Vindecarea slăbănogului
140786_scaldatoarea-vitezda-275x275
Predică a Sfântului
Nicolae Velimirovici la duminica a IV-a după Paști – despre minunea de la
scăldătoarea Vitezda
După acestea
era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim,
lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda,
având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi,
uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme
în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se
făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de
treizeci şi opt de ani.
Iisus,
văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis:
Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă
arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se
coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi
îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea
era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi
este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela
mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis:
Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se
dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a
aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai
păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus
iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii
prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan
5:1-16)
“Binecuvântat
este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din
viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în
ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă
suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat
este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile
suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei
sale cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în
cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinţei cel care este în
suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit
pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru
păcatele celor din preajma lor.
Dacă cel ce
se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei
sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de
Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit
fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea
tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în
suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de
Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi
pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel
milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.
Pentru omul
cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinţei sale
mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu
dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent;
el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru
păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin
prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai
curând, fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale,
fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate
acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar,
atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se
întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii
sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu
degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă
pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul
responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.
Binecuvântat
este omul care foloseşte suferinţele sale pentru folosul şi ajutorul oamenilor,
cunoscând că toată suferinţa sa din această viaţă scurtă este îngăduită de
Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. În marea Sa milă, Dumnezeu îngăduie
suferinţa asupra oamenilor pentru păcatele lor – prin mila Sa iar nu prin
dreptatea Sa. Întrucât, dacă ar fi prin dreptatea Sa, atunci fiecare păcat ar
aduce moartea în chip de netăgăduit, după cum spune Apostolul: “Păcatul, odată
săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:15). În locul morţii, Dumnezeu dă tămăduire
prin suferinţă. Suferinţa este calea prin care Dumnezeu vindecă sufletul de
lepra păcatului şi de moarte.
[…]
Sfintele
Scripturi şi istoria Bisericii dau cele mai mari pilde de răbdare în suferinţă
care au fost cunoscute vreodată de către oameni. Pericopa Evanghelică de astăzi
povesteşte o asemenea pildă de mare şi îndelungă răbdare în suferinţă. Şi nu
numai aceasta; în povestirea omului celui slăbănogit de paralizia sa care ţinea
de treizeci şi opt de ani, îndurând-o cu răbdare şi nădejde, Evanghelia de
astăzi ne mai arată – sau mai degrabă întăreşte – două mari taine. Prima, că
omul acesta, care fusese bolnav vreme îndelungată, purta pricina bolii sale, şi
suferinţa sa, în sine, în păcatul său. A doua, că Atotputernicul Domn Iisus
Hristos l-a tămăduit pe suferind prin puterea Sa Dumnezeiască cu cuvintele:
“Ia-ţi patul tău şi umblă!” În aceasta, iubirea Sa Dumnezeiască pentru oameni
şi puterea Sa Dumnezeiască, care fusese ascunsă din privelişte de către
învelişul subţire, în suferinţă, al trupului omenesc, era dat la iveală încă o
dată.
HristosVindecaLaVitezda
Pe
atunci, Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era
o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare.
Înainte de aceasta, Domnul fusese în Galileea, de unde venise în Ierusalim
pentru Sărbătoare. Nu-i uşor de spus ce sărbătoare era aceasta: Trecerea, sau
Cincizecimea, sau Curăţarea; dar nu este nevoie să ştim asta. Dacă ar fi fost
important, Evanghelistul ar fi făcut aceasta lămurit. Scăldătoarea Oilor, ori
Vitezda, şi-a luat numele de la Poarta Oilor din apropiere (vezi Neemia 3:1, 32;
12:39), prin care erau duse oile care erau rânduite pentru jertfă; şi pentru că
oile pentru jertfă erau mai întâi spălate în această scăldătoare. Scăldătoarea
există până astăzi în Ierusalim, dar este aproape o ruină şi nu se mai
foloseşte acum. Dar pe vremea Evanghelistului, această scăldătoare se folosea,
după cum vedem că se foloseşte timpul prezent: Iar în Ierusalim, lângă Poarta
Oilor, este o scăldătoare. Cinci pridvoare acoperite care se aflau împrejurul
scăldătoarei erau folosite ca adăpost de către bolnavii cei mulţi care îşi
căutau vindecarea în scăldătoare, aşa cum se vede în următoarele cuvinte:
În acestea
zăcea mulţimea de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci
un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine
intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
[…]
Dar dacă
cele cinci pridvoare de la Scăldătoarea Vitezda au ajuns o ruină cu multă,
multă vreme în urmă, nu vă gândiţi că povestea supărării şi sărăciei omeneşti
care zac sub ei în grămezi mari se sfârşeşte pentru totdeauna. Nu vă gândiţi că
povestea aceasta este departe de voi şi nu are nici o legătură cu viaţa
voastră.
În cele
cinci simţuri, ca şi sub cele cinci pridvoare, nu este strâns un întreg depozit
cu durere, supărare, lacrimi şi văicăreli, păcat şi fărădelege, gânduri
bolnave, pofte şi patimi oarbe, încercări schiloade şi nădejdi năruite? O,
Vitezda, Vitezda, cât eşti de adevărată pretutindeni! În tine îngerul lui
Dumnezeu împlinea atunci lucrarea păstorului şi izbăvea oile cele pierdute una
câte una, până când S-a arătat Păstorul tuturor – atât al îngerilor cât şi al
oamenilor. Un înger tăcut, slujitorul Ziditorului său, se foloseşte de apa ta,
pentru a spăla oile cele bolnave de stricăciunea plină de păcat; şi când
Păstorul cel Bun a coborât în tine – Cuvântul lui Dumnezeu Cel ziditor, în trup
şi în faptă lucrătoare – El, prin cuvântul Său cel ziditor, a dus departe
stricăciunea păcatului, şi prin aceasta te-a lăsat gol de păcat. Păstorul cel
Bun. Din această pricină, tu ai primit numele proorocesc Scăldătoarea Oilor.
“Şi oile
ascultă de glasul Lui … şi oile merg după El căci cunosc glasul Lui (Ioan
10:3-4) – glasul Păstorului celui Bun.
HristosVindecaLaVitezda1
Şi
era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe
acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te
faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns:
Doamne, nu
am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu,
altul se coboară înaintea mea.
Domnul cel
înţelept a văzut mai dinainte şi de departe unde era nevoie de El. Asta nu era
din întâmplare, de exemplu, că El a mers pe apă şi a străbătut drumul până în
ţara gadarenilor – chiar dacă însoţitorilor Săi li se părea că este adevărat –
dar El a văzut mai dinainte în duhul Său că erau în ţara aceea doi oameni
îndrăciţi pe care El trebuia să-i vindece. Nu era întâmplător nici faptul că El
Se afla la poarta cetăţii Nain tocmai atunci când îl scoteau afară pe fiul mort
al văduvei, ci El iarăşi a văzut mai dinainte că Îl aştepta lucrare mare în
locul acela şi la vremea aceea. La fel, nu din întâmplare S-a aflat El în
Ierusalim la această Sărbătoare, oricare sărbătoare ar fi fost ea, nici nu a
fost întâmplător sau neobişnuit faptul că El a vizitat acest adăpost al
durerii, Scăldătoarea Oilor, dar totul s-a isprăvit prin înainte cunoaşterea şi
înainte vederea Lui a timpului şi a locului. Este limpede că El nu venise în
Ierusalim pentru Sărbătoare, aşa cum credeau cei care Îl însoţeau, ci pentru
acest om bolnav şi pentru lucrarea pe care trebuia El să o săvârşească asupra
lui.
Acesta era
un om foarte, foarte bolnav. Boala care ţine treizeci şi opt de zile li se pare
oamenilor că nu are sfârşit, atunci ce se poate spune despre o boală care ţine
de treizeci şi opt de ani? Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde
de starea şi firea noastră. Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile
de suferinţă au aripile tăiate, şi adesea nu au nici picioare. Unui paralitic
timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de
nemişcător precum este şi el.Dacă înmulţeşti această vreme de treizeci şi opt
de ani de boală de cel puţin trei ori, vei obţine cu aproximaţie adevărata
durată a timpului pentru omul care este sănătos, mişcător, plin de viaţă şi cu
bucurie multă. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg
pentru omul sănătos, zăcând în patul său şi împingând mai degrabă timpul
înaintea lui decât să fie el împins de timp. Ce răbdare biruitoare avea acest
om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare
atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea
lui – de la zi la zi, de la an la an; dar şi de la deceniu la deceniu! Chiar
dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât
să ne minunăm de el; şi, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la
mulţimea de oameni slabi – bărbaţi şi femei, tineri şi tinere – din zilele
noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică şi de o lungime mai mică, îşi
ridică mâinile împotriva vieţilor lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigaşi.
the-healing-of-the-paralytic-man
“Voieşti
să te faci sănătos?” este întrebarea singurului Prieten care S-a plecat
vreodată asupra patului său de-a lungul acestor treizeci şi opt de ani.
“Doamne, nu am om!” Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au
prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă
milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare.
Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre
în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă
cu dureri mari. Şi asta se tot întâmpla de treizeci şi opt de ani! “Nu am om“,
şi nu am bani să plătesc un slujitor. Între atât de mulţi oameni din Ierusalim
– de la oameni fără lucru, până la bogaţi şi săraci – nu se află nici măcar un
singur om care să-ţi întindă mâna ca să te ajute numai pentru sufletul lui, sau
cel puţin să-şi trimită sluga să te ajute? Trebuia cu adevărat ca Omul să vină
tocmai din Galileea, ostenindu-Se într-o călătorie de trei zile, când sunt
atâţia oameni fără de lucru în Cetatea Sfântă care umblă aiurea zi şi noapte,
doar la câţiva metri de patul tău? Doamne, atât de mulţi umblă prin preajmă,
dar “eu nu am om“. Atât de mulţi preoţi. Iată, Templul este doar peste drum!
Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă
milostenii – dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te
ajute? Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar “eu nu am om“.
Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru
sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi
preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa
cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot
spune: “eu nu am om“.
Iată un om –
singurul Om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai
lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare
din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci
pentru acest om în suferinţă.El a venit astfel ca, prin fapte, iar nu prin
vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte
sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.
scaldatoarea_vitezda_6Iisus
i-a zis:
Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos
şi şi-a luat patul şi umbla. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna,
îngerul lui Dumnezeu a încetat să coboare în Scăldătoarea Oilor şi să tulbure
apa; că iată, Mesia Se arătase, Domnul îngerilor, care tămăduieşte fără nici un
mijlocitor. În vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii,
Domnul S-a folosit de slujitorii Lui. Dar acum că harul a pogorât, şi Legea a
fost dată la o parte, atunci Domnul Însuşi Se apropie de oameni, precum tatăl
de fiii săi, şi chiar El, cu mâinile Sale, le dăruieşte lor daruri în chip
nemijlocit.
Se poate
pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita întrebare:
“crezi tu asta?” De ce nu a căutat în el credinţa, aşa cum a făcut El cu mulţi
alţii? Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a
zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea
de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea
minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi în Domnul Iisus,
deşi nu-L numeşte Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar “Eu nu am om“.
Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a vindecat mulţi îndrăciţi, surzi şi
muţi, la care El nu a căutat credinţă: El i-a vindecat din milă curată. Iar în
acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte lucrare, pe de o parte, din milă
curată faţă de omul care a suferit ani îndelungaţi, care a suferit atât de mult
printre oameni lipsiţi de milă; pe de altă parte, El săvârşeşte lucrare
dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală
lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor Ierusalimului, ci din partea
tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere
mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute. În sfârşit, Domnul dinadins îl
vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deşi putea foarte bine să facă aceasta
în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El procedează astfel ca să dea la
iveală slava idolească a iudeilor faţă de ziua de sâmbătă, şi pentru a arăta că
omul este mai de preţ decât ziua de sâmbătă, şi că mila este mai de preţ decât
oricare fel de punere în lege pe dinafară. Şi această lucrare a lui Hristos are
un semn unic al căii de lucrare a lui Dumnezeu: să se săvârşească mai multe
scopuri în acelaşi timp.
Dar în ziua
aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi
nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. O, ce suflete nesimţitoare! O, ce inimi
învârtoşate! În loc să se veselească că un vierme care se târa s-a făcut iarăşi
om; în loc să-l felicite pentru refacerea sănătăţii; în loc să se ridice
întreaga cetate şi să se adune laolaltă ca să-L slăvească pe Dumnezeul Cel viu
şi plin de iubire – în loc de toate astea, ei sunt mânioşi că omul a fost
împins de pe pat şi îndreptat spre casă! Dacă, în zi de sâmbătă, un om mort ar
fi fost înviat din morţi în faţa ochilor lor, ei nu s-ar fi minunat la învierea
sa, ci l-ar fi certat, întrebând: “De ce eşti om de nimic în zi de sâmbătă?”
El le-a
răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei
l-au întrebat:
Cine esteapostolia-26-05 omul care ţi-a zis:
Ia-ţi patul tău şi
umblă?Iată încă o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor şi a fanatismului
lor faţă de ziua de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbeşte mai întâi
despre vindecarea sa, ca despre lucrul cel mai de preţ, şi apoi despre ducerea
patului său ca fiind de preţ mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează
deloc vindecarea sa, viaţa sa. Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului,
să-l întrebe: “Cine este omul care te-a vindecat?” Dar nu; ei întreabă numai
despre cealaltă problemă, mai mică şi măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul
care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Vedeţi cum a ajuns în stricăciune
Poporul Ales? Vedeţi bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut
odinioară Moise, Isaia şi David? Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea
înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi
cum slujba preoţească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o
supraveghere poliţieneascăîmprejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?
Iar cel
vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care
era în acel loc. Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept în ochii
Domnului; el I-a simţit suflarea dătătoare de viaţă, el I-a cunoscut puterea
făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele
Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El. Dar Domnul, care săvârşise
aceasta, se retrage de îndată din mulţime şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul
lor. El este Semănătorul care seamănă sămânţa cea bună şi o lasă să crească,
şi, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut.
Săvârşind bună lucrare, faptă Dumnezeiască, atât în puterea cât şi în mila ei,
El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, aşa cum spune
puţin mai târziu: “Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5:41). El fuge de
oameni ca aceştia să nu-L pizmuiască pe El, aşa cum se întâmplă adesea. În
sfârşit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toţi, cei care ne numim
creştini. O lucrare bună este desăvârşită atunci când aceasta se împlineşte din
iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei care doresc să
săvârşească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din dorinţa de a primi
laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliştea oamenilor faptele
sale cele bune este ca omul care îşi duce oile sale între lupi. Atunci, noi
trebuie să avem pază bună asupra lucrărilor noastre celor bune, ca să ne ferim
să stârnim fie lauda fie pizma din partea altora. Cel care în chip voit caută
să-şi atragă lauda şi pizma, împreună cu lucrarea lui cea bună, va săvârşi două
rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce vătămare altora.
După aceasta
Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să
nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Vindecându-i
trupul, Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovnicească cea mai înaltă,
arătându-i că păcatul a fost pricina bolii sale cumplite, şi îl povăţuieşte ca
să nu mai păcătuiască din nou, “ca să nu-ţi fie ceva mai rău“. Nu se ştie ce
fel de păcat săvârşise omul acesta, nici nu este nevoie să ştim aceasta, pentru
că se ştie că orice păcat aduce mânia lui Dumnezeu şi înseamnă o întoarcere de
la Dumnezeu, şi de asemenea că fiecare păcat, dacă nu este urmat de pocăinţă
adâncă, trebuie să aducă suferinţă şi durere mai curând sau mai târziu. “De
acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” Acum Dumnezeu ţi-a
arătat ţie milă, şi păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe
Dumnezeu, căci ai putea să simţi asprimea dreptăţii Lui în locul milei. Dacă ai
putea să-ţi îndreptăţeşti păcatul tău de mai înainte prin necunoaşterea
îndestulată a lui Dumnezeu şi a puterii Sale, după ce ţi s-a întâmplat ţie
aceasta, nu vei mai putea găsi nici o îndreptăţire. Aceasta reprezintă o
atenţionare minunată şi cumplită pentru noi toţi că, atunci când am simţit
odată mila lui Dumnezeu faţă de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie nouă
mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.
Atunci omul
a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.
140786_scaldatoarea-vitezda-275x275
El
spune aceasta cu bună credinţă şi scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre
Iisus, şi crede că trebuie să răspundă la întrebare. În acelaşi timp, el simte
că îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său, şi astfel el crede că trebuie
să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre
El. Zăcând treizeci şi opt de ani şi gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul
om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care se iscodeau
cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă
slavă, ca unui făcător de minuni ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii
sâmbetei?
Observaţi
aceasta: el merge şi spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el sănătos. El este
stăpânit de gândul vindecării sale şi de Vindecătorul său, pe când iudeii erau
stăpâniţi de ziua de sâmbătă şi de încălcarea legii sâmbetei. Poate că, în
aceste clipe neobişnuite, el nu face deosebirea între ceea ce gândeşte el
despre Iisus şi ceea ce gândesc iudeii despre El. El socoteşte că gândurile lui
sunt şi ale lor, gândurile sale măreţe şi înflăcărate despre venirea lui
Dumnezeu şi minunea pe care a lucrat-o în el, şi de aceea nu poate desluşi
gândurile lor strâmte şi răutăcioase, că ei se ascund ca şerpii sub
frunze.Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, şi
cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune: iudeii … căutau să-L
omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare? Pentru că El este singurul om pe
care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în aceşti treizeci şi opt de ani? Da; din
această pricină, şi de asemenea pentru că El este singurul Om care pune preţ
mai mare pe viaţa unui om decât pe statuia moartă care este zeiţa iudeilor,
adică ziua de sâmbătă.
Dar Domnul a
trecut nevătămat prin toate murdăriile şi lovirile răutăţii iudeilor,
răspândind prin cuvânt şi faptă Evanghelia Sa a iubirii de oameni, până în
clipa când El a ştiut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor; pentru a arăta
adevărata Sa măreţie prin umilire şi, prin moarte, pentru a birui moartea.
Aşadar slavă şi laudă Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea Cea
deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.
(Din:
Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucuresti, 2006)
integral pe
blogul dedicat Sfantului Nicolae Velimirovici
Privirea
celuilalt
08/05/2017
Ce a spus celălalt despre mine? De ce a
spus? Cum m-a privit? Ce a gândit? Acum ce se va întâmpla? Și dacă? Nu cumva?
Crezi? Și chinul nu mai are sfârșit…
Călău sunt mie însumi, care am lăsat
părerea celuilalt să-mi educe atât de mult viața.
Obosit și istovit în privirile lor, în
cerințele lor, boala lovește insistentă în ușa vieții mele, cerând după mintea
mea, și trupul meu. Înainte de a se întâmpla aceasta, să încetăm și să rupem acest
cerc vicios al gândurilor otrăvitoare. Să spunem: „Ajunge, până aici!”.
Să mă privească cât și cum vrea fiecare.
Să spună ce vrea și iese de pe buzele lui. Însă eu, cu încăpățânare, voi face
ceea ce simt și ceea ce cere inima mea cu ardoare. Ajunge să nu fac rău cuiva.
Să-mi trăiesc viața în felul meu. Să
trăiesc și să mor eu, iar nu altul în locul meu.
Dumnezeu mi-a dăruit viața, iar eu nu o
mai pot cheltui cu privirile celorlalți.
Preot Liviu
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu