă simt frumos. Iar când alung urâtul, mă simt urât”. Prin aceasta voia să spună că atunci când primește nedreptatea, se simte frumos, dar atunci când își caută dreptatea, se simte urât.

*

Când nu te îndreptățești pe tine însuți, atunci primești toată bucuria lumii. Însă când vrei să te îndreptățești, atunci nu afli odihnă.

*

Cu cât ne dorim ca ceilalți să se poarte mai bine cu noi, cu atât nu ne iau în seamă. Însă atunci când ne smerim, lucrurile se schimbă.

*

Întristarea este patimă, atunci când Hristos lipsește din ea.

*

Cum vom dobândi râvnă? Atunci când va fugi râvna cea rea, adică invidia.

*

Pustnicii au trăit în peșteri fără lumini. Acolo au văzut lumina lui Hristos. Noi, dacă vom căuta odihnă, lumini, vom avea „lumini lumești”.

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.

Iosif și frații săi

(Facerea 35, 9-27; 37, 1-35)

Mare bucurie au fost pentru Iacov întoarcerea și așezarea în pământul părintesc. De acum înainte însă va înfrunta multe și mari necazuri, prin care Dumnezeu l-a instruit, l-a pregătit. Printre acestea, a gustat în mod repetat din paharul amar al morții unor persoane iubite. Mama sa Rebeca trebuie că murise înainte de întoarcerea sa, pentru că nu se mai face referire la ea deloc în Sfânta Scriptură.

După câțiva ani de la întoarcerea sa, a murit o altă persoană apropiată, Debora, doica Rebecăi. Scriptura pomenește aceasta, pe de o parte, pentru că Debora avea în jur de o sută optzeci de ani, iar, pe de alta, ca să ne înștiințeze că Iacov o cinstea și s-a întristat pentru moartea ei. Iar aceasta înseamnă că Debora a fost o persoană foarte iubită și folositoare în familia lui Iacov. Aceasta ne învață că pe oamenii care ne slujesc și ne ajută trebuie să-i cinstim și să-i iubim, desigur atunci când sunt credincioși și devotați lucrării lor. Apoi a venit moartea Rahilei. Iubita soție a lui Iacov a murit la nașterea ultimului copil al lui Iacov, Veniamin, și a fost îngropată lângă Betleem, unde se afla în acea vreme Iacov. La ea se referă proorocia lui Ieremia despre junghierea pruncilor: „Rahila îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”[1]. În cele din urmă, a venit rândul lui Isaac, care a murit la vârsta de o sută optzeci de ani. A avut viața cea mai lungă dintre toți patriarhii. Moartea sa a fost un prilej să se întâlnească iarăși cei doi fii ai săi, Isav și Iacov, și împăcați să se îngrijească de îngroparea lui. „Și l-au îngropat feciorii lui, Isav şi Iacov”[2], ne spune în câteva cuvinte Scriptura. Altădată Isav aștepta să moară tatăl său, ca să-l ucidă pe fratele său. Acum însă, când a murit Isaac, inima sa este atât de schimbată, încât, fiind legat de Iacov cu legătura dragostei, îl înmormântează pe tatăl lor. Și această schimbare este lucrarea puterii și Harului lui Dumnezeu.

Unul după altul au murit aceste persoane dragi lui Iacov. Și nu sunt rare în viața noastră în care bolile, moartea și necazurile de tot felul nu ne lasă să ridicăm capul. Toate acestea însă ne ajută să ne dăm seama din ce în ce mai bine de nestatornicia, vremelnicia și deșertăciunea acestei vieți și a bunurilor ei și astfel să nu ne alipim de ea, ci să avem ochii întorși și ațintiți spre veșnicie. Însă, și în mijlocul mulțimii, necazurilor, Dumnezeu nu ne lasă nemângâiați și neajutorați, ci odată cu încercările, ne dă și puterea să le răbdăm și să ieșim din ele întăriți și cu folos sufletesc. Așa și lui Iacov, în această perioadă, Dumnezeu i s-a arătat de mai multe ori, ca să-i aducă aminte de făgăduințele Sale și să le înnoiască și astfel să-l întărească și să-l mângâie.

Însă, necazurile lui Iacov nu se termină aici. Cele mai mari întristări avea să le încerce prin cele ce i s-au întâmplat iubitului său fiu Iosif. Astfel, ajungem la istoria lui Iosif, care constituie o etapă însemnată din viața lui Iacov și din formarea poporului israilitean. Însă, și pentru noi creștinii această istorie are o mare însemnătate, pentru că Iosif este o preînchipuire a Domnului. Așa cum Iosif a fost iubitul fiu al lui Iacov, tot astfel și Domnul este „Fiul cel iubit”[3] al Părintelui ceresc. Și așa cum Iosif a fost pizmuit de către frații săi, tot astfel și Domnul a fost pizmuit și urât de cei de un neam cu El. Însă și smerenia, pătimirile și neținerea de minte a răului, precum și slava la care a ajuns îl fac să fie prin excelență preînchipuirea lui Iisus Hristos. Pentru aceasta, Biserica cinstește pomenirea sa în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Patimilor Domnului. Să urmărim, așadar, cu luare aminte istoria interesantă și plină de învățăminte a lui Iosif.

Cel mai iubit fiu al lui Iacov era Iosif, pentru că era copilul iubitei sale Rahila și destui ani, până când s-a născut Veniamin, a fost cel mai mic copil al familiei. Era însă vrednic de această dragoste, pentru că avea o inimă bună și se distingea prin cumințenie, ascultare și bună cuviință. Avea deja optsprezece ani și, împreună cu frații săi, Dan, Neftalim, Gad și Asir, păștea oile tatălui său, arătându-și astfel hărnicia și râvna.

Însă marea dragoste a lui Iacov față de Iosif a stârnit invidia fraților lui și prima manifestare a invidiei lor a fost învinuirea lui Iosif înaintea tatălui. Scriptura nu ne spune ce învinuire au adus împotriva lui, însă, în mod sigur, a fost vorba de o clevetire prin care voiau să-l vatăme și să micșoreze dragostea lui Iacov pentru el. Se pare însă că Iacov, cunoscând bine caracterul lui Iosif, nu a dat importanță învinuirilor lor, ci a continuat să-l iubească, și, arătându-și dragostea, i-a făcut o haină nouă cu multe culori. Însă, aceasta a sporit invidia în sufletele fraților. Comportamentul lor față de Iosif era deja în chip vădit rău. „Îl urau şi nu puteau vorbi cu el prietenos”[4]. Nici măcar un cuvânt bun și pașnic nu-i adresau, ci totdeauna îi vorbeau cu asprime și vrăjmășie, fiindcă cel ce urăște nu poate vorbi pașnic cu cel pe care îl urăște. Trebuie să se izbăvească de dușmănie și invidie, ca să poată vorbi pașnic. Dacă vrem să stăpânească pacea și dragostea în relațiile dintre noi, să nu lăsăm invidia și dușmănia să stăpânească sufletele noastre.

Însă, în vreme ce frații săi îi arătau atâta vrăjmășie, Iosif continua să arate bunătate și nevinovăție. Aceasta se vădește din faptul că nu a șovăit să le povestească două vise pe care le avusese și care s-au făcut pricină să se mărească încă mai mult ura lor împotriva lui. „Ascultaţi visul ce am visat: Parcă legam snopi în ţarină şi snopul meu parcă s-a sculat şi stătea drept, iar snopii voştri s-au strâns roată şi s-au închinat snopului meu”[5]. Le-a spus acestea cu toată simplitatea și nevinovăția, așteptând poate ca ei să dea o tâlcuire visului. Ei însă, răspunzând cu asprime, i-au spus: „Nu cumva ai să domneşti peste noi? Sau poate ai să ne stăpâneşti?”[6]. Și au spus acestea, desigur, cu multă ironie, fără să creadă că era cu putință să se întâmple vreodată așa ceva. Însă fără să vrea au dat o tâlcuire corectă visului lui Iosif. Dumnezeu îngăduie uneori ca adevărul să fie spus și de gurile unor oameni răi și nelegiuiți, astfel încât, chiar ei înșiși să nu aibă mai apoi curajul și dreptul de a-l tăgădui.

Iosif a avut însă și un al doilea vis și l-a povestit tatălui său și fraților săi. „Iată am mai visat alt vis: soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie”[7]. De această dată însuși Iacov l-a certat pe Iosif spunându-i: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Au doară eu şi mama ta (probabil Lia, pentru că Rahila murise) şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?”. Iacov a spus acestea vrând, pe de o parte, să îmblânzească invidia fiilor săi împotriva lui Iosif, iar, pe de altă parte, să-l păzească pe Iosif să nu se mândrească pentru visele sale. Înlăuntrul său însă, Iacov se întreba ce semnificație au aceste vise și cum se vor împlini. „Pentru aceasta păstra cuvintele acestea în inima lui”[8], așteptând de la Dumnezeu împlinirea lor, așa cum mai târziu Născătoarea de Dumnezeu „păstra în inima ei”[9] cele ce I se întâmplau lui Iisus și ceea ce El spunea.

Visele lui Iosif au fost neîndoielnic revelatoare și s-au împlinit, chiar dacă după mulți ani, întocmai așa cum le-au tâlcuit tatăl său și frații săi. Asemenea vise revelatoare vom mai întâlni în viața lui Iosif, precum și în alte locuri ale Sfintei Scripturi. Din aceasta, tragem concluzia că uneori Dumnezeu folosește și acest mod pentru a descoperi voia Sa oamenilor. Însă aceasta nu înseamnă că trebuie să dăm atenție viselor și să încercăm cu ajutorul lor să ghicim viitorul. Aceasta este o formă de ghicit și orice fel de ghicit este oprită, pentru că ne îndepărtează de încrederea în Dumnezeu și ne duce în înșelare. Sfânta Scriptură spune limpede: „Ghicitul, tâlcuirea semnelor și visele deșarte sunt… Pe mulți i-au înșelat visele și au căzut cei ce au nădăjduit în ele”[10]. Însă, și experiența adeverește că visele provin în cea mai mare parte din gândurile și dorințele noastre sau din amintirile zilei și nu de puține ori sunt curse ale diavolului, cu care încearcă să ne ducă în înșelare. Așadar, să nu dăm nicio atenție viselor. Să nu ne tulburăm când se întâmplă să avem vise înfricoșătoare și să nu ne facem nădejdi deșarte sprijinindu-ne pe visuri chipurile plăcute, ci totdeauna să ne sprijinim nădejdile pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar dacă vreodată Dumnezeu vrea să ne descopere ceva printr-un vis, în mod sigur, ne va da în aceleași timp luminare și vestire lăuntrică, pentru a ne încredința că visul este    într-adevăr trimis din cer.

Visele lui Iosif au sporit atât de mult ura fraților săi, încât au început să se gândească să-l omoare. Li s-a dat prilejul atunci când pășteau oile  într-un ținut îndepărtat, în vreme ce Iosif se afla lângă tatăl său. Fiindcă trecuseră multe zile de când Iacov nu avea vești de la fiii săi, l-a trimis pe Iosif să-i întrebe despre sănătatea lor și despre turme. Plin de râvnă, cum era totdeauna, Iosif nu a refuzat să meargă cale de patru zile, arătând astfel ascultare față de tatăl său și dragoste față de frații săi. Ei însă, când l-a văzut de departe venind, și-au făcut îndată un plan nelegiuit. Au spus: „Iată visătorul acela de vise vine! Haidem să-l omorâm, să-l aruncăm într-un puţ şi să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visele lui!”[11]. Însă fratele întâi născut, Ruben, s-a împotrivit spunând: „Să nu vărsaţi sânge! Aruncaţi-l în puţul acela din pustie, dar mâinile să nu vi le puneţi pe el!”[12]. Ruben nu era de acord cu groaznica ucidere de frate, însă nu a îndrăznit să se împotrivească pe față planului fraților săi, fiindcă se temea că nu numai Iosif nu va scăpa, ci și el se va primejdui să fie ucis de ei. Pentru aceasta, a făcut această propunere, având de gând să-l elibereze pe ascuns pe Iosif și să-l trimită la tatăl lor.

Propunerea lui Ruben a fost primită și astfel, de îndată ce Iosif a ajuns aproape de ei, s-au aruncat asupra lui ca niște fiare, i-au scos haina cea nouă și l-au aruncat într-un puț, ca să moară acolo de foame și de sete. Și îndată, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum s-ar fi izbăvit de cel mai mare și mai primejdios vrăjmaș al lor, ca și cum ar fi terminat o lucrare de mare însemnătate, s-au așezat să mănânce. Iosif plângea și îi ruga să le fie milă de el, însă ei au rămas neînduplecați. Conștiința lor era cu totul întunecată și nu-i lăsa să vadă ce mare rău făceau. Mai târziu, când se vor afla într-o poziție dificilă în Egipt și în mare nevoie, atunci se va trezi și-i va mustra pentru faptele lor. Din aceasta, învățăm că pentru a lucra corect conștiința noastră, acest judecător pe care l-a pus înlăuntrul nostru Dumnezeu, trebuie să o ajutăm și noi. Să o păstrăm curată și trează și să nu o întunecăm cu patimile și răutățile noastre, pentru că atunci seamănă cu o oglindă prăfuită în care nu putem să ne vedem pe noi înșine.

Încă nu terminaseră de mâncat fiii lui Iacov, că au văzut de departe venind o caravană. Erau negustori, care, cu cămilele încărcate cu diferite aromate, se îndreptau spre Egipt. Atunci Iuda a propus ca mai bine să-l vândă pe Iosif negustorilor decât să-l lase să moară. Propunerea lui a fost primită și peste puțin timp Iosif a fost vândut ca rob pe douăzeci de arginți. Astfel, se va fi gândit Iuda, și de răspunderea pentru moartea lui Iosif scăpăm, și de noi îl îndepărtăm. Poate că a pornit și el de la oarecare dispoziție bună: din două rele a ales pentru Iosif pe cea mai mică. Însă nici Iuda, nici frații lui, nici negustorii nu au putut să-și închipuie că nu numai că nu vor zădărnici planul lui Dumnezeu, ci îi vor și sluji prin faptele lor. Tot astfel, mai târziu, cărturarii și căpeteniile iudeilor au crezut că vor scăpa de stânjenitoarea prezență și lucrare a Domnului conducându-L la moarte pe cruce, iar diavolul, care îi îndemna la acestea, căuta să zădărnicească mântuirea oamenilor, pentru care lucra Domnul. Însă nici arhiereii, nici diavolul nu au izbutit să facă ceea ce voiau, ci împotriva voinței lor, au devenit unelte ale lui Dumnezeu, Care prin mijlocirea lor a dus până la capăt lucrarea Sa mântuitoare. Desigur, aceasta nu îi scutește de pedeapsă pentru fărădelegea lor.

Însă, în istoria lui Iosif, atât cât am văzut până acum, găsim și alte asemănări cu patimile Domnului. Vânzarea lui Iosif a fost desigur o preînchipuire a vânzării Domnului de către Iuda pe treizeci de arginți, iar aruncarea lui în puț preînchipuie îngroparea și învierea Sa. Această tâlcuire o dă cel ce a compus canonul cel mare spunând: „De cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuire a Domnului”. Și în alt tropar: „De s-a şi sălăşluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării şi a sculării Tale a fost aceasta”[13].

Să ne întoarcem însă la fiii lui Iacov. Ruben nu a fost prezent la vinderea lui Iosif. Poate că se îndepărtase, pentru că nu răbda să audă plângerea sfâșietoare și rugămințile lui. Când s-a dus la puț ca să-l scoată, după cum avea de gând, și nu l-a găsit, s-a tulburat, și-a sfâșiat hainele de întristare crezând că fusese omorât, a plâns și s-a tânguit. Însă ceea ce el socotea nenorocire a fost începutul slavei și fericirii lui Iosif. De câte ori nu pătimim și noi la fel! Ceea ce considerăm a fi un dezastru este adesea spre mântuirea noastră, iar ceea ce credem că este fericirea noastră se dovedește a fi o nefericire. Numai Dumnezeu știe cu adevărat care sunt „cele bune și de folos sufletelor noastre” și pentru aceasta Lui trebuie cu smerenie să ne dăm încredințăm „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră”.

Cu inima împietrită și lipsită de pocăință, ceilalți frați se gândeau cum să-și ascundă fapta și ce să-i spună tatălui lor. În mâinile lor aveau haina lui Iosif. Au junghiat un ied, au muiat haina în sângele lui și i-au trimis-o lui Iacov (nu aveau curajul să i-o arate ei înșiși), spunând că au așa găsit-o. Iacov, recunoscând haina fiului său, a crezut că o fiară l-a sfâșiat pe Iosif și a început să plângă și să se tânguiască nemângâiat. Și nu numai că au ascuns adevărul de tatăl lor, ci și, dând dovadă de multă fățărnicie, s-au grăbit să-l mângâie! Adică minciună peste minciună. Cel mai obișnuit mijloc pe care îl folosește omul pentru a-și îndreptăți greșelile este minciuna. Și nu șovăie să folosească și jurământul mincinos, chemându-L astfel pe Dumnezeu, Care este adevărul, să confirme minciunile sale. Dar să nu ne amăgim pe noi înșine. Domnul ne-a spus categoric: „Nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă”[14]. Mai devreme sau mai târziu păcatul nostru se va vădi, iar rușinea pe care ne-am străduit să o evităm va fi mult mai mare. Astfel, s-a întâmplat și cu fiii lui Iacov. După câțiva ani, au fost siliți să mărturisească adevărul și au fost rușinați și pentru că l-au vândut pe fratele lor, și pentru minciunile pe care le-au spus tatălui lor, pe care l-au făcut să se întristeze pentru fiul său.

Așadar, să nu încercăm să ne ascundem păcatele prin minciuni, adăugând astfel și alte păcate. Este mai de folos pentru noi să ne mărturisim greșelile, cerând iertare de la cei pe care i-am vătămat, și mai ales să le mărturisim cu pocăință și smerenie lui Dumnezeu prin taina spovedaniei, ca să primim iertare și să ne izbăvim de veșnica rușine și osândă.

[1] Matei 2, 18.

[2] Facerea 35, 29.

[3] Matei 3, 17.

[4] Facerea 37, 4.

[5] Facerea 37, 6-7.

[6] Facerea 37, 8.

[7] Facerea 37, 9.

[8] Facerea 37, 11.

[9] Luca 2, 19 și 51.

[10] Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 5-7.

[11] Facerea 37, 19-20.

[12] Facerea 37, 22.

[13] Cântarea a 5-a Canonului Mare.

[14] Luca 8, 17.

Smerenia și înălțarea lui Iosif

24/05/2017

Smerenia și înălțarea lui Iosif

(Facerea 37, 36; 39, 1 – 41, 52)

Negustorii care l-au cumpărat pe Iosif de la frații săi l-au dus în Egipt și acolo l-au vândut ca rob lui Putifar, mai marele bucătarilor lui Faraon, împăratul Egiptului. Era o înjosire pentru un om să fie vândut și din liber să devină rob, însă, pentru Iosif, aceasta a fost iconomia lui Dumnezeu. Dumnezeu îl rânduia mai înainte pentru poziții înalte și răspunderi mari.

Șederea sa în casa lui Putifar a fost un stagiu de pregătire, pentru că acolo a văzut și a învățat lucruri care mai târziu i-au fost foarte folositoare. Acolo a cunoscut mulți dregători ai lui Faraon, cu care mai târziu a lucrat împreună, a aflat obiceiurile și modul de viață al egiptenilor și, astfel, a știut cum să se poarte într-o țară străină. Pentru aceasta, pronia lui Dumnezeu a avut grijă ca Putifar să nu-l folosească la lucrări exterioare, ci să-l țină în casă. Și curând Putifar a înțeles că nu a cumpărat un rob, ci o comoară de mult preț  și a prețuit cinstea, curăția, devotamentul și hărnicia lui Iosif și l-a iubit atât de mult, încât, cu toate că era tânăr, străin și rob, l-a pus peste casa lui și i-a dat în grijă averea sa. Și avea atâta încredere în el, încât el însuși nu se îngrijea deloc de averea sa și de treburile sale și nici nu cerea să afle care erau cheltuielile și câștigurile.

Era lucru vădit că binecuvântarea lui Dumnezeu îl însoțea pe Iosif și prin suferințele și greutățile prin care trecea se creau condițiile necesare pentru înălțarea sa. Și lucru minunat este că această binecuvântare s-a întins și asupra casei egipteanului. Putifar vedea că prin chivernisirea înțeleaptă a lui Iosif toate treburile lui mergeau bine. Izbutea în tot ceea ce făcea, iar idolatrul Putifar a tras concluzia că „Domnul era cu dânsul”[1]. Însă și noi trebuie să învățăm din acestea că numai atunci când Domnul este cu noi, lucrările noastre au rezultat bun și, pentru aceasta, trebuie ca fiecare lucrare să o începem cerând binecuvântarea lui Dumnezeu și lucrând potrivit voii Sale. Tot de aici vedem că un om al lui Dumnezeu, cinstit și virtuos, este izvor de binecuvântare și bunăstare pentru cei din jurul lui. De dragul lui, Dumnezeu îi binecuvântează și îi ocrotește și pe ei și le ajută în lucrările lor.

Toate bune până aici pentru Iosif în casa lui Putifar, însă în casa aceasta avea să vină asupra sa o mare și înfricoșătoare ispită, pe care Dumnezeu a îngăduit-o ca să se vădească firea de diamant a lui Iosif. Sfânta Scriptură începe istorisirea acestei întâmplări cu un amănunt: „Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă”[2]. Această frumusețe a sa a provocat o dorință vicleană și imorală în sufletul stăpânei sale, femeia lui Putifar. Desigur, pentru aceasta nu era vinovat Iosif, ci stăpâna sa, care era, după cum s-a dovedit, nu numai desfrânată, ci avea un caracter diavolesc. Dacă însă Iosif nu ar fi avut un caracter integru și frică de Dumnezeu, frumusețea sa ar fi devenit și pentru el o cursă, pentru că, atunci când frumusețea trupului nu este însoțită de frumusețea sufletului, nu constituie un avantaj ci un dezavantaj și o primejdie serioasă și pentru cel care o are, și pentru alții.

Așadar, femeia lui Putifar îl privea cu patimă pe frumosul Iosif: „Și-a pus ochii pe Iosif”[3]. Nu-și dezlipea ochii de el și, din aceste priviri stăruitoare și fără luare aminte, a luat naștere în sufletul ei o dorință vicleană, adevărată patimă pentru Iosif. Pentru că ochii, care sunt un mare și neprețuit dar al lui Dumnezeu, când îi lăsăm să privească fără luare aminte și stăruitor, devin ferestre prin care intră moartea în suflet[4]. Stăpânită de patimă, femeia lui Putifar nu a șovăit să-l provoace pe Iosif spunând:  „Culcă-te cu mine!”[5]. Și i-a făcut această propunere imorală și nerușinată nu o dată, ci de multe ori, în fiecare zi, în chip stăruitor. Ispita era mare pentru Iosif, pentru că, pe de o parte, se afla în floarea tinereții, iar, pe de altă parte, cea care îl provoca era stăpâna sa, care, potrivit cu legile din acea vreme, avea stăpânire deplină asupra lui și putea să-i facă bine sau rău fără să dea seama înaintea nimănui. Așadar, Iosif avea de înfruntat o înfricoșătoare dilemă: să cedeze propunerilor stăpânei sale și să aibă bunăvoința sa sau să refuze și să cadă în dizgrația ei. Fără să șovăie câtuși de puțin a preferat refuzul. S-a împotrivit cu statornicie spunându-i stăpânei sale că nu vrea să se arate nerecunoscător față de stăpânul său, care îi arătase atâta încredere și adăugând acele cuvinte vrednice de pomenit: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?”[6]. Iosif avea frică de Dumnezeu și simțirea atotprezenței și atotștiinței Sale, iar acestea i-au dat puterea să stea împotriva ispitei, pentru că frica de Dumnezeu și simțirea faptului că El este pretutindeni și le vede pe toate sunt stavile mântuitoare, care ne opresc de la multe și mari păcate.

Era cu neputință însă ca egipteanca să-și înfrâneze patima. Și într-o zi, când Iosif a intrat în casă pentru treburile sale obișnuite și nu se afla nimeni altul acolo, aceea l-a tras de haină spunându-i iarăși: „Culcă-te cu mine”[7]. Ispita era înfricoșătoare. Exista o singură scăpare: fuga. Întocmai aceasta a făcut Iosif. Femeia l-a apucat de haină iar el, lăsând-o în mâinile ei, a plecat departe. A ieșit aproape gol, însă mai strălucit și mai frumos. Și, așa cum spune imnograful, „lăsându-şi haina, a fugit de păcat și, fiind gol, nu s-a ruşinat, ca și cel întâi-zidit mai înainte de călcarea poruncii”[8]. Când ispita ne atacă atât de puternic și primejdia este atât de mare, singura scăpare este fuga. Această fugă nu este înfrângere, ci biruință și mântuire.

Așadar, Iosif a fugit departe de păcat, fără să țină seamă de urmările faptei sale. Și urmările au fost foarte neplăcute, pentru că stăpâna sa a fost cuprinsă de frică și de ură împotriva lui: frică să nu afle bărbatul său de îndrăzneala ei și ură împotriva lui Iosif, pentru că nu primise provocările ei. Nu a șovăit să-l clevetească, prezentând lucrurile cu totul contrar adevărului. I-a chemat pe casnicii săi, ca să aibă martori și le-a spus că robul evreu s-a purtat necuviincios cu ea, iar ea, ca să scape, a strigat și atunci el a fugit lăsându-și haina! Același lucru l-a spus puțin mai târziu și bărbatului ei. După această acuzație, era firesc ca Putifar să se mânie împotriva lui Iosif. Se purtase cu el cu atâta dragoste, îl cinstise atât de mult, iar el acum să-l jignească și să-l necinstească astfel! Este o minune că Putifar nu l-a omorât pe Iosif, așa cum putea să o facă, fără să dea socoteală nimănui. A fost, desigur, lucrare a dumnezeieștii pronii izbăvirea lui Iosif. Totuși, Putifar l-a pedepsit aspru. Fără să cerceteze mult – și era foarte firesc să aibă încredere în cuvintele femeii sale – l-a aruncat în temniță și încă în temnița unde erau închiși cei cu pedepse mari.

Astfel, clevetirea a biruit, însă numai pentru o vreme, pentru că avea să vină vremea ca Dumnezeu să descopere adevărul și să facă dreptate celui nevinovat. Iosif era foarte sigur de aceasta și pentru acest motiv nu s-a împotrivit, nu a strigat, ci cu multă răbdare a primit pedeapsa nedreaptă, lăsând în seama lui Dumnezeu apărarea sa. Iar în temniță comportamentul său a fost atât de bun și fără cusur, încât repede a dobândit încrederea mai marelui temniței. Și, așa cum mai înainte Putifar îi încredințase toate ale casei sale, tot astfel și acum mai marele temniței i-a dat pe mână toată temnița și prin purtarea de grijă cea înțeleaptă a lui Iosif toate mergeau bine. Astfel, s-a vădit iarăși virtutea lui Iosif și Dumnezeu, prin mijlocirea încercărilor și necazurilor, îl conducea spre arătarea nevinovăției și spre slavă.

În temnița în care se afla Iosif, au fost duși într-o zi doi dregători ai lui Faraon: mai marele pitar și mai marele paharnic. Dregătoriile pe care le aveau ei la curtea regelui nu erau mici, pentru că mai marele pitar era responsabil cu aprovizionarea cu pâine și, în general, cu alimente ale curții împărătești, iar mai marele paharnic avea în grijă viile împărătești și pivnițele cu vin și umplea el însuși paharul lui Faraon cu vin. Amândoi aveau sub stăpânire un număr mare de slujitori.

Așadar, acești doi dregători au căzut în dizgrația regelui, nu se știe din ce motiv, poate pentru vreo greșeală sau vreo neglijență, poate din pricina vreunei acuzații sau bănuieli. Și, astfel, au ajuns în temniță. Nimic neobișnuit, mai ales pentru acea vreme. Lângă mai marii pământești nu se poate considera cineva în siguranță. Dintr-o clipă în alta se primejduiește să cadă din cea mai mare bunăvoință în cea mai mare dizgrație. Numai cel ce are bunăvoința și ocrotirea lui Dumnezeu poate să fie liniștit și fericit.

Iosif, așa cum era firesc, a făcut cunoștință cu acești noi întemnițați. În grija lui i i-a dat mai marele temniței și el îi ajuta ca pe niște frați și îi mângâia sufletește. Într-o dimineață, i-a văzut tulburați și mâhniți. A întrebat cu interes ce li s-a întâmplat și ei i-au răspuns că avuseseră în acea noapte vise neobișnuite și nu găseau pe cineva care să le poată tâlcui. Iosif le-a spus: „Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu? Spuneţi-mi dar visele voastre!”[9].

Primul și-a povestit visul mai marele paharnic: „Eu am văzut în vis că era înaintea mea o coardă de vie; Şi coarda aceea avea trei viţe; apoi a înfrunzit, a înflorit şi au crescut struguri şi s-au copt. Şi paharul lui Faraon era în mâna mea; şi părea că am luat un strugure şi l-am stors în paharul lui Faraon şi am dat paharul în mâna lui Faraon”. După ce a asculta visul, Iosif i-a spus: „Iată tâlcuirea visului tău: cele trei viţe înseamnă trei zile. După trei zile îşi va aduce aminte Faraon de dregătoria ta şi te va pune iarăşi în slujba ta; şi vei da lui Faraon paharul în mână, cum făceai mai înainte, când erai paharnic la el. Deci, când vei fi la bine, adu-ţi aminte şi de mine şi fă-mi bine de pune pentru mine cuvânt la Faraon şi mă scoate din închisoarea aceasta; Căci eu sunt furat din pământul evreilor; şi nici aici n-am făcut nimic, ca să fiu aruncat în temniţa aceasta”[10].

Acestea le-a spus Iosif. Și-a spus plângerea pentru nedreptatea care i se făcuse. A cerut eliberarea sa, însă nu a spus nimic împotriva fraților săi, nici împotriva femeii lui Putifar, nici nu a izbucnit în ocări și blesteme, ci doar  s-a apărat fără să acuze pe nimeni. Și aici s-a arătat vrednic următor și preînchipuire a lui Hristos, Care cu blândețe și răbdare, înfrunta învinuirile mincinoase aduse împotriva Lui. Însă ne învață și pe noi cum să ne apărăm înaintea învinuirilor: nu cu mânie și cu purtare necuviincioasă, ci cu calm și blândețe și, mai înainte de toate, cu încredere în dreapta judecată a lui Dumnezeu.

În continuare a povestit mai marele pitar visul său: „Şi eu am visat un vis: şi iată că aveam pe cap trei panere cu pâine. Iar în panerul cel mai de deasupra se aflau toate felurile de aluaturi coapte, din care mănâncă Faraon, şi păsările cerului le ciuguleau din panerul cel de pe capul meu”. Și Iosif a dat tâlcuirea: „Cele trei panere înseamnă trei zile. După trei zile Faraon îţi va lua capul şi te va spânzura pe un lemn şi păsările cerului îţi vor ciuguli carnea”[11].

Lucrurile s-au întâmplat întocmai cum a spus Iosif. În a treia zi, Faraon și-a sărbătorit ziua de naștere și a făcut un ospăț pentru toți dregătorii săi. În acea zi, și-a adus aminte de cei doi dregători din temniță și pe mai marele paharnic l-a pus din nou în dregătoria sa, iar mai marelui pitar a poruncit să i se taie capul. Mai marele paharnic însă, după ce și-a dobândit libertatea și dregătoria sa, a uitat de Iosif. Din nefericire, aceasta se întâmplă foarte des. Când vin clipele fericirii, nu uităm numai nefericirea noastră de mai înainte, ci îi uităm și pe frații noștri împreună cu care am trăit zile grele și care continuă să le trăiască. Îi uităm, chiar dacă ne-au făcut bine și dacă ne-au cerut să-i ajutăm când vom avea posibilitatea. În mod sigur acest comportament nu se potrivește creștinilor.

Au trecut doi ani întregi, iar Iosif se afla încă în temniță și nu părea să existe nicio nădejde de eliberare, însă aștepta cu răbdare și nădejde în Dumnezeu. Și, în cele din urmă, a venit vremea. De multe ori, Dumnezeu întârzie cu ajutorul Său, dar să fim încredințați că-l va da la vreme potrivită și să nu ne pierdem răbdarea și să nu fim nemulțumiți, ci să așteptăm cu răbdare ca Iosif.

După doi ani, Faraon a avut două vise. A văzut mai întâi că se afla pe malul Nilului, marele râu al Egiptului, și din râu au ieșit șapte vaci grase și bine hrănite și pășteau pe mal. După ele au ieșit șapte vaci urâte și slabe și le-au mâncat pe primele. Apoi Faraon a văzut șapte spice frumoase și pline crescute din aceeași rădăcină. După puțin timp, au crescut alte șapte spice subțiri, seci și veștejite din pricina soarelui arzător al pustiei, care le-au mâncat pe primele.

Aceste vise neobișnuite l-au neliniștit pe Faraon. A înțeles că nu sunt vise obișnuite, ci simbolice, revelatoare. Așadar, îndată ce s-a luminat de ziuă, i-a chemat pe toți înțelepții și magii, le-a povestit visele și le-a cerut să le tâlcuiască, însă nimeni nu a izbutit. Nicio minte omenească nu are puterea să pătrundă în tainele ascunse ale lui Dumnezeu. Numai prin luminarea dumnezeiască se săvârșește aceasta.

Visele lui Faraon s-au făcut pricină ca mai marele paharnic să-și aducă aminte de Iosif. Era cu adevărat vremea potrivită. Dacă și-ar fi adus aminte de el după eliberarea sa din temniță, poate că Iosif s-ar fi eliberat și el, dar s-ar fi întors în patria sa la ai săi și nu s-ar fi întâmplat nimic din cele ce s-au întâmplat, nici nu s-ar fi slăvit. Așadar, prelungirea șederii sale în temniță timp de doi ani a fost rânduiala lui Dumnezeu, ca să se elibereze la timpul potrivit. Prin urmare, mai marele paharnic i-a vorbit lui Faraon despre visele pe care le avuseseră el și mai marele pitar și despre tâlcuirea reușită a lui Iosif. Faraon a poruncit să fie adus înaintea sa Iosif și îndată l-au luat din temniță, l-au ras după obiceiul egiptenilor, l-au îmbrăcat cu haine frumoase și l-au dus înaintea lui Faraon, care îl aștepta neliniștit. Faraon i-a spus lui Iosif: „Am visat un vis şi n-are cine mi-l tâlcui. Am auzit însă zicându-se despre tine că, de auzi un vis, îl tâlcuieşti”. Iosif i-a răspuns cu smerenie și înțelepciune: „Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniştirea lui Faraon”[12], adică ceea ce voi spune nu va fi de la mine, ci se va datora luminării lui Dumnezeu.

De îndată ce Faraon a auzit răspunsul său smerit, i-a povestit amănunțit visele sale, iar el, luminat de Duhul lui Dumnezeu, nu numai că le-a tâlcuit cu mare ușurință, ci i-a și arătat lui Faraon ce trebuie să facă. Iosif i-a spus lui Faraon: „Visul lui Faraon este unul: Dumnezeu a vestit lui Faraon cele ce voieşte să facă. Cele şapte vaci frumoase înseamnă şapte ani; cele şapte spice frumoase înseamnă şapte ani; visul lui Faraon este unul. Cele şapte vaci urâte şi slabe, care au ieşit după ele, înseamnă şapte ani; de asemenea, şi cele şapte spice, seci şi pălite de vântul de răsărit, înseamnă şapte ani. Vor fi şapte ani de foamete. Iată pentru ce am spus eu lui Faraon că Dumnezeu a arătat lui cele ce voieşte să facă. Iată, vin şapte ani de belşug mare în tot pământul Egiptului. După ei vor veni şapte ani de foamete şi se va uita tot belşugul acela în pământul Egiptului şi foametea va secătui toată ţara. Şi belşugul de altădată nu se va mai simţi în ţară, după foametea care va urma, că va fi foarte grea. Iar că visul s-a arătat de două ori lui Faraon, aceasta înseamnă că lucrul este hotărât de Dumnezeu şi că El se grăbeşte să-l plinească. Şi acum să aleagă Faraon un bărbat priceput şi înţelept şi să-l pună peste pământul Egiptului. Să poruncească dar Faraon să se pună supraveghetori peste ţară, ca să adune în cei şapte ani de belşug a cincea parte din toate roadele pământului Egiptului. Să strângă aceia toată pâinea de prisos în aceşti ani buni ce vin şi s-o adune în cetăţile pâinii, sub mâna lui Faraon, şi să o păstreze spre hrană. Hrana aceasta va fi de rezervă în ţară pentru cei şapte ani de foamete, care vor urma în ţara Egiptului, ca să nu piară ţara de foame”[13].

Propunerea lui Iosif i-a plăcut lui Faraon. I s-a părut înțeleaptă. Însă, și tuturor dregătorilor aflați de față le-a plăcut. Faraon le-a spus: „Am mai putea găsi, oare, un om, ca el, în care să fie duhul lui Dumnezeu?”. Apoi, întorcându-se către Iosif, a spus: „De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit toate acestea, nu se află om mai înţelept şi mai priceput decât tine. Să fii dar tu peste casa mea. De cuvântul tău se va povăţui tot poporul meu şi numai prin tronul meu voi fi mai mare decât tine!”[14]. Și, pentru a-și adeveri hotărârea, Faraon și-a scos inelul, care era pecetea sa personală, și l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină albă de mult preț, care era simbolul stăpânirii împărătești, iar la gât i-a pus un lanț de aur, care arăta că i-a dat și putere judecătorească. În cele din urmă, l-a suit într-o trăsură împărătească și a poruncit să fie purtat prin țară, iar înaintea lui să meargă vestitori care să înștiințeze poporul despre hotărârea împăratului.

De o asemenea cinste și slavă l-a învrednicit Dumnezeu pe Iosif după suferințele prin care a trecut vreme de treisprezece ani. Și astfel, s-a împlinit cu el cuvântul Proorociței Ana că Domnul „ridică pe cel sărac din pulbere și din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici”[15]. Și, așa cum spune imnograful Bisericii, „Iacov plângea pentru lipsa lui Iosif, şi viteazul şedea în căruţă, ca un împărat fiind cinstit; că plăcerilor egiptencei atunci nefăcându-se rob, s-a slăvit în schimb de la Cel ce vede inimile oamenilor şi dă cunună nestricăcioasă”[16].

Și, pentru a încheia această parte a istoriei lui Iosif, trebuie să menționăm că Faraon, potrivit obiceiurilor egiptene, i-a dat lui Iosif nume egiptean. L-a numit Țafnat-Paneah, care după unii înseamnă „descoperitor al tainelor”, iar după alții „mântuitor al lumii”. Este limpede că Faraon i-a dat acest nume, fiindcă Iosif i-a descoperit taine pe care după mulți ani aveau să le afle alții, și prin măsurile pe care le-a luat a izbăvit poporul de foamete.

O altă cinstire pe care i-a făcut-o Faraon lui Iosif a fost că i-a dat-o de soție pe Asineta, care era fiica unui preot egiptean. Din căsătoria cu ea, mai înainte de a veni anii foametei, Iosif a dobândit doi fii. Pe primul l-a numit Manase, care înseamnă „uitare”, iar pe cel de-al doilea l-a numit Efrem, care înseamnă „sporire” și „rodnicie”. Prin aceste nume, Iosif își arăta recunoștința față de Dumnezeu, Care l-a făcut mare și renumit și l-a făcut să uite toate întristările și înjosirile pe care le suferise. Astfel. Dumnezeu i-a dăruit și fericire familială.

Iosif avea treizeci de ani, așadar, a petrecut treisprezece ani de înjosiri și suferințe. Va trăi însă încă optzeci de ani în cinste și slavă. Și astfel, puținii ani de întristări au fost răsplătiți cu mult mai mulți ani de slavă și fericire. În mod asemănător, și pentru noi toți Dumnezeu pregătește prin încercările și necazurile acestei vieți „slavă veşnică covârşitoare”[17]. Să răbdăm, așadar, cu credința și nădejdea lui Iosif, ca să devenim părtași și moștenitori ai slavei de care el s-a învrednicit.

[1] Facerea 39, 3.

[2] Facerea 39, 6.

[3] Facerea 39, 7.

[4] Vezi Ieremia 9, 21.

[5] Facerea 39, 7.

[6] Facerea 39, 9.

[7] Facerea 39, 12.

[8] Slava de la stihoavna Utreniei din Sfânta și Marea Luni.

[9] Facerea 40, 8.

[10] Facerea 40, 9-15.

[11] Facerea 40, 16-19.

[12] Facerea 41, 15-16.

[13] Facerea 41, 25-36.

[14] Facerea 41, 37-40.

[15] 1 Împărați 2, 7.

[16] Condacul din Lunea Mare.

[17] 2Corinteni 4, 17.

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda