IOAN
IANOLIDE-TESTAMENTUL UNUI NEBUN
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Unde-s
nebunii, unde ni-s nebunii?
E,
Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi
de filoxera-nţelepciunii.”
(DEMOSTENE ANDRONESCU)
Testamentul
unui nebun este
nuvela despre care autorul preciza:
„Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele şi
toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am
cunoscut direct (...); scriu cu sufletul la gură, cu teamă şi
nici nu recitesc paginile, din dorinţa de a le vedea cât mai repede ascunse.”
Testamentul
unui nebun este,
în fapt, mărturia unui înţelept pătimitor întru Hristos şi Neam.
Filosoful creştin Ioan Ianolide a fost întemniţat 23 de ani pentru
libertatea sa întru Adevăr, pentru iubirea sa întru Dumnezeu, pentru dragostea
sa întru Neam, sub cele trei dictaturi: carlistă,antonesciană și comunistă.
Alţi 22 de ani a fost persecutat după eliberarea cea mare din 1964 şi „n”
ani prigonit de oculta postdecembristă prin fără-de-legea secolelor:Legea 217/ 2016.
La fel ca foarte mulţi naţionalişti-creştini şi Ioan Ianolide a
transformat celula în chilie.
Securitatea şi puterea comunistă şi post comunistă a dorit ca odată cu
sfârşitul martirilor să îngroape memoria, mărturisirea, dragostea, jertfa şi sfinţenia
lor întru Dumnezeu şi Neam.
Dar, Dumnezeu a vrut altfel. A revelat Adevărul pentru Libertatea şi
Iubirea lor jertfelnică.
Paralel cu întâmplările şi
numele personajelor cărţii, întâlnim Drumul Sinelui lui Ianolide, presărat cu
prăpăstii, cu prăvăliri în abisuri, cu retezări de bezne, cu neteziri de
creste, cu aripi ce ating azururi, cu limpeziri serafice de Rai, cu ruga de foc
a celui nebun întru Hristos, căci: „Dumnezeu
Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi.” (I
Cor. 1,27)
Logosul-Dumnezeu prin Care a fost creată lumea a instituit în puterea
Cuvântului armonia, frumosul, cântarea, poezia şi adevărul grăirii.
Toată Creaţia sacră a fost la început taina Tăcerii sfinte.
Tăcerea a odrăslit, a înmugurit, a înflorit, s-a înmiresmat şi a grăit
când Cuvântul lui Dumnezeu a cuprins-o cu Zorii surâsului îmbrăţişării Sale
divine.
Tăcerea se aşează în braţele Crucii, iar Cuvântul, se înalţă ca axă
verticală a Învierii.
Pâinea noastră-Crucea noastră cea de toate zilele sunt încrustate în
Tăcere şi Cuvânt.
Sufletul este lăcaşul alb al tăcerii, iar Inima-privighetoarea celei mai
frumoase cântări.
Dacă Cuvântul este limbajul Logosului divin, cel al Sfântului Duh este
Tăcerea sacră.
În inima şi în sufletul creştinului sunt cele mai armonioase liturghii
ale Sinelui ortodox.
„Tăcerea ne este necesară pentru a
da ascultare Cuvântului lăuntric din Sinele nostru, tăcere care ne purifică, ne
fortifică şi ne unifică într-o armonie angelică.”
(Ion Mânzat/ Mariana Tănase-Mânzat, Psihologia Tăcerii-Liturghiile Silenţioase
ale Sinelui, Psyche-2006, p. 22)
Tăcerea deşi pare de aur, îţi trebuie înţelepciune doar
pentru momentele când s-o foloseşti. În rest tăcerea amuţită condamnă gândirea,
cuvântul, persecută e-ul, prigoneşte dreptatea, adevărul, binele, credinţa,
cântarea, frumosul, iubirea, creaţia, izbânda, înălţarea, azurul.
La fel, Cuvântul trebuie asumat în lumină doar pentru exprimare, pentru
grăirea frumoasă, înmiresmată de expresii, metafore, stihuri, aforisme, psalmi,
simboluri de credinţă, jurăminte, legăminte, mărturii, mărturisiri, iertare, în
rest sunt vorbe în vânt, vorbe de clacă...
Întotdeauna când taci, trebuie permanent să grăieşti.
Dar când grăieşti trebuie să o faci cu toată încărcătura sufletească a
inimii şi a dorului curat.
Dumnezeu-Logosul ne-a dat pentru viaţă cuvântul şi pentru înţelepciune
tăcerea celestă.
„Am tăcut atâta amar de ani despre
toate cele ce mi s-a întâmplat şi acum, când sunt pe pragul morţii, mi-am luat
curajul unei mărturisiri. Mă simt dator faţă de oameni, chiar şi faţă de cei
care m-au torturat, dar nu şi de cei ce au conceput chinul etern în această
lume, scoţându-l din eternitatea în care-l zugrăvise o anume iconografie.
Aş vrea să iert totul şi ştiu că o pot face,
chiar am iertat în ce mă priveşte, dar nu e drept să domnească răul în lume.
Lumea asta trebuie să se apere, are datoria să se apere. Ar fi ademenitor să
credem că trăim în dragoste deplină, dar realitatea ne contrazice, aşa după cum
voi arăta şi eu în tot ce mi s-a întâmplat.
Aş vrea deci să exprim o clipă din viaţa mea,
clipa eternei suferinţe, eternei groaze, eternei spaime. Nu sunt primul om care
încearcă acest imposibil, dar nici unul nu a făcut-o aşa cum o fac eu, ca o
mărturie vie, dureroasă, tenebroasă, aşa cum am trăit-o...
Cartea aceasta este scrisă în inima mea, în
fiinţa mea, în tot ce este sfânt în om.
Pornesc
pe drumul dinlăuntrul meu
S-adun bucăţi din aripile-mi frânte...,,
Ioan
Ianolide, creştin între creştini, erou între eroi, Român între Români, martir
între martiri, a fost unul dintre sutele de mii de naţionalişti ortodocşi creştini
care s-a născut în Veacul sfâşiat de cele două războaie mondiale şi de multe alte
cutremure politice naţionale.
În vibraţia duhovnicească a trăirii creştine, pe acest tărâm
binecuvântat al Maicii Domnului, sufletul lui Ianolide a înregistrat cutremurul
unui destin de proporţii catastrofice, prezis de mama sa: -Dragul mamei, tu ai un destin deosebit. Eu te-am apărat cât am putut,
dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace cu una cu două. Să ai grijă de
sufletul tău, dragul mamei!
O altă influenţă în educaţia creştină,
care a trăit ca o invocare în el, a avut evlavioasa bunică:
Bunica îşi stabilea relaţiile cu Dumnezeu
tot aşa de simplu cum le stabilea cu vecinii de care o despărţea un gard de
uluci rare, albe. Habar n-avea ea de dogme, de legi şi de alte abstracţiuni! Ea
îşi lega sufletul de ceruri prin fapte mici,concrete, cotidiene. Şi mereu se
simţea ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu.
Al treilea pedagog i-a fost profesorul
de filosofie, titanul Nae Ionescu pe care l-a simţit ca pe un sine spiritual de
mare profunzime, stându-i parcă mereu în preajmă:
Pornea
de la o ideee, colinda cu ea din Antichitate până la moderni, se oprea îndelung
în Bizanţ şi termina într-o exprimare personală. Deşi era o inteligenţă
excepţională, în fond era un mistic. Deşi avea o viaţă zbuciumată de toate
tensiunile contemporane, părea un ascet. Ardea în el o tainică sacralitate.
Înainte de a gândi, el simţea, înainte de a da, el primea ideea.
Sub calmul acela academic se petrecea o
ardere secretă până la incandescenţă.
El vedea-iată de ce m-a atras!
Trăia filosofia ca pe o taină, viaţa ca o
taină, lumea ca o taină.
Noi îl iubeam, el însă părea olimpian, dar
aveam să-i descoperim inima în curând. Gândirea lui părea finită şi infinită,
vremelnică şi eternă, imperfectă şi perfectă în acelaşi timp. Gândirea lui era
o certitudine în relativitatea vieţii...
Fierbea o nouă lume. Printre noi se aflau şi
câţiva evrei, căci profesorul era un bun cunoscător al Cabalei.
Disponibilităţile mistice ale evreilor îl atrăgeau, dar decăderile lor
materialist-ateiste l-au dezamăgit, încât el a rămas un autentic ortodox, atras
de Sfinţii Părinţi, de Pateric, de Mineie şi de cunoaşterea mistică.
Concluziile gândirii sale mistice reabilitau în ochii acestui veac pozitivist
adevărul religios. Ortodoxia reînvia la Facultatea de Filosofie, nu la
Teologie. L-am auzit vorbind studenţilor teologi despre Dumnezeu, pentru a
spulbera îndoielile raţionaliste ce pătrunseseră în Facultatea de Teologie.
L-am auzit vorbind la Facultatea de
Arhitectură despre stilurile arhitecturale ca manifestări ale unor
spiritualităţi caracteristice, încât profesorii de acolo erau încântaţi. Adesea
făcea matematică, gândea matematica, gândea cifrele şi apoi le depăşea pe toate
în incandescenţa gândului. Cuvântul îi era ultimul cuvânt...
A vrut să opună un veto categoric ateismului
şi reuşise să creeze o şcoală ortodoxă cu o spiritualitate socio-politică, cu
osatură filozofică şi cu elan mesianic...Profesorul a refuzat să părăsească
ţara. Scos de la catedră de colegul său materialist, îşi trăia viaţa în
singurătate.
Politica ţării o făcea Ana Pauker,
securitatea statului o păzeau sute de colonei evrei, istoria era murdărită de
Roller, un oarecare ne spunea că n-avem literatură, altul îl cenzura pe
Eminescu... Profeţiile profesorului s-au împlinit şi comunismul şi-a
definitivat puterea politică, economică şi culturală...
O întâmplare bizară, în timp ce dorea să-l
viziteze pe profesorul-filosof îi aduce în faţă un distins om cu o servietă
plină cu cărţi în sanscrită, care-i spune clar: Văd în destinul dumitale o tragedie ce depăşeşte toată literatura pe
care o cunosc. Sunt profund impresionat! Dumneata vei trece prin tenebre
neimaginate încă de oameni, dar vei ieşi din ele şi nu reuşesc să înţeleg cum
este posibil lucrul ăsta! Nu vreau să te timorez, dumneata nu ştii ce văd
eu!... Sunt profesorul P., doctor în ştiinţe indianistice. Am fost în India şi
am deprins acolo unele posibilităţi de cunoaştere nemijlocită. Poftim cartea
mea de vizită!...
Nuvela-Testamentul unui nebun, deschide zăgazurile unor temute temniţe şi
penitenciare în care deţinuţii politici, îndeosebi naţionaliştii creştini erau
torturaţi şi permanent persecutaţi în acel univers satanic concetraţionar, unde
oamenii credincioşi erau mutilaţi fiziceşte, erau lichidaţi, erau frânţi
sufleteşte, erau ciopârţiţi, erau transformaţi în cârpe, erau transfiguraţi în
zdrenţe, erau reeducaţi în umbre străvezii aidoma unor fantome întoarse dintre
morţi.
Stâlpul şi temelia culturii, educaţiei, moralei lor creştine fuseseră
dinamitate de noua putere proletaro-bolşevică, samavolnic impusă cu tancurile
de barbarismul stepelor sovietice.
Iată cum surprinde o discuţie academică
dintre călăul-colonel Zeller şi o victimă în care se cuprinde ideologia roşie
proletară de atunci şi cea albastră neoproletară de azi, înţepată din când în
când de spiritul mistic creştin:
„...-Poate
că nu eşti de acord că Marx ar fi un geniu, dar cred că recunoşti că opera lui
revoluţionară are geniu, căci numai aşa se poate explica formidabila ei reuşită
într-un sfert de veac. Şi, de asemenea, este clar că sistemul este formidabil,
că acolo unde punem noi mâna pe putere, nu mai lăsăm nici o portiţă de scăpare.
-Omul nu poate fi stăpân omului.
-Noi dispunem de o ştiinţă-materialismul
dialectic-
-Nu există formulă umană perfectă!
-Nu suntem dispuşi, să mai tolerăm
perfecţiunea voastră metafizică...
-De ce aţi refuzat puterea când vi s-a
oferit?
-N-am refuzat putere, ci am refuzat
închinarea la putere, căci noi închinăm a noastră putere Preaputernicului de la
care emană puterea!
-Nu veţi mai avea putere în veci, nici aici
şi nici aiurea! Acum capătul frânghiei puterii e în mâinile noastre şi cu ea
vom înfăşura lumea întreagă. Nu împărţim puterea cu nimeni...Vă vom strivi fără
cruţare şi nu vă vom permite să deveniţi iarăşi martiri! Ne însuşim pentru noi
cultul martirilor, iar voi veţi fi socotiţi criminali în veci de veci! Va veni
o zi când vă vor urî toţi oamenii, căci toţi au să creadă numai în noi. Vom
rupe orice contact între voi şi masele populare. Dumnezeu se va dovedi
neputincios în faţa revoluţiei!
Închisoarea Piteşti:
Descalţă-te,
străine, de sandale,
De-aici începe ţara fără cer...
Toate criteriile politrucului proletar
însuşite de la instructorul bolşevic erau adunate în ura şi toate instrumentele
torturii bestiale ale călăilor odioşi, slugi târâtoare ale proletariatului:
foame, frig, frică, anchete, ciripitori, mizerie, boli, interzicerea
tratamentului, cătuşe, lanţuri, pari, răngi, cozi de mături, vine de bou,
morişca, droguri, bătaia la tălpi peste încălţăminte, bocanci cu ţinte, pumni
în ficat, strivirea oaselor, ruperea dinţilor, scoaterea ochilor, mutilarea
feţei, pervertirea simbolurilor sfinte, blasfemii, profanarea memoriei
părinţilor, fraţilor, prietenilor, dascălilor, statul într-un picior, statul
încremenit într-o poziţie, frângerea mâinilor, picioarelor, coastelor, ucideri,
reeducarea prin bătăi inimaginabile, dirijate de neîntrecutul criminal-deţinut
Eugen Ţurcanu-spaima torţionarilor, aflat în solda celor de tipul Anei Pauker.
Cei ancoraţi puternic în credinţă rezistau cel mai mult. Lor li se
spunea: bandiţi! bandiţi!
Unul dintre martirii supravieţuitori din acel Infern, care l-ar fi
speriat şi pe divinul Dante, Mihai Buracu ne-a lăsat mărturie despre diabolica
temniţă în memorabila sa carte: Tăbliţele
de săpun de la ITŞET-IP: „am considerat întotdeauna că am mai mult
decât obligaţia morală de a depune mărturie despre atrocităţile comise la
Piteşti, organizate şi conduse de criminalul regim comunist... Perfectă a fost
organizarea torturii şi aşijderea aplicarea ei până la cele mai mici detalii,
cu preocuparea furibundă de a găsi noi şi noi forme de distrugere a rezistenţei
celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai
rămas. Suferinţa îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale şi fără
milă...” (citat de Demostene Andronescu în De Veghe La Cumpăna Vremilor-articole, cronici, mărturii. Ed.
Christiana, Bucureşti-2011, p. 351-352)
Virgil Ierunca exilat la Paris a scris lucrarea Fenomenul Piteşti. Iată ce ne relatează printre altele: „Toată lumea cunoaşte astăzi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie
că, sub denumirea posibilă de Arhipelag
M.A.I., el s-a întins şi asupra României. Ceea ce nu a ajuns însă-şi
încă-la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul
românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în
întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea
de la Piteşti. Acolo a început, la 6 decembrie (de Sfântul Nicolae-unul
dintre cei mai iubiţi sfinţi de către români, n.a.)1949, o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi
tinzând la distrugerea psihică a individului... Fenomenul Piteşti ni se pare a
depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea de tip chinezesc.”
(cf. Demostene Andronescu în De Veghe La
Cumpăna Vremilor-..., p.357)
Pentru foarte mulţi închisorile, penitenciarele, Canalul Dunăre-Marea
Neagră cu toate Coloniile sale de muncă, deveneau pepiniere ale gropilor
comune:
Aici este mormântul bandiţilor. Dacă vrei să trăieşti, să accepţi
reeducarea!... mi-am reamintit de temniţele revoluţiei bolşevice, în care
tinerii sovietici fuseseră aduşi în starea de demenţă şi apoi asmuţiţi ca nişte
câini turbaţi împotriva „duşmanilor poporului”, încât deveniseră spaima
tuturor. Asta se petrecuse înainte ca Makarenko să-şi fi scris al său „Poem
pedagogic.”
-...Noi am avut, spunea un deţinut
sionist, fără ştirea Securităţii legături
cu statul Israel şi cu evreii din America şi Europa. Mişcarea sionistă este
internaţională. Forţele ei se orientează acum spre evreii din ţările
socialiste, ca să meargă în Israel. Evreii vor să părăsească ţările socialiste,
fiindcă nu mai cred în capacitatea revoluţiei. Avem nevoie de bani ca să
emigrăm. Cei mai mulţi evrei care se află în aparatul de stat, până chiar şi
personal Ana Pauker, sprijină emigrarea evreilor, pe considerente umanitare,
liberale şi democratice.
Ţurcanu:
-Bă, asta e o carte mare pe care o
joc...Problema va merge direct la C.C., la colonelul Z (Zeller) El este responsabil de tot ce se petrece
aici!
-Ştiu, a zis sionistul, este piesa de
legătură dintre Ana Pauker şi reeducare.
Închisoarea Târgu-Ocna
Ne-am scuturat aripile de moarte
Şi ne-am croit din nou urcuş spre cer...
Târgu-Ocna, sanatoriul-penitenciar de tuberculoşi a devenit prin voia
lui Dumnezeu, lăcaşul cel mai arzător al unui mănunchi de creştini, unde focul
lor mistic s-a înteţit din Rugul Aprins al Maicii Domnului, întru iubirea de
Neam şi dragostea neegalată pentru Dumnezeu.
Din Infernul Piteşti, o parte dintre studenţii naţionalişti
supravieţuitori, dar grav bolnavi au ajuns în Purgatoriul de la Târgu-Ocna,
care l-au transformat într-un Paradis mistic de trăire.
În acel mănunchi de Ucenici a odrăslit cea mai pământească credinţă şi
cea mai dumnezeiască dragoste pentru Dumnezeu şi Cerul Lui de Îngeri şi Sfinţi.
Acolo s-au născut primii mari Sfinţi ai Închisorilor: Valeriu Gafencu,
Ioan Ianolide, Arhim. Gherasim Iscu, Constantin Oprişan, Marin Naidim, Dr.
Mihai Lungeanu, Gheorghe Jimboiu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pr. Viorel Todea,
Ion Plopeanu ş.a.
Acolo, Ucenicii au fost călăuziţi de harul serafic al Suferinţei şi al
Jertfei mistic-ortodoxe.
Înconvoiaţi de soartă, Ucenicii s-au adăpostit în braţele unor destine
sacre care i-au ocrotit.
În slujba de cinstire şi comemorare a Sfinţilor Închisorilor de la
Târgu-Ocna, peste timp, Părintele Constantin Voicescu, la rândul său
martir-mărturisitor amintea:
„I-am
prohodit după patruzeci de ani, pe cei
care şi-au sfârşit viaţa, ca deţinuţi politici, în penitenciarul Târgu Ocna şi
au fost aruncaţi aci, în gropi comune, fără slujbă, fără cruci. Parcă văd lada
de la poartă... De multe ori cu doi de-ai noştri în ea; şi chiar cu unul pe
capac... Şi după ce îşi deşerta morţii, lada se întorcea înapoi şi aştepta
alţii... Ne aştepta pe noi...
Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază
într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă.
Durerea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă.” (Părintele
Voicescu, Un duhovnic al cetăţii. Ed.
Bizantină, Bucureşti-2002, p. 24, 27)
În altarul lăuntric care l-au încropit pe temelii isihaste, au aprins
rugăciunea inimii a cărei căldură purificatoare s-a revărsat din belşug împrejur,
făcând scrum procesul de reeducare, de autodemascare siluită, scabroasă,
profanatoare a intimităţii sufletului, declanşat de slugarnicii diabolici în
închisori, dar şi în afară de politruci:
De altfel, dacă pe noi ne siluiau în puşcării prin metodele <<reeducării>> prin tortură, pentru <<reeducarea>> întregului popor aveau alte metode. Oamenii
fuseseră pauperizaţi şi trăiau acum din milostenia puterii, nu exista nici o
forţă politico-socială care să apere poporul de putere. Toate mijloacele de
comunicare şi informare a maselor populare erau în mâna puterii şi,
vrând-nevrând, pentru a supravieţui, fiecare era îndopat cu educaţia politică a
materialismului ştiinţific...
Oamenii plângeau şi se supuneau. Oamenii
plângeau şi mâncau. Oamenii plângeau şi supravieţuiau, dar un proces adânc de
degradare a societăţii se petrecea. Conducătorii comunişti erau mulţumiţi cu ce
spun oamenii şi nu cu ce cred. Puterea luase în primire tineretul şi-l creştea
în ideologia ateistă, cu convingerea că în acest mod vor construi comunismul...
Poporul se supunea nu din convingere, dar nici din laşitate, ci din adâncă
inteligenţă politică, până aveau <<să se plinească
soroacele>>... Un popor ce pare
umil, blând, supus şi ignorat ascunde în el adâncă înţelepciune colectivă, real
eroism şi un sentiment curat al libertăţii şi demnităţii...
În evenimentele de la Târgu-Ocna se
concentra într-un mod excepţional toată istoria.
Închisoarea Gherla
Aripa morţii bate-n suflet greu;
Suntem trei: veşnicia, celula şi eu...
Penitenciarul Gherla cu nelipsita şi fioroasa Zarcă, cu aceleaşi
mijloace, metode şi obiective programate, intensificate prin grăzăviile de
exterminare s-a situat pe locul doi în privinţa reeducării prin tortură după
sinistra închisoare Piteşti: „Inovaţiile
în torturi, bestialităţi, umilinţe, chinuri inimaginabile erau repede însuşite
şi aplicate <<cu mult zel şi ură proletară>> de către aceste fiare <<cu chip de
om>>. Torturile şi bestialităţile
securiştilor au depăşit orice limită imaginabilă.” (Teofil Mija, Generaţia
Neînfrântă, Braşov-2008, p. 126)
Toată frumuseţea primăvăratică a tineretului creştin ortodox fusese
frântă, sfâşiată, smulsă de ghearele Fiarei roşii atee, apocaliptice. Sufletul
lor atârna doar de firul subţire de păianjen cu care au ţesut pânza frumuseţii
vieţii veşnice.
„Gherla avea un personal de înaltă
calificare în crime şi torturi, personal pe care destinul şi fatalitatea mi-au
dat să-i cunosc pe câţiva dintre aceşti torţionari şi criminali în timp de 6
luni, un timp relativ scurt, raportat la alţi compatrioţi care şi-au găsit
adăpost în acest infern al Gherlei şi, mulţi, pentru totdeauna.”(Victor
Maghiar, Drumul Robilor. Casa de
Editură Dokia, Cluj-Napoca-2014, p. 151)
Toate fanteziile cruzimii şiroiau pe frunţile înguste fără minte ale
administraţiei comuniste şi ale călăilor-torţionari. Un colonel-comandant,
trecut prin şcoala prostimii şi-a pus aghiotanţii să zidească pe unii în
propriile celule: Zidul s-a închis peste
mine şi o nefirească linişte se continua în inima mea... Am început să plâng şi
lacrimile spălau durerile din adâncul inimii. Îmi era milă de mine şi în mine
simţeam lumea întreagă şi-mi era milă de cei ce mă prigonesc...Am făcut o
rugăciune fără cuvinte, cu murmur tainic de simţăminte.
Închisoarea Aiud
Din nou s-a-ntors lumina dinspre noi,
Din nou stă vântul aprig să ne frângă...
Penitenciarul Aiud, prin temuta sa Zarcă,
atinsese prin conducerea ei portocalie în frunte cu colonelul evreu Koller,
cota maximă a măsurilor de exterminare a deţinuţilor politici naţionalişti: „Colonelul Koller, comandantul închisorii, mărturiseşte
Dr. Teofil Mija, găsise o soluţie (invenţie
proprie), de a ne lua şi aerul şi lumina
ce mai răzbăteau printre zăbrele în celulele noastre. Dăduse ordin, care fu
executat în tocmai, ca toate ferestrele celulelor să fie acoperite pe suprafaţa
lor exterioară cu obloane din scânduri, prin care nici aerul, nici lumina nu
mai puteau pătrunde prin vreo fisură.” (Teofil Mija, Generaţia Neînfrântă,
Braşov-2008, p. 103)
În ctitoria augustei hipopotance Maria
Tereza s-a încercat între 1963-1964 un alt tip de demascare: reeducare etică de
sorginte marxistă. Trebuia să se umble la filonul spiritual-religios, la conştiinţa
morală, la conştiinţa naţionalist-ortodoxă.
Aiudul clocotea. Se organizaseră
mai multe săli de şedinţe. Se instalaseră megafoane ce transmiteau
autodemascărcările unora şi altora. În vremea asta, în zarcă alţii trăgeau să
moară...Onoarea era terfelită cu deosebire. Demnitatea se confunda cu infamia.
Infernul apocaliptic stăpânea imperiul răului prin administraţia roşie, prin
gardienii gălbejiţi şi călăii ruginii ai temniţelor, prin turnătorii ungherelor
tenebroase, amplificându-şi ura viscerală, prostia, dobitocia şi violenţa peste
orice mişcare, peste orice rugă, peste orice pâlpâire a vieţii creştinilor
făcute ferfeliţă din fiecare celulă căptuşită cu beznă şi zăbrele, surprinsă
admirabil şi sfâşietor de marele şi genialul poet creştin Radu Gyr:
Voi n-aţi fost cu noi în celule
„Voi n-aţi fost cu noi în celule/ să ştiţi
ce e viaţa de bezne,/ sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,/ voi nu ştiţi ce-i
omul când prinde să urle,/ strivit de cătuşe la glezne.// Voi nu ştiţi în
crunta-nchisoare/ cum mintea, speranţa şi visul,/ când uşile grele se-nchid în
zăvoare,/ şi-n teama de groaznica lui încleştare/ pe sine se vinde învinsul.//
Când porţile sparge-se-or toate/ şi morţii vor prinde să urle,/ când lanţuri şi
ziduri cădea-vor sfărâmate,/ voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,/ căci
n-aţi fost cu noi în celule.”
Temniţa cea mare
Mă-ntorc desculţ prin pulbere de vis,
Păşind prin scurm de stele...
Afară,
în societatea deschisă tuturor elementelor proletare, precare, alogene,
vulgare, totul se precipita sub paşii mărunţi de turmă, mânată de muscalii
roşii dintr-o parte şi din alta.
Calitatea morală, religioasă şi intelectuală se refugiase la adăpostul
familiilor creştine dezmembrate, cu mulţi membri arestaţi, cu ani grei de
închisoare, rămase văduve, de izbelişte, hăituite, flămânde, desculţe,
zdrenţuite, resemnate, dar aflate permanent în vizorul securităţii.
Societatea, care în urmă cu ani buni era puternic înrădăcinată în
Tradiţia creştină, prosperă, cultă, frumoasă în portul ei popular-regal,
distinsă, omenoasă, plină de elan şi vigoare, cu obrazii trandafirii, cu mersul
majestos, cu pasul apăsat, stăpân pe sine se transfigurase rapid: o mare parte
adâncită în necazuri, înconvoiată de dureri, cernită de soartă, cu maramă
lăsată adânc peste fruntea aflată în continuă rugă şi suferinţă; o alta
purtătoare de şepci de modă leninistă; alta în salopete, aliniată în cadenţa
colectivizării forţate şi restul la cheremul bolilor.
Peste conştiinţa creştină a poporului ortodox dacoromân, vlăstarul regal
al unui Neam ales, voievodal, vlădicesc, frumos, eroic, martiric, cult şi
sfânt, societatea proletară trăsăse obloanele sumbre ale Internaţionalei,
făcând-o să semene tot mai mult cu o Temniţă naţională:
Noua societate semăna
cu temniţa, căci hotarele erau păzite, se vorbea o singură limbă ideologică, se
executa un singur program de viaţă, trebuia să gândească toată lumea după
directive. Oamenii, reduşi la neputinţă în faţa statului, se supuneau şi se
mascau.
Masca era şi o pervertire, dar şi un mijloc
de salvare...
Ţara pe care o părăsisem când am intrat în
temniţă se schimbase la faţă. Nu mai existau ţărani, nici ca pătură socială şi
nici în tradiţia în care îi cunoscusem. După ce fuseseră pauperizaţi,
părăsiseră pământul, năvălind pe şantiere. Pământul colectivizat era acum
dispreţuit şi muncit în derâdere de oameni care nu-l iubeau...
Familia era şi ea sfărâmată. Desfrâul era
public... La biserică mergeau bătrânii, cu deosebire femeile. Preoţii erau
timoraţi, cei mai mulţi gustaseră şi ei din amarul temniţelor...
Într-o bună zi am auzit un grup de copii
cântând <<Internaţionala>>şi am crezut că voi muri pe loc, ori voi
îngheţa acolo, ori poate mă voi face praf şi pulbere... Vedeam trecutul mort,
vedeam prezentul înroşit, dar îmi era cu mult mai greu să suport viitorul
neantului...
Constatam că în societatea socialistă se
repetă în formă paroxistică toate viciile pe care Marx le-a criticat în
burghezie: delaţiunea exista la ordinea zilei, furtul este la modă, lenea e
deşteptăciune, minciuna e dialectic-ştiinţifică. Omul este fiară civilizată!
Statul este instrumentul partidului şi nimeni nu i se poate sustrage. Omului
nu-i rămâne absolut nimic personal. Conştiinţa nu poate să se exercite decât în
cadrele organizate de stat... Societatea este când temniţă, când fermă, când
mecanism, aceste trei aspecte coexistând unitar, dar eliminând tot ce este uman,
libertate şi frumuseţe. Adesea lumea pare un ospiciu...
Sper că viaţa şi omenirea vor supravieţui
dezastrului şi dezastrul va deschide ochiul închis al credinţei din oameni,
încât se va deschide o nouă eră creştină. Dar era necesar acest dezastru pentru
o astfel de cauză nobilă? Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a
mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii? Asta e
taina libertăţii şi majestăţii oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezeirea va
fi act de conştiinţă colectivă. Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi
acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.
Suferinţa şi Jertfa
pătimitorului-deţinut, a naţionalistului-creştin ortodox este o acceptare a
Sinelui, uneori şi o mulţumire, dar nu este independentă de Suferinţa şi Jertfa
colectivă a Neamului. Unitatea individului şi unitatea Neamului stau în Sânul
Providenţei divine.
Pătimitorul nostru şi autorul cărţii memorabile, Testamentul unui nebun, Ioan Ianolide aşezat întru Tradiţie şi
perspectiva hristologică, conştientizează plenar că tot ce aparţine misticii
ortodoxe, ca Suferinţă, Asceză, Libertate şi Har, ca Jertfă, Dăruire, Iubire şi
Înviere este de fapt reflectare şi sens a slavei atotcuprinzătoare a
Hristosului Crucificat.
Unitatea eului celui prigonit se asumă unităţii Sinelui naţional, ca o
cuminecare a Neamului.
Mistica focului pătimitor dă conştiinţei înnoite o nouă interpretare a
mesajului profetic, o mărturisire de măsura celei duhovniceşti.
Marii trăitori mistici ortodocşi ai temniţelor comuniste, care
înspăimântă totul şi încremeneşte orice, au găsit în Suferinţă şi în Jertfă frumuseţea
desăvârşită a comuniunii cu Dumnezeu.
Nota fundamentală a martirajului lor, a acestei Simfonii a Jertfei, se
apropie de cea Absolută a lui Hristos, dar este cu mult mai sus ca intensitate
şi durată a torturii, pe luni şi ani grei de chin faţă de martiriul apostolic
şi de cel al persecuţiilor veacurilor primare ale Bisericii.
Să luăm aminte cu înaltă venerare şi adâncă reverenţă la această carte
memorabilă, filocalică şi sofianică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu