George Anca
PĂGUBOȘI ANCORA
pribeag –
partituri – astro – boltă – coada de bambus – provans – scuter – Bhagavad –
troiene – refuzandism – LuGe – crede-mă - satya
(pribeag) Nansi, la
Sighișoara, plecată de noapte. Cele șase zile împreună, cu ea bolnavă - eu? Șora,
Mateescu, Stratilat. Catharina Blum de Heinrich Boll. Legitățile trecerii la
socialism, de Kolescov – irespect românității. Viața romanțată a lui Dickens,
la tv, și Frank Sinatra, duminică, Sorin Titel. Miu: „Ți-ai făcut mai mult
decât datoria.”
Melancolia de odinioară nu
s-ar recunoaște. Nana a bătut la mașină. Mesele parșive – dacă nu Șive – ale
scriitorilor - să nu mai înțeleg naționalismul de cafenea?
Caste comunicante – mi-a zis Clipici: cel mai mare reclamagiu. Raportul dactilografiat.
Mircea Martin: „umbli, domnule!” Gramatica fanteziei, în tipografie, de mai an.
Perfectarea
contractului. Bun, foarte bun (Jurconi – cui?). Pupat, București – Ion Iuga
spre zilele Pushkin. Umblu prin patrie, patria umblă prin mine. Versuri de o
muzică închisă și zăvor adjectiv. Precis ceva nu mă iartă. Îmi sugerez dușmani
ziditori? Mai bine-aș scrie un articol. „Șapte anotimpuri în India”.
După zece zile. Voi
rezista. Romulus Vulcănescu are presentimentul „tragic” că mă voi întoarce
acolo. Aș cunoaște ce să aștept și ce mă așteaptă. S-a pus ploaia nemusonică.
Simt și o liniște, jinduind la fericirea Nanei. Am dactilografiat articolul. Am
reînceput să scriu în caiet. Iuga pleacă la noapte, cu trenul, în Rusia. Ploaia
se mântuie.
M-am întors acasă din
India – și-am zis floare de salcâm peste garduri – prieteni de sărbătoare în
mai de Sfântul Constantin Brâncuși. Nevasta și fata se întorseseră acasă din
India pe vifor una intrase în spital pe nicio amintire din copilărie de-am
plâns și m-am întors acasă din India înainte de Sfântul Constantin Brâncoveanu.
Vaal se retrage un pas:
unde e dosarul, n-am avut un dosar? Nu. Dosarul cu diploma mea honoris causa
din Nisa, explică. Nu, niciun dosar. Să ne întoarcem. Norii s-au îndepărtat. Îl
așteptăm respirând mulțumiți. Apare cu o cutie roșie garanță din care scoate
Apprentisages și recită patru poeme în franceză, după, „Timp și vreme” în
românește, la capătul străzii vorbind de condițiile epigramatice ale
cunoștinței – ceea ce chiar nu era cazul – drept care mai citește una, iar
apoi, pe traversă, recităm în sanscrită și latină, Rgveda și Vergiliu.
Spusesem, într-o doară,
la început, o, e cineva Vaal care a grăit: Jeane Duval, Parisul și India
înseamnă poezia baudelaireană. „Eu sunt”, gemuse el. Cei care nu l-ar fi
înțeles: nimeni. „Visages de Paris”. Poezie modernă. Academică? Decadentă?
Ocazională? „Sunt eu”. Bineînțeles. Ginerele domnului Eminescu. Teii grei. La
Voie Lactee...
Apare șansa unor
întâlniri de o pasionantă intimitate, las India în sine și mă dedic vechii
glorii pensionare a desantului parizian în Vatra Luminoasă. Rămân la șahul
bătrânilor culturii moderne – ei au îndemnuri de o adâncă provocativitate.
Irealizabilă. Pedanterie? Tristețe? Revelație? Viață în reverența stilului?
Intervocație? Flică aruncă povestea lui Georgică, nepotul lui Paulică, aia cu
alămitul holenderului.
Ce voi face cu
caietele? Cărțile de indologie? Mi-aș multiplica de grabă cursul. Plus
literatura. Plus moartea. Joia primește S.G. Se pare că o văd. Cu alți ochi?
Mithu e cam pustnic, interoghează. Nu există fericire, câte-o bucurie în
absența tristeții. Îmi zice M.F. „Ce faci Eliade junior?” Aș datora scrieri? Ce
nu se publică? Imobilizarea gândirii și recăderea în lirism. Neșansă. Pisici pe
dinainte. Orientalistică occidentalizantă.
Nicu Filip, important.
Puiu Velcescu, același, poate sublim. Ioana Diaconescu scrie poezie cu șerpi.
Rachici a tradus din Iqbal. Icoanei, cu N. Zberea – harta în față, să străbatem
pe jos pădurile dintre Comana și Prundu. Seara îi citesc „schița” „În căutarea
absolutului. Pe urmele unui moldovean plecat în India la mijlocul sec. 19”.
Întrerupsesem lectura pentru a conversa cu Nansi și cu Gabi despre venirea
tatălui meu, mâine. Măriuca se supără pe Nana că râde privind, la televizor, un
jongleur.
Din nou spre India.
Doba de câlți (mme Fodor) bate zobios. „Nu conta pe noi” (G. Macovescu). „Nu
ți-a plăcut?... Viața e grea oriunde” (M. Malița). Mamutul literar mă
dinosaurizează. Un oaspete de mare valoare va fi aici în 14 iunie, MM vrea să
mă angajeze pentru el – voi vedea în 11 ce vrea. Care scriu, scrie-mi-s-ar
scrumul în India. Iar în ieslea secției de poezie, nu s-ar găsi destul fân de
semănat de editurile papugiilor. Și dacă supraviețuiesc?
C. Mateescu vrea să mă
viziteze în India. Vom fi vâlceni răzbunați. „A fulgerat”, spune Nana, aproape
într-una. Nu-i e frică. „În India fulgeră tot așa?” Să fi uitat. Fulgerele
nu-și amintesc nimic, vor străbate, cât lumea, întunericul norilor spre
pământul nostru de acum și de totdeauna, misterioase, dezvăluitoare.
Ieri, Marin Preda
prefera, oare, dodiilor bobotele? Ne vedeam pentru India (Mulk, Sahitya), a se
traduce Întâlnirea din Pământuri (mi-a
scris pe un bilețel că e nume propriu). Traducerea lui Mișu l-ar fi făcut pe
Moromete, din șmecher, „imbecil”. Mă întrebase Malița, cum nu mă disciplinase
India? L-am vizitat și pe Paul Niculescu-Mizil în cabinetul său de ministru al
finanțelor – familiar, surâzător, încurajând.
Picurare. Tel. Amita B. Voind să mă
cunoască. Ne vedem la Muzeul de literatură, pentru Eminescu. S-o întreb cine
crede că este Jundandel? Vom avea, oricum, ce ne spune, și în românește. M-am
indianizat, totuși, destul de tare ca român? Cât să se fi românizat și ea?
Amita Bhose, venită
întâi, în 1959 aici, este o româncă anti-indiană, ori indo-românistă la
București, eminescolog, tagore-ist, paremiolog (nu știe Țiganiada). Vorbește cu
nerv muntenesc pro-bengalez. Depășește cu inteligență amintiri neplăcute, îmi
cere cărți din India, nevăzându-mă bine la salariul de acolo, o găsesc formată
aici pentru pretutindeni.
E o noapte de moarte
eminesciană. Marin Bucur a convins devoții spre scandalizarea lui Cioculescu,
care a scandalizat și el vorbind la urmă, nu de tot – când soluția s-a extins
într-un comentariu asupra lui Marx și a legionarilor. Simt o piedică uriașă
până și în dusul pașilor. Îl văzusem pe Iuga, și mă salutase, beat, Velea, iar
Jebeleanu ne urase noapte bună, la Casa Scriitorilor.
Cărțile acestei femei,
ca și viața ei redescoperită, cu inteligența care o face laborioasă și
încrezătoare, cu o tenacitate acoperită de sensibilitate și adâncire în subiecte de orizont occidental,
conștientă de o aură - „se poate vorbi rău despre mine?” - toate, până la urmă,
contrazic, până la altă deprimare, deprimarea de spirit indian, probând o tărie
românească portretizată furibund, în zare Eminescu, de Marin Bucur aseară.
A-ți pierde credința în români – ea să
și-o fi pierdut în indieni? - este a nu mai avea în inimă pe Eminescu? Utopia
ce mi s-a întregit în minte cât am viețuit în India renaște, când și când,
acasă. Aud că apelul pentru păstrarea lectoratului, ici și colo, ar fi deranjat
ministerul trimițător, speriat că-l voi bombarda, din nou, cu scrisori din
India. Citesc Pascal și Budai, iar acum
scriu despre Amita.
În 2 ianuarie am plecat
din Otopeni cu Tarom, conduși de T. Geoabă, Gh. Și M. Rizoiu, Ion, F. și B.D.
Iuga, S. Mircea. Nansi a plâns cumplit la despărțire. În avionul de Moscova
eram patru persoane – a patra, o rusoaică măritată tot pe strada noastră.
Dinner în ruble pe Șeremetievo. Toată noaptea în zbor până la Delhi (aterizare
mai puțin lină decât cea românească la Moscova).
Neanunțați (și
neprimiți la universitate). Două nopți într-un apartament deminud al ambasadei.
A treia, la Guest House. Aici, ca și cu ani în urmă, l-am visat pe Vasile
Văduva, era bolnav, într-un timp nu mai era decât o schiță de schelet, apoi un
convalescent incurabil, discutându-și savant agonia, în fine, un copil al
refacerii memoriei în alergări și fripte cu copiii, cu noi toți, recuperându-ne
în Anul Ăsta (internațional al disbled-ilor), insinuându-ne, cine știe,
conversația kieviană, netresărirea la toată reîntoarcerea într-un loc atât de
familiar, cu toată absența, găsindu-ne totuși schimbați, iar el ni se alătura
capricios ca totdeauna, același.
Sardarul vicecancelar
m-a primit cu căldură. În departament, 41 studenți înscriși. În bibliotecă, un
raft masiv, la vedere – fosta bibliotecă „Eminescu” - măcar cu atât s-au soldat
insistențele și absența mea. Prolog la Continua: bibliotecară de la biblioteca Universității-mamă din
București – doar acolo puteam consulta primul volum Eminescu din ediția
Perpesicius, scurtă vreme, cât să-mi copiez Doina, într-un carnețel vernil
(apoi, într-un caiet de matematică, tip școală, pentru India). Atât de-ar dura
amintirea blândei Continua.
Prima clasă. 5 studenți
fără românească – vom mai vedea. Fără cărți – consum multă cretă. Fonetică,
vocabular, tot. După ore, bătrânul sardar italienist Alhuvalia se interesaează
serios de dodie. Parasnis, de franceză – cinematografic. TOI despre înghesuiala
la un film maghiar, o carte a departamentului de romani, „Roma”, revista
țiganilor, Chandigarh. Recitare, gri, cu insistență pe „Fie vreme bună rea /
Mie-mi curge Dunărea. Eminescu, Arghezi, Sadoveanu.
În toată Kamla Nagar, cu
Nana, după cărți de-a doua („Twenty froggies went to school”). Ne vizitează
Martin Bharat (2 ani), Marek și Edward, apoi Ajay. Noi, la Masih (Rajesh,
Anita, Parita, Richard și d-na). Nana va merge la Queen Mary College, ca o
creștină ce e. O maimuță în vizită la Vice (TOI: ca și cum nu erau de ajuns
greviștii). Nansi a visat pe tataia Nase cu capul tăiat.
St. d. p. M.E(liade),
nu știm ce presiune ne-a împins din nou în I(ndia), pentru încă patru ani.
Paranteza noastră indiană – de doi ani – petrecută în patria mamă nu ne-a adus
vreo explicație specială a vieții, nici a suferinței. Am tipărit abia o
carte - Gramatica fanteziei de Gianni
Rodari – pe care o tradusesem din italiană încă din 1974, ceva articole,
literatură mai deloc. E drept, am confernțiat ici și colo, ca pentru o
consolare în surdină; ca slujbă, am funcționat la Facultatea de ziaristică unde
am predat română și la africani și arabi; la un moment dat, pentru 12 zile, am
participat la lecții de tv ale unui profesor de la Universitatea dv. din
Chicago.
Conferințele despre
India, prin diferite orașe, mi-au confirmat setea generațiilor tinere pentru
opera dv., protestul de a nu-și putea procura cărțile (Zalmoxe) dv. -
distribuite confidențial. În ce mă privește, mi-am adus acel mirific M.E.
Reader, pentru care încă vă mulțumesc, împreună cu multe kilograme de cărți și
foi tăiate din zeci de volume românești. În atmosfera de acasă, nu mi-a mai dat
mâna să-l văd pe d-l Noica, altfel celebrat (neoficial) ca filosoful nr. 1.
L-am văzut pe M. Ș., care cred că v-a trimis Sarea pământului. Pe Grig. P., de
asemenea. Un spalt, De la Eminescu la Mircea Eliade, i l-am cedat lui M. Ș.
(partituri) Cu o zi
înainte de a porni din nou încoace (îmi plătisem singur, cu ajutorul rudelor și
amicilor, biletele pentru mine, soție și fiică, oricât ne trimitea statul),
când să dau în Calea Victoriei, prin apropiere de Palatul Telefoanelor, o
statuie cu umblet molcom, cu capul înfășat într-o căciulă arhaică,
monumentalizându-l suplimentar, părea, din tainița traiectoriei sale, să absoarbă orice trecere; l-am atins ca
într-un templu, spunându-i: „maestre, merg în India”. S-a tulburat alb, în
părelnicia acelei treziri ciupite cu îngăduită nerușinare: „da? Bine”. Apoi: „du-te, du-te, că onanistul de
Titulescu nu trecea de Cairo, îi mirosea. Și Marx, dacă a zis ceva bine, a
făcut să ne dăm seama că trăim pe o planetă întreagă. Și ce faci acolo?” I-am
spus. A fost încurajator, mai departe. A venit vorba despre dv. „A, M. E(liade)
e un om realizat. Dacă-l vezi, spune-i din partea mea toate cele bune...” Era
P. Ț(uțea).
A sunat Margaret – atât
și-a spus din nume, invitându-ne la ceai, doar trebuie să avem ori să fim
vecini, adăugase. Ne-am îmbrăcat frumos, cu emoție. Ne aștepta – am remarcat
pianul. Ne-a oferit cafea neagră, la alegerea noastră. A insistat să stăm
comod, iar ea s-a cocoțat în vârful patului, în lotus – purta șalvari. Baticul
din Sri Lanka, Păun dansând, era același. Mama londonezei, de 86 de ani, căzuse
la pat și – după Ierusalim, Grecia și Budapesta, filosoafa avusese să rămână
infirmieră de bună voie.
A pus-o pe Nana să
deseneze. A promis să revadă versiunea Eresului pentru Continua. E prietenă cu
Florence Hetzler – ce mică e lumea – și Brâncuși i se pare un subiect bun.
Găsindu-se cu Mircea Eliade, Maytreyi Devi – amândoi îmbătrânind – n-ar fi
regăsit vechile sentimente (am pledat pentru constanța românilor, totuși). I se
pare util a continua Milky-Way-ul. E creștină protestantă (mai bine, zice,
decât ortodox ori catolic...)
Se interesează de arta
Rodicăi, are o amică legată de producția ceramicii albastre, pe care Nansi o
observase. Mulk R. A. e din Moskow line, iar la 75 de ani – bătrân. Nu
sanscrita e domeniul meu, mă explic, dar literatura și indologia prin
brâncușologie, eminescologie și Eliade (poate, eliadologie). Se interesează de
Baudelaire-ul meu, dezvolt ipostazierea spiritului universal în universul
marilor poeți.
Întotdeauna, în
biblioteci, am fost cuprins de o puternică, obsesivă neliniște, copleșire în
vanitate, invidie în divin și, muncit-clasat, m-am apărat în plinătatea
instinctului descoperindu-mi armele sălbăticiei intelectualului-pământ în cușca
ruginită de praf și șoareci: dar mereu m-am lăsat mutat într-acolo, în tinerețe
la Fundații, apoi la Alessandria Romei și, în ultimii ani, văd, până azi, în
Biblioteca delhiană a Universității noastre, cu sir Gwyer pe firmament.
Neliniștea a scăzut, eram într-un sistem familiar, primordial englezesc, cu
Sadoveanu printre sanscrită și universale lingvistice, de o mai vastă
masonerie, poate.
Îi voi scrie lui Peter.
Voi plănui și International Milky Way, sau World Milky Way / World Akaash
Ganga. Vinod tocmai s-a înființat de astă-seară, nefiind sigur că poate veni
mâine. Am intrat direct în revistă, scriind vreo 25 de nume alandala, bătrâni
și tineri, buni și necunoscuți. Titlu de moment, Akaash Ganga Chronicle.
Editorial Board (pentru astă-seară): Eu, Vinod, Rodica, T. Chaudhury. Fiecare
are de scris câte un editorial (pentru confruntare), un sumar, liste de
abonați, susținători etc. Cele mai bune poeme indiene dedicate poeților. Mi-e
frig (în tricou cu mâneci scurte). Văd cumva rece povestea, poate tocmai de-aia
să iasă. Pentru sumar: Poetul român către poetul român (comentariu, citate).
Poetul indian către poetul indian. (To be continued). Dodia lui Seth este
congressualismul.
După mai nicio șansă și un quasi eșec la
Queen Mary, o concurență de încurajări subite aproape ne descumpănește. Familia
Beteille e determinantă, cumva pentru colegialitatea fiicelor noastre (depășind
bătaia de cap a taxiului zilnic, pentru un loc rămânând la discreția lui
Sundaram). Recomandarea către bătrâna nemțoaică, văduvă de câteva zile, se pare
că avea greutate reală numai venind de la Margaret – ne-am dus la ea.
Cânta la pian. S-a întrerupt. Un
minut, i-am zis, pentru o recomandare. Partituri Bach. - Am auzit un program
Bach al (tău?) dv. la All India Radio. Acum îi era mama țintuită la pat și
n-auzea, din camera de alături, deși i-ar fi plăcut foarte mult (trebuia să se
mulțumească cu câte-o casetă). Scriind recomandarea, se interesa dacă Nana
cântă la pian (tocmai recitase frogs at school), apoi într-adevăr au cântat
împreună. Nana, cu un deget.
Unire. Uitată? Ziarele, pe acasă,
mai reproduc pe Cuza. Moș Ion Roată își are partea. Accentul s-a mutat, puțin,
bulgărește, deodată. Chiacheră cu Mark, Koch, Alhuwalia, Parasnis, în dept.
Stranie bună-dispoziție citând Leopardi („tutto e male”); sardar: „ho
incontrato il mal de vivere” (Montale); eu: „non imitate gli marmi, uomini”.
Koch: How you said? (Am repetat). Das Glassperlenspiel fusese în discuție, ca
și ironia și delimitarea mea de orice no Man's land, Deccan și Rajasthan.
O philos alos ego – Pythagoras –
Prietenul este al doilea eu.
atma hy cva'tmano bandhur atmai'va
ripur atmanah – Mahabharata – fiecare își este singur prieten, fiecare își este
singur dușman
Confiar de los amigos hoy como
enemigos manana, y los peores – Gracian.
Dans l'adversité de nos meilleurs
amis nous trouvons toujours quelque chose qui ne nous déplaît pas – La
Rochefoucauld.
A man has no better friend, and no
worse enemy that himself – Lubbek.
Vulgus amicitias utilitate
probat - Ovidiu.
Lo spiritu non pui essere
sopraffatto e spento della materia – Papini.
Ein grosser Geist wird ganz und
volkomen nur von linem audern grossen Geiste genossen – Schopenhauer – Un
spirit mare e gustat în întregime și pe deplin decât de un alt spirit mare
Aveam de mers în New Delhi, la
școala Shiv Niketan, a doamnei Elisabeth Gauba, împreună cu Nana. Ne-am
îmbrăcat cât am putut de frumos, puneam și eventualitatea că n-ar primi-o,
indiferent de motiv. Driver-ul scuterului oprise chiar în fața edificiului, dar
am mai căutat, întrebând oameni care n-o știau, în afară de o doamnă cu figură
de profesoară ori de mamă cu copil acolo.
Era la etajul întâi, unde am suit
cu oarecare optimism, ce-o fi o fi. Dincolo, la capătul holului prelung, o
bătrânică își citea corespondența. I-am spus numele. S-a prefăcut că nu aude.
Ne-am apropiat și i-am dat scrisoarea de la Margaret. A luat-o, fără tragere de
inimă, în aparență. O interesa Nana în Himalaia și Nana în persoană, încât ne-a
trimis să vedem școala.
Între timp, apăruse un tânăr de
culoare, nigerian, mi l-a prezentat ca fiu al ei, adoptat, și director al
școlii. Are 25 de ani. I-a spus să ne arate școala. Am străbătut un etaj cu
copii liniștiți, foarte bine dispuși însă, cu profesoare calme. Am revenit la
bătrâna maestră, care a strigat, într-o doară, pe cineva. S-a tras o perdea, și
o femeie de o imensă frumusețe și grație s-a văzut curioasă să știe ce se
întâmplă. E o mare dansatoare, a recomandat-o bătrâna, și ei îi era parcă
frică.
Secretara școlii mi-a dat
amănuntele cerute. Am completat cererea și am pătruns într-o sală mare, unde am
stat de vorbă cu bătrâna, asistați, când și când, de director și secretară.
Curând aveam publicații ale sale, priveam un ștergar românesc primit de ea de
la un dansator persecutat de comuniști. Și ne avântasem într-un colocviu de
aproape, cu mâinile atingându-se matern, cu priviri în ochi și pe frunte – de
ce nu voi fi având eu, deloc, odihnă, îmi zicea, și-mi recomanda relaxare.
La o vreme, m-a invitat să fac
lecții în fiecare vinere de la 11 la 12.30: cultura română. I-am spus că sunt
fericit, și aș extinde lucrurile la o primă, poate, latină în India, italiană –
cultură latină. Am vorbit despre Dante. Jung rămânea referința esențială. Shiv,
de asemenea, îngerul și diavolul din fiecare om.
O interesa să vadă cărți de Eliade.
Ce n-o interesa? Mi-a citit din definițiile date lui Dumnezeu de copii la diferite vârste ale acelorași. Mă
îndemnă să-mi povestesc teatrul, lui Samuel. De Nana zisese s-o las deja în
școală. Eu am zis că de mâine. Nana apărea – o descoperise pa Radha -,
dispărea, performa, în rochia ei princi(p)iară, o familiaritate entuziastă.
La cafea, ceruse una pentru mine.
Samuel se scuza că nu venise băiatul cu laptele. El bea cafea neagră, spusese
ea ferm, cu paharul întunecat, în mâinile de 77 de ani, obișnuite cu pianul.
„Do you drink black coffee?” s-a mirat Samuel. M-am uita la el cu simpatie:
desigur. Trebuia să întâlnească, zicea, deodată, pe secretara ministrului
culturii – „măcar s-o sun”. N-am înțeles până la sfârșit de ce mi-a scris,
oricum, cu mare grijă, numărul de telefon al aceleia.
Evocare a lui Nehru, a nepoților
săi pe care el îi aducea aici, a unui arhitect erou care trecuseră prin școală.
Noua lume de construit de elevii ei îi stăruia în speranță. Pe cartea ei We
want A new World. The Function of Primary Schools in to Changing Society of
India, by E. Gauba – cu desenul și caligrafia unui copil, ea mi-a scris:„With
best regards and looking forward to so interesting activities together, Very
Warmly yours, Elisabeth Gauba”. S-a interesat de dată și a scris-o: 27.1.81. E
o dată norocoasă, comenta. S-a născut fiul meu în ziua asta.
Din capul locului, îmi spusese că
le vorbește copiilor despre ce face ea, și-i pune apoi pe ei să vorbească despre ei. Era de
acord cu engleza mea, și nu știu cu ce altceva – foarte adânc, se părea,
afinitar. Relația mea cu bătrâne personalități, care mă interesau direct,
devenea acum, prin grația pe care o căutam în condiții date pentru Nana, de o
revelație aparte, gazda însăși arătându-se la o vreme curioasă de ce mai fac eu
în afară că sunt tatăl Nanei.
(astro) Poemul e pierdut.
Psihologia, uitată. Tot patrii și nimic. Propaganda rătăcirii în gogoloi. Și
totuși, Dumnezeu l-a făcut pe Eminescu așa fel ca orcine l-ar arăta, și în
bucăți, să aducă aminte de lumea poporului drag lui. Am văzut în engleză că
Rebreanu a semnat Ciuleandra. „Ochiul de urs” de Sadoveanu ar fi. Și mai ce,
din kilograme de hârtie?
Doamna Elisabeth n-ar fi de acord
cu Maria Montessori – pe care a cunoscut-o – pentru că ar fi văzut imaginația
ca inteligență, nu ca putere a creativității. În schimb, îi convine belgianul
Decroly, pentru că lucrează cu materia, merge de la întreg la parte. Pe Piaget îl
alătură italiencei.
Lakshmi-Naraian Mandir (Birla
Temple). Cu Sudesh Kumar Trikha, nuclearist pe câmpurile Kurukshetrei din
vremurile Mahabharatei – dintr-un Lahore, de familie brahmană – în
departamentul de fizică unde-l ascultase complezent zilele trecute pe Abdul
Salam.
Poate e de ajuns să intri o singură
dată într-un templu. A doua oară, orice s-ar întâmpla, vremea despărțitoare
s-ar anihila și parcă niciodată nu ieșisei.
Krishna străbătând infinitul
oglinzilor puse față în față. Vacile îi ascultă flautul. Boul lui Shiva, în
soare, privind spre tot. În față, stâncărie de elefanți – de călărit și de
intrat în ei -, șerpi și iepuri, planete și ringuri de cremațiune ori dramă
sacră. Hanuman și Ganesh, tot pe terasa din față. Vishnu și Lakshmi, în altarul
central.
În stânga, Durga, în dreapta,
Shiva. Brahma nu e reprezentat. Krishna are un templu în templu. Și, iar, scene
din Gita, din Adi Granth. Armoniu. Flori și băncuțe, pâlcuri de pelerini ca și
gloată ce va să paradeze mâine de marele
kisan.
Astrologii au început să vină la 11
a.m., ora conferinței lor, după câțiva ani de nesănătate ai pandit-ului
Goswami, mai marele lor, cu doctorat în astrologie sanscrită, în universitatea
noastră. Îi sunt prezentat dinainte și mă întreabă ce-mi poate oferi. Îi
răspund că binecuvântarea, pentru cântece bune: asta e datoria mea, răspunde cu
umor maestrul. Se interesează de un ghid. Fizicianul îi pare, până la urmă, cel
mai bun – venirea mea la conferință o face internațională, și iar surâde.
Shanti path, întru început. Lumea
se strânsese în cerc, pe preșuri ponosite. Peste douăzeci de prezicători, nu de
tot bătrâni, 4-5 chiar tineri, unul singur cu fruntea pictată a trshul.
Ceilalți, împărțiți în moderni – animatorul lor este așa – și tradiționali,
binefăcători prin arta astrelor, mai efectivi, se spune, decât psihanaliștii
vestului, ei determinând rata scăzută a sinuciderilor în India, precum și
schimbările de guverne, de epoci istorice dictate de eclipse – solare și ale
lunii – intrate în reflexul gândirii
lor.
La un timp, se cântă iar shanti
path pentru cei ce muriseră de când nu s-au întâlnit. Controversele absolute –
nici unul nu cunoștea cifrul celuilalt – se topiseră în discursuri. Și nu prea
târziu, au deschis o chetă pentru cheltuieli curente. Se mâncase, din frunze cusute, un pateu sărat și două
prăjituri mici, mov și albă.
Sanscrita și bengalezul mort de
curând reveneau în discuții. Babaji, o revistă nouă. Editorul ei, în costum
european, cu cravată. Afară, se zăreau grupuri-grupuri. Unii curioși aruncau
câte-o privire spre bărbații așezați dinăuntru.
Anul rămăsese la zece luni, în
ordine primordială – a șaptea septembrie, a opta octombrie, a noua noiembrie, a
zecea decembrie. Julius Caesar, mai ales, dar, pe lângă el, și Augustus, erau
excluși. Moderatorul predictase succesul lui Reagan. La Doamna I. mergea
neanunțat. Nu deslușea nimănui din profețiile lui, decât celor interesați
personal.
... „In a period of one year from
March 22nd 1913 to 12th March 1914, there were seven eclipses followed by eight
terrible eclipses in a further period of one year from 25th December 1916 to
29th December 1917. For the first time the entire world was involved in
conflagration, resulting in unprecedented loss of human life and property.
Under the influence of these
eclipses, Austria attacked Serbia in July 1914. Russia came to the help of
Serbia, and Germani to that of Austria. Gradually all the powers in the world viz Russia, United States of
America, Germany, Italy, Turkey, Japan, France, Serbia, Britain, Belgium,
Rumania and India were involved in this devastating conflagration” (The Babaji,
6).
„On Sunday, 19 February 1786 he
went to a masked ball, disguised as an Indian philosopher, and distributed
printed sheets with eight riddles and fourteen ' Selection from Zoroaster's
Fragments' invented by himself. Many of these 'Fragments' display an irony and
barbed satire which remind us Figaro. 'If you are a poor dunce, become a K-r (?
Kleriker – cleric). If you are a rich dunce, become a tenant. If you are a
noble, but poor dunce, become what you like, only – pray – not a man of sense'.
'If you are poor, but clever, arm yourself with patience and work. If you do
grow rich, you at least remain a clever man... If you are an ass, but wealthy,
take advantage of your good fortune and be lazy. If you don't become poor, you
at least remain an ass” (Katharine Thomson: The Massonic thread in Mozart, 1977).
Românii n-au egal în ceea ce nu mai
au și au avut – modernizarea lor a fost o ghilotină, de la un timp. Marii
luptători – preclasicii. Umorul salvator – opera (fapta) mare (divină) într-o
limbă (lume) mică (pieritoare pe neobservate).
Ezra Pound – când Ronsard a citit
în trei zile Iliada a fost grec, după cum eu sunt român al Țiganiadei, pe o
lectură de tot atâta vreme. Cu Dante, am pățit ca tine, netrecând de Infern,
din cauza subsolurilor editoriale, iar ție am a-ți mulțumi pentru anii când
m-am putut apropia de Brâncuși în cheia munților și mizeriei lui.
Țiganiada, în regia lui Satyajit
Ray? Pe un scenariu comun. Homer e al grecilor vechi. Virgil, al latinilor de
sub spulberat imperiu. Dante și Delian rămân popoarelor în limbă. Țiganiada n-are decât să marchese universul,
cât nici românii, nici țiganii nu se învrednicesc de ea – de ce-o fi comandat
Dumnezeu scrieri nemuritoare (pentru că netrăitoare?)
Limba română există în sine, nu se
traduce decât pe sine, dar ieșită din timp și spațiu, exilată nedezmințit.
Structura inspirației, profetismul și supertragismul grotescului vacarm.Un
poematism de mare al izvorului de fluviu ca și neînviată pâlpâire în nesfârșirea oceanelor cerești. Religia
efectivă a ritmului comandă nașterea cuvintelor din ideea demiurgică, glumită
anume spre a balansa spiritele popoarelor. Nici din masoneria lui Lucifer nu se
mai alege sub soarele vorbei împlinit ritualul. La trei, la trei veacuri
fratricizii și-o iau unii altora înainte spre țeapă-țigănie-antibaroree.
Ideea (masonică?) a egalității (nu
după Flautul fermecat or Faust, dar Măiastra?), dar mai ales forma, fie și
englezească, o încântase pe bătrâna doamnă. Nigerianul preluase pe ne-ve regia.
Dactilografiasem poemul și îl prezentasem profesoarelor, secretarei, când
copiii se adunaseră. Le-am dat, pe lângă namastay și bongiorno, ca de obicei,
bună ziua (mi-a răspuns Nana), apoi le-am invitat să-și aleagă biletele, din
mâna mea, cu personajele.
O fată nimerise Brâncuși, mi l-a
înapoiat. Am rămas cu el și Elf-ul. Sârbiță se nimerise o fată care nu vorbea
englezește. Nana, total nefericită, se nimerise Lunca, în timp ce adversara ei
înverșunată, Radha, era tocmai Regina Reginelor. Norocul, ori ghinionul. I-am
întrebat, pe fiecare, ce au de făcut. Uitaseră.
Am reluat și am schițat scenele în
balet și astronomie. Bătaia dintre luncă și pădure - dintre Nana și altă fetiță
– a plăcut, un fel de numărătoare – Mustafa – ideea lor. Cum aprinde Sârbiță
licuricii? Și cum zboară cu ei? OK, ei au fața acoperită cu palmele, așezați,
întind mâinile, deschinzând ochii, și fac o horă de trei; în zbor, horă în care
albinele sunt cu spatele la Sârbiță, ca niște cai, iar Vultur, Flutur și, al
treilea, Puidepuf încearcă să se compună între ei în cine știe ce alt dans.
Înțeleptisima regină și finalmente papagalul Pierrot mai dreg din poveste.
Anti-Baroreea? Armoniul deschide
cântecul. 3 saci de ghirlande pe același Bot-gât. Cel din Hiroinsulă n-ajunge la
înălțimea oaspetelui-șef, dar interpretul reverendului e și el înalt.
Acasă-în-lume, prezentul neexistând fără trecutnt, dar omul se tot mișcă în
cerc, vine și pleacă, la fel și națiunile – unele rămân, războaiele,
proprietățile, oamenii.
Să deschidem ochii. Cine moare sau
cine trăiește pentru religie. Animalele nu ucid decât pentru hrană. Fața omului
e una (Gobind Singh). După naștere, omul e om, fie bogat, fie sărac.
Golful. Mahatma. Nanak. Innsbruck.
Pondicherry. Goa. Parlamentul oamenilor. Parlament mondial provizoriu, 1982. The House of
Peoples – The House of Nations – The House of Councellors. The World Ombudsmus.
Twenty World Federal Zones. Five World Capitals. The Presidium. The People of
the World. The Federation of Earth. Buddha. Toronto's mondialization. The old
Indian Shatra. Non-violence. SSNP (Small States and Nations for Peace).
Cu ani în urmă, câtecul World for
peace, cu sfârșit sanscrit. Trancendentation. Vetta Chetana. Adamah-Aditi,
Adityam-Adatan-Atatan-Atan-Aton. Aditian-Adyan-Adian-Adan-Aden-Eden.
Brahma-Abraham-Ibrahim-Ilahim. Elohim. Aditya Brahma – Adonay Elohim. Saraswati
– Sarah.
Integral education. One Humanity –
the World Family. The World State. World Union. United Human Peoples. War
Prevention. Population. Food. Water. Health. Education. The Arts. Habitat.
Ecology. Resources. Oceans. Atmosphere. Energy. Science and Technology. Genetic
Research. Labor and Income. Development. Commerce and Industry. Transportation
and Travel. Multi-National Corporations. Communications and Information. Human
Rights. Distributive Justice. World Services Corps. World Territories. Capital
and Parks. Exterior Relations. Democratic Procedures. Revenue.
The forms, anacronism, anticipare,
etica politică (urgia/ura, dragoste/priința). Țări străine. Povestea țiganilor.
Harta lui Herodot. Verosimile videtur (să vede a fi asemene cu adevărul).
Limbă=popor. Nume, instituții (la întemeierea unui stat). „Firea lor
nerăbdătoare”. „Deacă ar fi Satana muritoriu”. Dada=tată. Guladel.
Vatră=pământ. Lele - „feliu de cântec”. Parpanghel. Jundandel. Țigăneasca în
Siam, Malabar. „Fiii soarelui și frații lunii (titula crailor Indii)”. Fața
pământului. Corcodel.
„Pentru aheia nebun e hăl care / Să
scoală și dă războiu să gată / Asupra hălor dă peste mare, / Pă cari n-au văzut niciodată, / Apoi pă-acei ucide și
strică / Cari lui nu i-au făcut nimică.” (Gogu).
„O! sfânt adevăr în proaste cuvinte
învăluit! Căci după toate legile dumnezeiești și firești, nu suntem datori a
pune în primejdie viața, numai la cea din urmă tâmplare, când ar voi cineva să
ne lipsească de dânsa și să nu fie altă scăpare fără a o pune la perire.
Androfilos.”
„Și cine va zice că țiganii nu au
minte firească isteață? De bună samă socotind lucrul în sine cum este, Gogul
bine grăește, căci când să scornește războiu între creștinii din Europa cu
turcii, să tâmplă de vine unu din Sibiria sau din Ispania de o parte, și altul
de la Anadol de altă parte, cari nu să au văzut nice o dată, și să tâmpină la
Dunără tăindu-să ș-omorându-să cu cea mai turbată mânie! Ce-i mai de mirat,
neavând și neștiind pricina. Însă aceasta este spre pohfala veacurilor noastre
omenite... M.P.”
Țiganiada – compusă în timpul războaielor
napoleoniene. Atacul împotriva războiului, moștenit de la enciclopediști.
Figaro-Beaumarchais-Mozart-da
Ponte: „Why should they (soldier) kill and be killed for other people?”
„By chance of birth one man is born
a king, another a shepherd. Fortune keeps them apart: only skill can change
things. Death puts an end to twenty kings, but Voltaire is immortal”. (One of
the most notable omissions in the opera – The Marriage of Figaro).
Pe marginea Țiganiadei, azi după-amiază,
am monologat iluministic, și poate și mai nou, în comisia pentru ratificarea
constituției mondiale în universități.
(boltă) Petrecusem o dimineață
revelatoare când, dorind să schimb două cuvinte în italiană - (ascult o cronică
la o carte de Stăniloae) – cu domnișoara Edwige Bestazzi – mă închinasem
ortodox: non sono catolico – atunci ea începuse să vorbească românește și să
recite, să tot recite Eminescu:
„Lună tu,
stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci
Și
gândirilor dând viață orizontul îl întuneci.”
Dacă o cunosc pe Rosetta del Conte?
I-am extins invitația în India, în ospeția noastră. Am rugat-o să-i comunice
Eminescu în limbi indiene. Păcat că are 76 de ani. Tinerii?
Elogiasem, tot de dimineață, pe
Kierkegaard, stresând proporția culturilor mari din țările mici. Cu Jorgen
Laursen mă înțelesesem să participăm la comisia a cincea – Alte căi de campanie
pentru ratificarea constituției mondiale (decât prin parlamente, călătorii de
persuadare, comunități, universități). O prietenă a lui Mitică se întinsese pe
o canapea. Vis-a-vis, a intrat într-un somn-fulger Kierkegaard.
La lunch, N. R. Bheda mă
introdusese la doamna Prachoomsuk Achava-Amrung, președinta comisiei
Universități, așa că am părăsit dormitorul și m-am așezat în aripa, probabil
autentic iacobină, a T-ului unde urma să dezbatem căile noastre. În cealaltă
erau călătorii, care începuseră să se certe cu voce tare, iar în coada literei
– parlamentarii, și ei cu plămânii deschiși la maximum.
Nu ne auzeam deloc cei 5-6 indieni, Sam
Azhar Ahmed, din Sri Lanka (orașul Akurana, pe Matale Road), doamna din Thai și
România (me). Ne-am prezentat fiecare, ca la adventiști. Invitați să începem,
am solicitat-o eu pe presidentă să-și spună dintru început punctul de vedere.
Domnul Abraham, din Trivandrum, devenise secretarul comisiei (lucrase, spunea,
cu Pandit Nehru).
Mi-am deșertat sacul de trei nopți
și o viață cu argumente de pace universitară. În aer se profilaseră două linii
– a senatelor și consiliilor academice, pe de o parte, a asociațiilor
studențești, pe de alta. Am argumentat permeabilitatea la constituția mondială
în funcție de vechimea lor, trimițând la politehnici, facultăți de medicină, să
nu mai vorbesc de facultăți de drept și conservatoare. Programele aveau să
încorporeze, cum-necum, subiecte de pace. Ce ratificam? Punerea într-un circuit
firesc (poate chiar de rutină bibliografică). Mă pronunț împotriva incestului
Alama Mater și studenți.
O doamnă managing director la o
companie de călătorii, pe nume Sundaram, a început să cânte deodată, eu am
recitat mantra Gayatri, în românește. Se pierduseră celelalte voci de grupuri
(se certaseră). După o pauză de cafea, am trecut la redactare, cele patru țări,
câte o persoană. Italianca apăruse de două-trei ori, regăsise slogane ori forme
ONU.
O parte academică, una neacademică.
Doamna Thay reținuse și dreptul la poezie, odată cu studiile comparative asupra
tuturor culturilor. Shanti-topusuri, ca la Shantiniketan și Mărțișor în măicuța
noastră mondialitate, picolossimissimo mondo. La conferința de educație pentru
pace de la București, din 1974, eu scrisesem mesajul oficial al Min. Ed. și
Înv., pe care l-a citit, vai, Traian Pop. Ori doamna Amrung și președintele
Asociației Anti-Crimă rămăseseră cu bune gânduri de România.
Am scris articolul „Cercuri
rodariene”, pentru Riforma della scuola, convenit cu d-ra Bestazzi. Azi l-am
tradus împreună, în pauzele conferinței și la lunch.
Ieri dimineață, comisiile pentru
parlamente și călătorii au mers repede. A doua moțiune a fost a comisiei
universitare, amendată de s.g. Iseley, a nu fi în litera constituției, nenumind
obligația universităților de a o ratifica, precum și alegerea de consilieri
mondiali. Indienii anunțaseră și o altă moțiune, d-na Anima Bose precipitând-o.
D-na Amrung a insistat asupra
specificității universitare. Shrilankezul a apărut la rampă, la fel Abraham și
Onach. Basu bengalezul se aruncase din mers în comisie. Mă duc și eu la
președinta comisiei și îi spun că nu e bai dacă includem vorba ratificării, ea
insistând să spun ceva, așa că am luat cuvântul în numele comisiei.
Făcuse impresie numele României,
persoana mea fiind cumva agreată informally. Am evocat atmosfera din comisie.
Am spus că nu e vorba numai de două capitole, ci de întreaga constituție, nu
numai de studenții de la drept, ci și de cei de la politehnici, de toți, de
universități ca Oxford și de altele noi. Am întâlnit- o pe Margaret Thatcher la
București. Ratificarea formală din partea senatelor, a lui Basu, n-are decât să
se facă mai devreme sau mai târziu, dar ce studenți și ce guverne vor fi
fericite să li se impună o lege mai mult?
Iseley a revenit, citând pe
gentleman-ul din România, contrazicându-se cumva față de primul amendament, și
el acceptat de House. Călătorii s-au țigănit asupra numelor trecute în liste. Comunitățile,
legitimațiile de cetățeni ai lumii, federația mondială a casnicelor ș.cl. au
degenerat serios în discuții, uneori până la apostrofe.
Prin pauze, am avut ecouri,
fotografii. La lunch, Iseley m-a abordat întrebându-mă dacă aș vrea să lucrez
pentru pace și cum ar fi mai bine să vorbească cu personalități din România?
Helenei Tuker i-am zâmbit în răspuns – vorbea de România – când mi-au revenit
imagini ale ei din ziarele românești, în 1974: încep să-mi aduc amainte multe
lucruri. Domnul Spencer din Bombay, zoroastrianul, nu știa Bucureștiul de
capitală, dar pe Ceaușescu de lieder.
D-na Amrung nu părea nicicum. Făcea
o figură brâncușiană. Federația internațională a religiilor? Doar rugăciuni.
Mi-a arătat revista ei, promițându-mi-o pentru a doua zi și invitându-mă să
colaborez. Un indian îl întrebase pe altul dacă are 70 de ani, de cât de greu a
muncit, ăsta se luase la ceartă solid, că are 61: Sir, cred că zece ani am
suferit că toți mă considerau prea tânăr, eu spunând că am mai mulți ani.
După-amiază, Anglia propusă de
Iseley să fie țara viitoarei reuniuni. Ruge a preferat Australia, ca să nu se
creadă că se merge în patria primului parlament, dar și centrul celui mai mare
imperiu, putere nucleară. Ahmed a trecut la tribună optând pentru România ca
punte între ideologii. Rumoare. Eu nu
lucrasem în comisia respectivă. Triunghi ceylonid: Londra-Canberra-București?
Hm. Anglia a bătut Australia.
D-l Bryant invitase cu argumente
geografice. Eu tăcusem. Doar mă delegasem singur. Thailand și Sri Lanka mă
luaseră în serios pentru argumente personale. Indienii începuseră să mă
simpatizeze pe cont propriu.
La ceaiul de seară, d-na Amrung
mi-a încredințat carnetul cu raportul manuscris al comisiei noastre, observând
că am făcut treabă bună și rugându-mă să-l consult pe Iseley în legătură cu
formularea amendamentului său, și să-i dau textul d-nei Sundaram să-l bată la
mașină. Iseley opera corecțiile la chemarea, propusă de el, către parlamente,
amendată în draci, ore. Îl rețin și pe Ahmed: Colaborezi la Newsweek, îm? -
Sunt marxist, dar n-o spun. - Umbli și cu Coranul, ori Biblia? - Coranul.
Iseley isprăvise, într-un sfârșit. Răsărise și Vinod.
Am tratat eu formularea și a rămas
s-o includ unde cred că e mai bine, ceea ce am făcut, cedând textul la
secretariat. M-am întors, și Iseley mi-a cerut un poem pentru revista lui
Accross Frontiers. L-am poerclit Saviur. Apoi i-am discutat literaturi
comparate, Brâncuși, universități deschise. „I am so glad that I met you”, mi-a
spus, de m-am retras să scriu articolul pentru Italia. L-am lăsat pe Vinod cu
americanul, după ce-mi dăduse Meșterul Manole în hindi.
Azi mi-am ținut ora în costum.
Studenții au excelat la citit-gramatică-traducere. Apoi am ajuns cu un autobuz
destul de înghesuit, dar suportabil, în apropiere de Patel Chok, apoi la Clubul
Constituției. Mi-am luat locul spre fundul cozii T-ului, ultimul. Se discuta
bugetul asociației.
D-na Amrung a venit la mine, mi-a
lăsat revista, cerându-mi acordul să mă treacă în advisory board. Am zis da. La
lunch, îmi spunea că mă vede activ – fac parte din generația nouă, care vine la
rând, și de-aia dorește să mă treacă în colegiu, să-mi publice articolele. Îmi
ceruse revista să i-o arate Helenei Tuker, m-a căutat, după lunch, în aceeași
manieră, să mi-o înapoieze. Între timp, lucram pe unde apucam cu d-ra Bestazzi
la citit-tradusul cercurilor rodariene.
În autobuz, Satya-Narayan Reddy,
care avea să preziseze ultima sesiune și să declare conferința încheiată, mă
invită să stau lângă el, promițându-mi să participe la programele mele și să se
lase cu conferințe de presă – am adâncit subiecte româno-indologice.
Când, am zărit-o pe Edwige. Am
chemat-o, m-am ridicat, și i-am dat locul lângă parlamentar, eu, în picioare,
conversând acum cu ea. „In which language are you speaking?” mă întrebase
Reddy. S-a minunat de italiană. D-ra Bestazzi a gustat, se pare, articolul, în
principal din citate ale Nanei. Poemul Poetul i-a plăcut sigur. În română. De
ce nu predau eu și italiană la universitate? Atmosfera de acum în Italia este
molto peggiorata. Ahmed se interferase și făcea politică.
Anima Bose elogia România, mereu în
trei puncte (nu-i reușise blocajul, era clar). Publicase o monografie Mahatma
Gandhi – de ce nu o traduc eu în românește? Anastase îi trimisese salutări de
Crăciun, și ce fericită era. Insista chiar pentru astă-seară să merg la un
spectacol. Am refuzat-o, în palatul Haryanei, ea aranjându-și părul ca o
tigresă, simțindu-se că îmbătrânește, sau cine știe? La sfârșitul lunch-ului,
mestecasem pan și mă apucase, cu o inspirație de fun, o greață grea.
Acasă, două scrisori din patrie.
Măriuca îi scrie Nanei în termeni la fel de diplomatici. A două – aș fi fost
confirmat de Uniunea Scriitorilor.
La 3 pm în Seminar Room, nu pentru
extra clasa mea, ci pentru releas-ul
cărții Political Sciences in Transition, editată de d-l Bains și un
colaborator. Cărțile politice se apropie de suta de rupii fiecare. Years
of Challenges de Indira Gandhi include
speach-ul său pe aeroportul din București în octombrie 1967.
(coada de bambus) The Diary of
Virginia Woolf , Volume I 1915 – 1918. 27.01.1918: „She led him to describe a
Romanian Prince, wose voice, he said, was the loveliest in London. /.../ The
R.P. was Antoine Bibesco, rich, cultivated, a writer and a friend of Proust,
who had acted as Counselor at the Roumanian Legation in London”. 6. 12. 1919: „The Bibescos wished to meet me. /
Bibesco is handsome, amiable, a man rather too much of the smooth opulent world
to be of particular interest. His English is too difficult to let one get
straight at him. Like all foreigners, he says serious priggish things - 'I
prefer to believe nothing save what my reason can confirm' – or words to that
effect”.
Scrisoare din Bangkok de la d-na
Achawa-Amrung. Bestazzi mai era la ea în 10 martie (după două săptămâni) – și a făcut o copie xerox
după „Innovative learning” de M. Malița, trimis de mine pentru Peace Progress.
Primesc și o copie după The Asia Magazine, July 20, 1980, cu un articol de Kim
Gooi, „Thailand poet prince” - Mom Chand
- kavee (poet), Thy kloang style. King Rama II - „I am a sixth generatin
poet /.../ Thailand is unique, for unlike other countries, Thai poets spring
from the same family – from father to son and grandsons and so down the line”.
Vineri, reîntâlnire cu yoga, chiar
cu Nitya Mukhtananda ji, acum president Poona Yoga Center, 3 după-amieze –
Sadhana (Yogasan, Pranayama, Meditation). Mă bate gândul că voi muri nefumător,
că voi muri. Pentru că voi lăsa fumatul? Sărăcia tot n-o las.
Ek Shanti se află în tipografie,
voi avea 500 de exemplare, cele mai multe pe hârtie de ziar. Nana a numărat 23
de bivoli. Mai observă o trăsură aurie mânată de un biciclist. Băieții joacă
cricket în parcurile nenăpădite de rufe, focuri, paturi. În colegiu, fata se
intimidează de adolescenți. Curtea universității, pe lângă statuia lui
Vivekananda, înclinată ca turnul din Pisa, o atrage. Rămânem 2-3 ore pe la
Esaulov și călătorim apoi acasă pe o lună încercănată, printr-o liniște de țară
vastă.
Bhose îi explica colegei lui
cântecul țigăncii somnambule al lui Lorca și o făcuseră lată clarificând și nu
prea, dacă peregrina, călare, visa, ori era trează. Sognava, parcă am văzut. Am
ales visul. Am pus muzica între realități și visuri. Ne-am scuzat reciproc a ne
fi luat din timp, căci mă grăbeam și mă și luam în profesor. Citisem totuși, cu
sotto voce, originalul spaniol și nu mai aveam nevoie de traducerea
englezească.
Am visat că murise Reagan – îl văd,
cu dinții lui veseli, în India today. Simt pentru poezia americană ceea ce simt
pentru Pound însuși, o continuă unificare a bifrontalității culturii în timp.
Eufonia întregește sinteza în negativ. Parnas superuniversal, muze atomizate.
Anne Sexton se sinucide. Robert Creely are de a face cu Elementi di eresia.Kurt
Vonnegut Jr.: Good Missile, Good Manners, Good Night.
Umesh mi-a trimis o carte poștală,
că are „multe” să-mi spună. Probabil voi publica Sanskrit-Romanian Poetics, cu
antologie, de prescris în programa anului viitor. Vecinii mei, reputați
profesori ai universității, erau egali în observarea jocului cu care se
îndeletnicise însuși junele Krishna în compania Radhei și a celoralalte
păstorițe.
În piesa mea, Holika n-ar fi
Holika. Iertarea greșelilor și uitarea dușmăniilor nu sunt suficiente. Aud că
în sate se petrece năpraznic. Pe aici, tinerii excelează în strigăte, plimbări
cu roaba, găleți pline cu zemuri colore. Karamcharii ori harijanii bat tobe
imense cântând coruri folclorice de înaltă solemnitate – bărbații încep, iar de
la oarecare distanță femeile le dau replica.
Andre Beteille: Inequality and
Social Change, Delhi, Oxford University Press, 1972; Ideologies and
Intellectuals, D., O.U.P., 1980. A mai
murit un martie. Citind zilele trecute eseurile lui Andre, mi-am povestit un
vechi martie marxist. Eram în formare. Ne simțeam deformându-ne, fără a avea,
conștient, o formă, alta decât a tinereții. Bătrânul era mai al dracului decât
mărunții lui contabili căzuți din lună să ne explice plusvaloarea.
Lenin ne deziluziona din motive
contrare, bibliografia ne trezea suspiciuni prin golul euforic al cărților
staliniene. Ce Marx am citit atunci am uitat din prudența instinctului de
conservare al vremii. Atirusismul lui Marx îl lăsam sub tăcere, ori văd că
Andre îi citează edițiile din Moscova. Nu ne era permis decât să repetăm ce ni
se recomandase, însăși îndoctrinarea ni se părea săracă.
Omul total al lui Marx a devenit
anacronic paralel cu teoriile totalitariste. Referința la Basarabia a lui De
Gaulle în discursul lui, memorat deja, i-a fost spălată din creier de
persuasiunea gazdelor amputate și, mărturisit, nesinucigașe. Mitul
transformării lumii își pierdea din modă, în mintea noastră – care lume? în
primul rând, iar analize nu ne erau servite, doar citate.
Schițând o introducere la două-trei
citate din comentariile analitice ale lui Andre, mă văd utilizând cuvinte
numite de el concepte, nu și simboluri – pe care le conceptualizează.
Conceptele sunt mai adesea prohibite decât simbolurile și nu știu cât sunt de
interschimbabile.
Romanele acelea uzează simboluri
post-factum, ceea ce nu mai poate face poezia, singura capabilă de simbol, din
acest punct de vedere, adică fiind ea însăși un simbol, poate damnat și
discontinuu. Vorbesc de romanele și poezia românească din ultimii douăzeci de
ani – de accepțiile și avatarurile lor în contextul ideologic prohibitiv
binecunoscut.
Asta pentru a vedea că, după cum
simt, Andre, din cu totul altă parte a lumii, cu ochi asemănători, excelează nu
atât în examenul inegalității, schimbării sociale, ori al intelectualilor, cât
al ideologiilor. Nu numai o inspirație aparte, o rădăcină-roman, ca Anandamath, dar ceva din meditația forțată a
intelectualului, obligată de împrejurările sfârșitului de secol 20, nu lipsită
de analogii cu alte epoci și vârste.
Ce-am spus aici se poate exprima în
două cuvinte: „vine bătrânul”. Însă, ezitant, voisem să încep cu o vorbă despre
Andre ca indian, ca vecin academic și de locuință, dar și de idei – uneori vise
analogice în ecoul sângelui francez. La tinerețe, tradusese Correspondences (în
engleză, în bengali?). Din partea mea, nu Marx, dar Baudelaire, mai apoi Pound
ori, cu ceva aiurită fereală, Dostoievski.
Totuși, punctul slab al
sociologilor pare a fi deliberata speculare ori ignorare a istoriei. „Dacia e
numele vechi al Bulgariei?” Măcar ilustrul musulman de la trei case, care nu
celebrează nici el Holika, știa aproximativ adevărul spunând „gândesc că
Baudelaire a fost francez”.
Întrerup scrisoarea către Ezra
Pound. Examenul. Eu, primul. După mine neamțul. Dintre străini. Mukarjee către
Lena din Rusia, strâmbându-se: Romanian – un hohot. Merge în Bulgaria și
Ungaria. Îi crapă măseaua să vadă și România. Aveam să vorbim despre tot, iar
el, făcând caz de schițele lui Tagore, cum că aș vrea să schimb portretul lui
Pușkin din dept. cu al meu.
Altă colegă invigilator pentru
germană, madam Parasnis, care a citit Revue Roumaine de l'Histoire de l'Art, ea
având studii la Paris, iar limba maternă marathi, a fost surprinsă de părerea
mea în franceză că marathi e cea mai apropiată de latină. Neamțului îi spusesem
că trăiesc în sec. 18, el că trăiește în 19. Indu Lekha tocmai și-a luat
doctoratul despre sufix în rusă și sanscrită – o chestionam despre
diminutivare, a, sunt multe sufixe diminutivale.
Subodh a predat prima lucrarea de
română. Lena îmi zice: „trouble”, nu a terminat, iar către cineva în rusă:
„subota” (sâmbătă). Am cele nouă lucrări aici, acasă. Xena era curioasă de
diplomă. Nu cunosc scrisul
studenților. Citesc lucrările. „Popoarele urc războiul”. Involuntar corect,
stilistic pe limba veche. „Aveți frați? Nu avem frați, ei sunt muncitori. Ce
sunt ei? Ele profesoare. Da, sunt frați. Ele sunt timp. O carte întru limba
română”. „În câte suntem azi? Suntem în multe”. „Avem să mergem grăbitul la
facultate”. „Popoarele urâte războiul”. „Câte ore de română? Eu am cinci romane
pe săptămână. Limba Roma.”. „În ce an suntem? Suntem în două grupe.” „Eu nu
sunt o casă. Voi (nu) sunteți din India. Voi (nu) sunteți nimic. Din ce țară și
din ce oraș? Din trei oraș.”.
Zbuciumul mă găsește pe trepte ale
minții deja pierdută. Andre îmi confirmă recele din afecte și-mi dă sfaturi.
Comentariul meu începe și sfârșește cu necazul de a fi mers pe idei în care
Mircea Eliade este unic.
Nu atât simbolul, cât sacrul e
unic. Pentru că a făcut să fie acceptat conceptul sacrului în țara lui. Chiar
sub sceptrul ideologiei, de care Andre are doar idee. Ceea ce nu avea cum să i
se întâmple lui Claude Levy Strausse – nu Franței i-o fi lipsind
permeabilitatea. La sacru, cel puțin.
Am corectat lucrările studenților –
note mici, în creion. Le voi urca mâine, proporțional? Probabil, nu. Voi avea
mână liberă la traducere.
Oh, cât îți datorez, Stevens
Wallace, datorându-ți-l pe Eminescu, așa cum i-l datorez pe Brâncuși lui Pound.
Cât aș datora înainte de moarte oricărui pământ mișcat de ură.
Bravul invigilator al celor nouă
studenți în română, Marek, era mai disperat ca oricând de ocuparea unor
garnizoane de către ruși, de invazia, în act, față de promisiuni ale altora.
Cumva, mulțumit că Ceaușescu a condamnat, împreună cu liederii jugoslavi,
tentativa de ocupare.
Dar s-ar fi răzbunat până și pe
studenții mei, altfel foarte zgomotoși. Nu primiseră decât două dicționare ale
mele, iar traducerea li se părea foarte grea. Am primit multe îndemnuri să-i
pic, sunt sigur că n-o s-o fac. Până și indianca respectabilă, care predă rusă,
la un moment se interesa de ruși în Polonia, îndemnându-mă să-mi ajut
studenții, dar și criticându-i.
Fiii liderilor polonezi poartă
numele mamelor lor, spre a nu bate la ochi favoritismul. Prietenul meu ar fi
urât de Solski, fiul fostului p.m. Jarosevicz are, aici, trei mașini și dolari
destui. Sigur, lucrurile se leagă. Dar noi? Ne simțim catolici.
Doi profesori discutau personajele
din Război și pace. Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski, Natașa – aproape declama
Artușer, argumentând, probabil, propunerea de subiect pentru examen, de-acum
tipărită. Napoleon , am adăugat, el repetând și grăbindu-se să adauge: Kuruzov.
A murit Marin Preda și nu știuse de
polonezi. Vor fi foarte mulți solidari sentimentali ai solidarității. Secolul
vieții noastre de s-ar planetariza fără intervenții dirijorale. Moraji, că
intră în satyagraha dacă nu se oprește filmul despre Mahatma. Nu fie
Solidaritatea soră Veneției, nici statuia lui Vivekananda (construită de
sindicat studențesc) pereche turnului
din Pisa – spuneau doi kabutari din inima unui balcon de pe Chatra Marg și
imediat ciorile i-au zgornit.
Numele de Tase din literatura
mahmură a lui Sântimbreanu le-a pus problemele cele mai mari studenților mei la
examenul de azi. Care examen, pentru ei, a fost mai dătător de grriji decât
vulcanul polonez. Țară și revoluție. Mă bucur de coada de bambus a unei mături
ca pentru kricketști. Mentalități sub o dictatură de țară mare – poate mai mică
decât dictatura dintr-o țară mică, gata să salute mari dictaturi.
(provans) Prof. P. L. Shukla, după
ce mă întrebase ce înțeleg prin „Orient”, m-a adus pe pământ, sugerându-mi să
conferențiez pe tema „viața în literatura română”. Detalii de organizare le-am
pus la punct într-un minut. Anil mi-a ținut Ek shanti din cauza comenzilor
pentru schimbarea bugetului – că aș intra în tipar miercuri. La el se tipărește
și buletinul Delhi Rotarian Club, pe art paper, numai pentru uzul membrilor. În
biblioteca MEL zăceau jalnic grămadă ceva sute de cărți nou primite, scoase la
reformă. Furtuna de praf a acoperit lucrurile și în casă. Pe stradă, orbești,
încărunțești.
Reagan împușcat. Urmila: ăsta a
devenit modelul de viață. Nostalgia vremurilor sanscrite, când preceptorul
primea discipoli, nu bani. Așa cum creștinătatea a măturat imperiul roman, tot
ea îl va sindicaliza și pe cel slav? Dar oare după Reagan, n-o fi rândul lui
Lech Walensa? Doamne, ferește.
Alexe îmi trimite ultima
„Comuniune”, în care îmi publică „The king Burebista and his people”, mai
vechea cu „Nana in the Himalayas” și ”Limite” de Virgil Ierunca. Timp de două
ore, între 2 și 4 p.m., examenul oral de română – gramatică, traducere,
conversație, cultură. Un sfert de oră pentru fiecare, încheiat cu un discurs al
lor despre România: the best country. Nadia este numele cel mai cunoscut și
soția lui Borg – la primul răspuns. Dumnezeu is god of Romania. Orașe?
Drăgășani, Vidra...
Ore de lectură Limite. Reagan
supraviețuiește. Comuniunea Românească pe 1981 – politic-polemică. Parisul
românesc și românismul american sunt despărțite de un ocean, nu se completează.
Calitatea estetică, rămasă în Europa. Mă gândisem la Ezra Pound. Măseaua mă
dărâmă din stânga.
Miss Sengupta îmi spune că în
ultimul număr, Span a publicat un interviu cu Mircea Eliade. Îi pronunță perfect românește numele.
Conversația din Span, preluată din L'Express . „But it was quiet easy to shine
in a provincial culture where near everybody knew everybody else – not at all
the way it is in Paris or New York” (M.E.).
Și-l adoram pe Eliade că vedea
occidentul provincial și mai detesta și ocupația, proletcultul. Târziul
Tucydides, Mircea Eliade. Nu cred că vreo grijă masonică să-l fi împiedicâd să
vadă sacrul lui Eminescu, măcar cât în Brâncuși.
Am citit toată sâmbăta o scurtă
istorie a literaturii sanscrite. M-a vizitat Vinod. Am trecut pe la Marek. Lui
Esa i s-a părut că pun întrebări ciudate – specialitatea lui. Mă arăt
impresionat de fotografia lui Mircea Eliade în zăpadă, la Chicago, sub un
copac. Marek, și el, emoționat de fotografia unui tanc sovietic în zăpada din
Polonia ca în Siberia. Gyula, unde nu zisese mai nimic: au fost și soldați
români pe-acolo.
Ambasadorul se invită la „acțiunea”
mea de marți și vrea să mă vadă azi. Fumam beedi. Dima mi-a dat o țigară cu
filtru (a doua după cea primită ieri de la însoțitorul editorului meu, editor
care, pentru a mă menja pe mine în România, nu s-ar fi dus la ministerul de
externe spre a se plânge de confiscarea manuscrisului meu la ambasada română).
M-a descumpănit autoinvitarea lui Mitică (exact cum îi spusesem lui Mizil).
Shukla nu era acasă, în Modeltown.
Am călătorit în New Delhi, pe conversație și încă un filtru. O canapea scoasă
la reformă aș putea-o primi eu (Dima). De ce nu și mașină de scris? - c-o fi,
c-o păți... Mitică era în baie, anunțase Zoe ambsadoreasa pe consilier. Între
timp, mi-a arătat Daco-românii lui Miclea, hărăzibilă sardarului vice-cancelar,
dacă...
Ambaul apare în costum. După cum
își caută vorbele, era clar că se amestecă în povestea Mioriței, spre a o
diplomatiza. O teorie pesimistă a răzbunării îl speria, convenindu-i
„integrarea om-natură – zicea el -, vizibilă în viața politică țărănească, ba
chiar în economie, în educație...” Bineînțeles, și pacea, identitatea de
poziții ale României și Indiei în probleme internaționale.
I-am spus teoria traducătoarei, că
viața și moartea sunt interconvertibile, că nu e un cioban, ba un șef politic,
nu o mamă bătrână ci generația veche etc. El s-a întors la „actualizarea
Mioriței, ca să nu creadă cei din București că ăia din Delhi fac spirite”. „Și
Shukla trebuie să vorbească corespunzător”.
M-a condus, arătând când o carte,
când alta, cu același chip pe ea. Sigur, juca teatru, dar mă speriam tot mai
mult de compromiterea Mioriței, ca și a Scrisorii I – evocată de el. - Unde
sunt manuscrisele versiunilor indiene? l-am întrebat. - Le găsim noi pe aici,
s-a trezit el. Avea să se laude în ziarele de partid, poate și-n particular, că
el a patronat Miorița – în fapt a călcat-o în picioare, ofensând, pe lângă
mine, indieni onești și pătând numele României.
Să-l văd pe vice-cancelar – și m-a
cadorisit cu trei cărți de vizită -, să-i intermediez o întâlnire vineri sau
sâmbătă. Dar eu ce vreau să vorbesc? Activistul de partid în literatură, îi
răspund, ca și serios. Vrea să-mi vadă notele! Ticălosul!
Seara, acasă, Anil mi-a adus spalturile
la Ek shanti. Micuța publicație am manufacturat-o în frisoane, dar gândit, și
poate va avea o soartă simbolică. Văd Miorița în hindi și poeme românești.
Cadavrul meu va fi îngropat în poezie.
Rușii vor să se dubleze numărul de
studenți în limba lor. Șeful vorbește de 5% și ăștia izbucnesc că nu înseamnă
nimic încă 50 de studenți, ori 25. Apare Parasnis care propune reducerea
numărului pentru franceză cu 25 %. Eu sar – că pot preda și eu, pe gratis,
spunând că e absurd să reducă numărul de studenți la o puternică limbă latină.
„Atunci să predau și eu română”, se pomenește Boris. „Da, mereu faceți așa.
Însă nu știu ce pregătire ai tu în română, eu am un Ph.D în franceză.”
Cu aproape 10 minute până în 9,
mașina neagră a ambasadei române oprea în fața ușii biroului
vice-chancellor-ului. Am pătruns împreună, având ceai, biscuiți, migdale. Mai
era Pop, pentru români, iar dintre indieni, în afară de Vi-Ci,
provicecancelarul Mukherjee, decanul colegiilor, Malhotra, încă un decan, al campusului
din sud.
Mitică și-a povestit pe larg
încercările de a-și înfășura un turban pe cap. Vi-Ci i-a promis unul. Cu toate
că, adăugă Mitică, are unul de-a gata din Sud. Curând, îi întrebase pe toți ce
meserie au. Remarcase rotația chimiștilor la conducerea universității. - Cum de
știți și asta?
Amintise într-o doară că soția
președintelui nostru e savantă macromoleculară (asta în traducere aproximativă
din zengleza lui). Ajunsese de la 5 la 8 și chiar zece mii de metri, după petrol,
cu sondele românești. Îi văzuse pe indieni plutind, cu Himalaya, peste petrol.
Le dădea un fel de directivă să sape mai adânc, doar Ganga și Danuba, tot un
drac.
Numărase până la zece, să-i învețe
pe gazde sanscrită. Via insula latină din marea slavă. Expresie pe care și-o
luase prin contrabandă de la Europa liberă. În vreo trei rânduri dăduse semne
că a glumit, anume că „noi” (adică oareșcare ei) nu punem ouăle într-un singur
buzunar. Și râdea în panch/cinci – doar Punjabul era semeniștea lui, cum o
declinase, jignindu-l pe imaculatul sardar – deci cinci hohote de se zguduia
portretul lui Mahatma Gandhi și numai din jenă nu-i cădea-n cap.
Iar asistența tăcuse, luată prin
surprindere prima oară, dar dățile următoare vicecancelarul sardar îi ținea
bâzul cu impecabilă ironie. Elogiase gazul, persiflând finalmente petrolul.
Întrebat de provicecancelar care să fie meseria lui, își dăduse ingineria pe
față, accentuând superb materia numită convertirea puterii – asta da, precum și
domeniul său de doctorat cu ani în urmă, programarea.
- Oare și programarea ființei
umane? se interesase blând sardarul amuzat. Ăsta nu-i prinsese întrebarea și
sărise că da. Dacă îi dau lui niște date despre universitate, el imediat face
un program și află nu știu ce.
Deci într-un târziu decretase că a
venit pentru două lucruri. Întâi, ca să-l vadă pe visi, al doilea pentru că a
auzit el ceva despre o „acțiune” (nu știu expresia), și se uită la mine, care
spun că gata dom'le, Miorița se rostește în hindi. Plus că țin eu o conferință
culturală și proiectăm și filmele, dăm și cărțile pomenite de profesorul
Niculescu, ce pizda mă-sii.
Parcă mai avusesem un sughiț de
iluminare, rugând conducerea universității să agreeze introducerea diplomei în
română la anul. Așa că Miti vine la subiect, că vrea și el să vie cu cărțile,
să le dea atunci lui visi, pentru bibliotecă. - Cum să nu, ziceți ce vreți să
facem, răspunsese omul numărul unu al universității noastre de o sută de mii de
studenți. - Nu vreți să fac o conferință, cu matematică. Am și diapozitive. -
Ba da, aranjăm ceva, zice decanul din Sud.
Îmi băgasem carnetul fără notițe în
valiză. Se apropia despărțirea. Încă ceva, Miti : Românii au pasiunea
fabricării țuicii și uite așa a cracat Cutare petrolul, ca pe prune. - A băut
chimistul ăla petrol? se mirase principalul interlocutor. O oră de perpeleală
ininteligibilă se cracase în vârtejul crizei bine depozitate în mințile
miticești.
Am rămas în tabăra universitară.
Ăia descinseseră în întunericul Daciei. Sunt cărți de valoare, domnule, i-am
mai spus lui visi, you don't mind... Mi-a aruncat un mulțumesc. Provisiului,
care mă invita să trec pe la el ( o să aibă un Ek shanti), i-am strecurat că
n-am aer condiționat, iar el: aia e altă treabă. De.
Cărăm o canapea dintr-un vestibul,
eu și Dima. Îl trimit pe Viki după furgonetă. Între timp, avem o șuetă.
Ocolișan (Coco), revenit pentru 4-8 ani, zice. Pop insistând să-i dau la viză
inginerului șef „cuvântarea” mea. Leu, preluând lamentația de dovleac ipocrit a
lui Coco, își dă cu părerea că trebuia să fiu trimis prin externe ca atașat
cultural-lector. Soții Dima compătimind amabil.
Îmi aprinsesem o beedee și, în
replică, coconsilierul o Kent, nemai oferind, ca pe vremea veche. Niscai tineri
erau cu ascultatul. Mi-am repetat saga bucureșteană, prieteniile literare și
politice, având de la Coco o jubilație în a-mi spune că Mizil a căzut de-acum
la Ucecom, plus alte schimbări. „Dar dumneavoastră – cred că mi-aduc bine
aminte a fi zis „dumneavoastră” - ați avut și corespondență particulară cu
Mizil.
La un timp, Coco se retrăsese.
Parcă și Dima și ceilalți. Viki s-a înființat cu o furgonetă. Am urcat
canapeaua cu Iosif Pop, ajutat de unul dintre furgonetiști, aduși din Hans
Khaus de studentul meu. Să alegem și ceva cărți din cele girate de Mitică, două
zile în urmă, seara, când conferisem la stil „acțiune”. Fior Istoria logicii de
Anton Dumitriu, traducerea engleză, când apare, negru, în cămașă albă (întregul
vădea o izână furioasă):
... - Ce se întâmplă aici? - Nu se
întâmplă nimic, am răspuns, alegeam niște cărți din cele ce-ați zis să iau. Vă mulțumesc pentru azi. O
să fac să vă ajungă textul meu. - Se scot lucruri de aici, a continuat el
aprinzându-se cărbune, și eu nu știu nimic. Aici e un loc public. Nu iese nimic
din fabrică fără aprobarea directorului de fabrică, eu sunt director.
- Eu am fost invitat aici să iau o
canapea scoasă la reformă. - Eu n-am văzut-o. - Vedeți-o acum. - N-o văd. E
bună. - Nu e bună (am încercat să-l privesc în ochi, calm). - Dacă nu e bună,
de ce-o iei dumneata? - Pentru că pentru mine e bună, eu n-am lucruri bune. -
Ba ai lucruri bune, tot ce-ți trebuie, de la universitate. - Aflați că universitatea
nu dă și te trimite la ambasadă, iar alte ambasade dau. Dacă vreau să merg
înapoi, acum, în România, puteți să mă ajutați? Nu puteți, eu mi-am plătit
biletul.
Pop asistase fără să zică nimic,
mai vârându-mi în mână doar câteva reviste de sinistră propagandă, la care
Mitică mi-a extras din vârful brațelor Istoria logicii, spre a o da
vice-cancelarului, zicea. La care, liniștit, înghesui toate revistele în
dulăpioare. - Poți să le ții, încuraja Mitică generos. - Astea sunt propagandă.
- Da, propagandă, ia-le. - Nu-mi trebuie.
Și am pornit spre ieșire. Când l-am
văzut pe Dima, în halat albastru, m-am scuzat. Mai auzindu-l: Aia e scoasă la
reformă, tovarășe ambasador.
Afară, deși Mitică spusese „am dat
dispoziție să se dea jos canapeaua și i-am spus portarului să nu accepte să
iasă nimic pe poartă fără aprobarea mea”, portarul, mândru, nu m-a lăsat s-o
dau jos, spera într-o întorsătură într-ajutătoare. A ieșit Dima iar spunând s-o
dăm jos acum, acolo, la intrare, dar că va strânge el și alte lucruri și le voi
lua data viitoare.
Am rugat șoferul să conducă înapoi,
toată aleea, și am coborât-o de unde o luasem. Între timp atrăgându-i ferm
atenția lui Pop să nu mai îndrăznească să-mi ceară să dau textele mele la
cenzura unei astfel de bestii. Că pe mine m-a trimis Ceaușescu aici. Și voi
face tărăboi. „Să nu ne certăm de față cu străinii”. La universitari se lăudase
că-n electro-cultura lui se ține o disciplină ca-n armată, ceea ce-i făcuse pe
convivi să se plângă de propria lor situație.
Andre îmi înapoiază cele două
volume de Eliade, împreună cu treburi de la Mitică. Pe-alea îl rog să le
rețină, precizându-i: propagandă.
(scuter) Pe fundul paharului vieții lui Mitică s-a
strâns în strat gros nulitatea. O toarnă pe gâtul oricui banderolând-o într-o
greață de propagandă nemairidicolă,dar cu mult mai jenantă decât râgâiala unor
diete locale. El dublează cu succes toți dușmanii culturii române.
De dimineață, ambiguă venirea
vice-chancellor-ului la dept. de istorie. Marek își umfla roata din spate a
bicicletei cu o pompă de împrumut. Edward are logodnică româncă, știe pe Iorga
pe de rost (din amor convertit?) Urc scara
împreună cu Sudesh. Sus, Nansi și Urmila, Nana pierdută printre ele.
Pe drum Sudesh trepida a fi găsit
pentru prima oară din noiembrie 1978, când cu ciclonul nostru comun,
interpretat de el, public, a fi fost, prin urme de mare radioactivitate,
efectul unui obiect zburător necunoscut, din alte spații: într-o cărticică, în
subiect, un capitol argumenta aceeași poveste prin mărturiile unui paznic de
noapte din Posești, verificate de Universitatea din București. Am continuat să
discutăm radioactivitatea, despre ciclon, piesa mea Good luck, Radha, care
verifică boala înverșunată pusă de dr. Roy pe seama reacției la sezonul cald.
Am revenit pe pământ, la Miorița,
la doamna lui Sudesh, care-și ferea psihopatic ochii din calea lui. I-am luat
textul scris pe o coală dublă de caiet in quarto, amintind sudul tamil, dar și
linii de geometrie devanagari. Comentariul începea cu: Miorița is a famous
Romanian ballad.
Iubirea și prietenia universală,
grija de a nu descuraja bătrâna generație, complotul ucigaș – via Mahabharata
totul în lumea epopeilor neidentificate. Nansi m-a descurajat că n-aș avea timp
să dactilografiez comentariul, neavând cine le ține companie, nu amândorura
deodată, dar fiecăruia pe rând, ea nerăspunzând nici privirilor lui.
A apărut Viky cu Ek shanti, pe care
l-am expediat într-un ascunziș, căci curând venise Pop. Pe Alexandru îl lăsase
jos, de l-am invitat sus. Și au plecat băieții, spunându-le că Pop le va lua și
pe ele în timp util.
Nansi mi-a spus seara că,
înapoindu-se Sudesh, Urmila părăsise camera unde venise el și se dusese în
alta. Nevastă-mea având de umblat de la unul la altul. Cu el mai discutând
OZN-uri. Cu ea, nimic.
Ușa mare a Facultății artelor,
încuiată. Pătrundem prin aripa dinspre Chatra Marg, Sala 23, încuiată. Shukla,
într-un fel de ședință, se miră, amintindu-mi că am de vorbit la trei. Află
abia acum că vice-chancellor-ul ar fi așteptat să vină.
Ne încurcăm între uși, când aflăm
că sala 23 e pentru engleză, așa că ne mutăm calabalâcul în amfiteatrul – plat
– 22, instalând tratatele
Miclea-Florescu-Dumitriu (Istoria logicii, în engleză).
Curând, Mitică își făcuse apariția.
Ne-am strâns mâinile. Oamenii lui au început să aranjeze cărțile. Pânza
ecranului o bătuse Alexandru în rama de sus a tablei (Mitică îi aruncase că
sabotează, la el în fabrică). Se interesează dacă Vi-Ch vine. Nu știu, dar îl
chem pe Shukla. Ăla, când aude: că vine acum.
Vecinul meu, botanistul D. C. Gupta, intră radios. Mitică
se ridică și-l salută radios. - A, dl Shukla. - Nu, zic, ăsta e așa și așa, ăla
vine. D-na și dl Sivaramaya îmi creează un sentiment de mulțumire, îi introduc.
Studenți mai vin și ei, și Vinod – pe care mă prefac că nu-l cunosc.
Pătrunde Shukla. Îmi spusese afară
că nu Miorița – e-n afara subiectului -, ci conferința mea e în program, aia rămâne.
Înăuntru, după saluturi protocolare, ne așezăm amândoi la masă și mă întreabă
cum să fie. 1 – el (2 minute, măsoară); 2 - eu (15 minute, îi spun); 3 -
ambasadorul, adică H. E., cu cărțile (5 min.); 4 - film, „Trepte în istorie”
(15 min).
Rămăsese să-l întreb eu când vrea
Mitică să apară, la început ori la urmă? O trimit pe Nansi să se intereseze. Ea
se întoarce, că a zis Pop să-l întreb eu pe Mitică. Merg și o fac. La urmă,
Shukla îmi spune să-l invit la masă. Bine.
Prezintă programul, mulțumindu-mi
mie pentru ce aveam să spun, caracterizând chiar ceea ce își închipuia că va
urma în conferința mea, un prilej pentru ei de a mai cunoaște câte ceva despre
o țară est-europeană, apoi ambasadorului, pe care îl credea prima oară acolo,
d-nei Trikha pentru a comenta conferința mea și că va fi văzut și un film.
M-a invitat și mi-am citit
conferința, uneori comentând-o. Elegia II Getica de Nichita Stănescu am
recitat-o anglo-indian, fascinând, zicea dl Trikha, pe Chakravarti, dar se pare
că pe mai multă lume, sigur mișcată de Gayatri Mantra în sanscrită și în
română.
Să fi trecut jumătate de oră. La
sfârșit, nu m-am mai întors la masă. M-am dus în locul d-nei Trikha, lângă
Nansi. Care d-nă și-a citit comentariul la conferința mea, dar despre Miorița.
Dacă sunt întrebări, i-a venit ideea lui Shukla. Chakravarti s-a interesat de
antologiile poetice, teoretizate de mine, cu poeme precum cel citat. Apoi, dacă
existențialismul a avut vreun impact asupra literaturii române. Drept care m-am
desfășurat asupra trăirismului, el mulțumindu-mi pentru trip.
A doua întrebare – constatând
formal că altcineva n-are – venise de la Shukla însuși: ce e cu socializarea
literaturii? Am descris, cu serioase asocieri, Imposibila întoarcere,
recomentând Marin Preda, dar și Lăncrănjan sau Buzura. Ceva idei despre o altă
conferință pe care eu n-am preparat-o, deliberat, spre a nu crea confuzia unei
literaturi parțiale.
Nu voi ști niciodată ce efect
general și individual va fi avut comentarea sinuciderii Anei lui Ion (în
indiferența Dumanei și Joianei, Duminicii și Joiei), rămânând la ideea
principalului personaj, fie și social: timpul. Se pare că am intrat în detalii
care au declanșat o nouă participare, mai gelozită de români, dar pe placul
inteligent al gazdelor, de atmosfera cărora mă resimțeam cu bucurie.
Ce influență are Tagore în România?
mă întreabă Vinod (fotografiase, când expusesem, iar încercând să-l ia și pe
Mitică, ăsta își acoperea fața, că obraz nu are). Răspund pe publicații – două
sute de titluri. Lamba, viclean, vrea explicația influenței: invită-mă la tine
în departament și dezvolt tema, zic, știi că e vastă; orice carte, și tradusă,
își are cititorul lui devotat.
Shukla revine: influența lui Prem
Chand? Cinci cărți în tiraj mare, mă fac că nu înțeleg; Shatranj kekilari,
comentez un pic, adăugând – știu, Sir, sunteți pentru Prem Chand, eu rămân la
Rabindranath.
Fiebințeala unei noi impresii se
consumase sub cele peste zece ventilatoare – tot atâtea posibile spânzurători.
„Istoricul trebuie să fie logic”,
comenta Mitică, public, într-un târziu. După ce citase, cu gura păcătosului,
din Stalin, că scriitorul este inginer de suflete.
Iar despre el, amintise că e un
inginer, și citește uneori literatură. Dar cei de față vor avea o lectură
foarte frumoasă, de o oră și-un sfert, anume Istoria României. El nu crede că e
corect spus „socializarea literaturii” - n-am auzit nicăieri de asta – e a mea,
i-am zis.
Dar avea dreptate d-na Trikha, cu
iubirea universală, perorase Miti – e și-n românește, i-am zis. Caracteristică, de altfel, pentru politica
externă a României. Mai numărase până la zece în românește și, chipurile, și-n
sanscrită. Că, adică, e tot una. Și repetase bazaconia cu Deva-Devi. N-aveam
nici putere, nici chef să mă mai rușinez eu și de ce.
După staliniada lui Mitică, filmul.
„E țară bună”, îmi spunea Om Prakash, studentul meu pe care-l biciuiam să
repete nume dacice și ceaușești. Trepte în istorie, măi, măi. Știam că Nansi,
pe undeva, dădea să plângă. La Deșteaptă-te române, mi-a confirmat mai apoi.
Băusem demult ceai și ultimul biscuit îi revenise Nanei, și apoi i se făcuse,
săraca, sete.
După film, Shukla l-a condus pe
H.E. Mie mi-a scăpat. Le-ar fi salutat pe Nansi și Nana, copilului mângâindu-i
și obrazul. Umesh venise în partea a doua, de răspunsuri, a conferinței, putuse
auzi schimburile mele publice, nu și interprofesionale. Mă simt, cel puțin,
poststalinist, că postmitică e mai greu.
Să fi gustat, nu cât mi s-a
întâmplat mie, mulțumirile analitice, în numele lui Visi, ale lui Chakravarti,
reluând ideatica mea, neobstaculată de nicio socializare a literaturii, de
vreun mecanism-oglindă al reflectării, dar de autodevorare – cuvântul îmi
aparține. Atmosfera lui se potrivește tensiunii oratorice declanșată până la
denominarea unei „glorious day” în
lupta care până la urmă e viața.
Găsise două vorbe și pentru Mitică
(ăsta bine că nu conduce mașina, mi-ar călca casa). Pop îmi reproșase în stilul
Miti că vorbisem 40 de minute. Finalmente, îmi raporta că i-a spus lui Mitică
că niciodată n-au avut o acțiune așa de bună. Că, adică, lui i-a plăcut. Ba
scosese peste mână 22 de rupii, costul ceaiului, pe care-l transferasem automat
secretarului departamentului în ochii de dedesubturi ai celor care mai
rămăseseră pe acolo.
Nerușinat mințise că probabil îi
vor da ceva doamnei Trikha, dar să nu-i spun.
Ne culesese, pe Vinod și pe mine, care-i refuzasem mașina. Conducând în
marșarier, dărâmase o motocicletă din fața porții lui Gupta. O ridicasem eu
curând. În timp ce Pop repede se aruncase să cumpere mango, pe neve, în vorbele
de „my god” ale speriatului motociclist răsărit intimidat de pe undeva. Mașina
corpului Pop se dusese, altfel, cum venise.
Vinod predică un dușman cunoscut
decât un amic necunoscut. Și-a zâmbit cu Mitică. Rusu i-a aprobat pe Eminescu,
Blaga, Nichita – de Iuga n-a auzit. Pop ar fi dărâmat motocicleta omului când
el, Vinod, îi răspunsese, la invitația ăluia spre New Delhi, că mai rămâne.
Într-un timp, Vinod vrea să-i scrie
lui Ceaușescu, dar acasă. Că auzise conferința mea și nu credea că pot fi așa
de serios, drept care să-i trimită dicționare. De fapt, el cere dicționare, nu
mă laudă pe mine.
Esha a venit să se scuze că a
lipsit – a, nici n-am observat lipsa, am glumit. Plus că seamăna cu Radha, a,
ce mândră a zis că e. Pe André, întors de la Bombay, îl doare stomacul, așa că
are spital în casă.
Poem al lui Vinod, cum Shiva băuse
toată otrava manthan – m-am mirat că nu observase poemul, de aparență semită,
împotriva lui Mahesh, tipărit în revista scoasă de Azad la W.C.P St. în februarie.
Kushwant Singh nu era la birou,
i-am lăsat prin secretar două exemplare din Ek shanti. Am trecut în clădirea de
alături, unde am stat de vorbă cu responsabilul pentru public affairs. Bărbos,
cu pipă, cu trei ani în Polonia, fost în România în anul cutremurului. Nirala și Sikhant Varma sunt scriitorii lui.
Eliade i se pare strong.
Numărul următor va fi al lui
Milosz. Argumentează prin cartea lui
Karpovich, wonderful. Participarea lui la discuție in between. Subiecte:
Heresy, Preda, lingviștii, Anacreon, istoria „shanti”, Iseley, bogăția românei,
contribuția mea. El preferă shakti.
Expediat Ek Shanti către Iuga,
Alexe, Creeley, Iseley, Srinivas, Mankekar, Gary, ziare din Delhi.
Persoana cu care e Vinod în proces
pe chestie imobiliară a făcut apel la Curtea Supremă și amicul meu se repezise
până acolo, unde găsise închis din pricina morții unui înalt judecător.
Prinsese, deci, un moment să treacă să mă vadă cu falca stângă în pământ, cap
infectat. Eu, ce să fac, îl numisem curând președintele Asociației
Internaționale a Pseudonimelor.
Cu Vickey, am mers pe scuter la
Nagendra și i-am dat o copie și un Ek shanti. Bătrânul se află la periferia
Model Town-ului, slăbit sfințește, emanând tristețe – poate știința? A rămas că
trece deseară să mă vadă, pentru jumătate de oră. Cu toate că nu poate urca. O
să încerce - un etaj, însă. Ori o să mă cheme să ne plimbăm pe jos.
Nagendra m-a atras totdeauna, iar
acum mai mult ca oricând. Fără măcar să mă potrivesc la ideile sale, pe care
nici nu prea i le cunosc. Am idee de el și îmi ajunge. Prin el îmi zăresc mai
inteligibil cunoștințele mărunt cernute de izolarea noastră. Proba mea de
viteză mi-a fost prilejuită de el, și
două zile mi-am dat șah liniștii, dacă nu sănătății.
(Bhagavad) S-au dus și sărbătorile. Nu. Ieri, Asan.
Răspoimâine, Nanak. N-am zis de Irod. De câte ori citesc Țiganiada, mă gândesc
la ceva indian. Recitesc anti-barorea în ziare. Dada-tata-derbedeul (pe hindi).
„ Nu va bate el în zadar lela”. Leela.
Ramleela. Jundandel, indeclarabil? Rude se ucid. Arjuna (în van): Și nu văd la
ce ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie” (traducere de Sergiu Al-George).
Parpangel: „Și măcarcă nu vra să-aibă parte / La războiu, pentru că rău îi pare
/ Și necuvios a face moarte / În soiul său și-atâta stricare, / Ci-în zădar,
că-ntărâtata laie / Nu caută, ci-urnește, dă și taie!...”
Pomelnicul se literaturizează. Mă
gândesc serios la Horace, la romanul lui etajat – latina la subsol. Seara, am
la ce renunța. El adnotase stoicisme, alterantichități. Ce nota, mai mult
renota, transcria și mai contribuia indianizant la comentarii ale editorului
colonial.
Era atras de cuvinte rare, ori
necunoscute, greco-latine. Ori euphemeriste. Ianus și toți ceilalți. Concepte
regândite pedant. Retoric în tăceri. Cu fiecare glosă își va fi imaginat
vacuum-ul iscat în mințile unor auditori. Fie și tineri. Dacă nu bătrâni
rivali, care-l ținuseră, însinguraseră pe loc.
Prizonier în Africa, Horace a ales
încă din tinerețe misteriosul, monotonul lagăr cu maimuțe împrejur, în stare
liberă. S-a încetățenit a doua, a treia, a patra oară – de câte două ori,
socotind și nașterea. Excluzând moartea, încă ambiguă ca plasament – visată la
naștere. Pasibilă pe loc, la o aruncătură de băț.
Nu ajunsesem la genealogiile din
mijlocul părții a doua. Putea fi Bivran, în otava zilelor. Dhoti-urile
sacerdoților orientali. Litera literei. Starea de literatură. Noroi ori nu.
Scalpul. Memorii clarificate de intelect. Libere. În stil abil.
Horace ar fi încercat și el – se
gândise – așa ceva mai demult. Probabil tot în timpul căsniciei. Se purta
absurdul în familia lor și a altor câțiva. Dar el a divorțat. Și acum, dacă
și-ar spune pe nume, s-ar numi Bivran. Datorită formulării mele neclare despre
fostul servant al său. Neclare tocmai din graba de a adeveri cultul prințesei.
Mai ales în noul prizonierat, după moartea tatălui și apoi a prințesei înseși.
Literele și-au ispășit ortodoxia.
Nu se mai ceartă nici cu Horace. De zâmbit n-a fost văzut, am mai spus-o. Cred
că ne întâlnim fiecare în gând. Decorația moștenită de el o primise prințesa de
la o rani. Krim, în gând – te oprește să faci o biografie. Să repeți o conversație,
alta. Bivran gătește carne vegetală și ascultă pe Lata. Apoi își spală
cămășile. Horace ține la o anumită eleganță.
Cel puțin jumătate din jurnalul meu
e nepublicabil. Pentru ce se spune în el, pentru cine (nu) sunt eu, pentru
aparentul narcisism. A fi fost în India nu ca ins, dar a fi fost India în mine.
Proiecte și scrieri separate, întrerupând drama, îmi sugerează
discontinuitatea.
Peste două ore, pentru o noapte,
concertul în memoria lui Baba Allauddin Khan – Ingalbandhi, Ustad Ali Akbar
Khan și Pandit Ravi Shankar, tabla – ustad Alla Rakha, Zakir Husain. În Shankar
Lal Auditorium, Modern School, Barakhamba Rd. Delegația prezentă fără
Mitterand. Analogie franco-sanscrită -
Montagne, un Batrihari francez.
Bivran râde jakri, cere trei rupii
mai încolo. O bătrână în saree aduce spusele Sfântului Pavel despre Asiadă,
alergări, box, premiul Hristos, așteptarea reapariției lui. Totdeauna am
contemplat identitatea creștinilor de aici. Nu știam dacă Paula a simțit nevoia
să spună altceva decât să înmâneze pliantul de propagandă a Asiadei, cu două
citate din Către Corinteni..
Pe la 7.30, au apărut maeștrii –
Ali Akbar la saroda, Ravi Shankar la sitar, Alla Rakha și fiul său Zakir
Husain, la tabla, până la 1 și 10. La pauza de un sfert de oră de la 10, să fi
plecat o mie, au mai rămas mii. Ultimele două ragas, după pauză – Jan Jyoti și
Sindu Bhairavi. Între zorii vedici și „Zorilor, zorilor”. Așa so fi petrecând
reîncarnarea.
Auzisem cu câteva ore înainte la
radio, Stravinski, ragas vocale, un Brown cu ghitară electrică, la multă modă
hindu-pop. Mâine se repetă trupa din Malayezia. Matilda exagerează cu decența.
Am văzut-o acum două zile și că să avem întâlnire prin ziare. Ziarul ăsta nu
zice nimic. Probabil și lista aia a ei pe latină-palestină s-o fi fanat la
mormânt, unde aterizase cu al ei, doamne ferește.
Ber aproape s-a năpustit aseară,
asudat. Eu setam memoriile, partea a doua. Mi-a lăsat 11 întrebări lungi, să
răspund, pentru cartea lui și Nav Bharat. Am urcat împreună la etaj, spre
redacție, străbătând prin puzderie de
anagajați într-un biou destul de elegant. L-am reîntâlnit după cinci ani pe
Rajendra Mathur, care mă intervievase în redacția Nay Dunya din Indore. Acum,
în Delhi, redactor șef al Nav Bharat.
Putran na Putri, băiat, nu fată.
Roko mad ja ne do, oprește, nu fugi, nu opri. Ce dumnezeu ne înțelegem așa bine
cu Shivji, Leela, Neeru, Shama?
B. R. Sharma a venit pentru o copie
a interviului cu mine și o poză, spunând că Rajendra Mathur n-a publicat în
anul de când e redactor șef la Nav Bharat Time niciun interviu cu altcineva,
dar că o va face, cunoscându-mă, pentru mine.
Practicăm condiția. Începuse clasa. Rashmi,
cu poemele lui Coșbuc. (Ieri, Manju, cu Miorița). Mă opresc la Puntea lui Rumi,
se oprește la Nunta Zamfirei. Alege, pentru comentariu, Rea de plată. Apăruse
și Raj Mohan Mehta. Apoi Deva Singh, care îmi spune că, din cauza multelor
ciocniri sociale, nu poate ajunge la clasă și va studia acasă, să-l primesc la
examen.
În R 36, în Canterbury. Manju, în
clasă, n-a aprins lumina, își traduce, din hindi, comentariul la Miorița. Vine
și Provin, îi dictez o scrisoare. Raj, încă două fete. Reflexivul acuzativ și
dativ, un discurs de morală, un elogiu al scriitorului român, întoarcere la
realitate.
Aseară, la Mahendra Dave, am tradus
din el Yagna și N-am ajuns la ușă, iar din Ravi Patel, Cântec pentru umbra
morții pe melodie de nuntă. Apoi, la tibetani. Nange mi-a atins umărul. Jamuna
în întuneric. Îmbrăcarea. Alienații.
Azi, O. M. Anujan. În D14, s-a
mutat o profesoară de Kanada – abia ne va ajuta la poezia din Karnataka. Tot
azi, din anglo-indiană (Rupendra Majumdar, Randhir Khare, Pryia Devi).
Astă-seară, iar la tibetani. Chong-ul vechi, de nebăut.
Ducha (rău), de-am cântat: ducea,
ducea rufele la râu. Fata mare vorbise câte o expresie în franceză, romnă,
italiană. Nevasta știa Ciao, unde seamănă cu cio-cio tibetan. Am mai conversat,
la întors, și pe de-ale noastre. Aniversarea Memnei. Mutarea vecinilor de sus
– în D14, Vinoda, profesoara de
kanara/kanada. Să-l încercăm, pentru telugu pe d-l Rao. Marathi, Lila,
Parasnis?
Din nou, Academia Eminescu în The
Statesman – Seminar on „Towards an
Indo-Romanian Anthology”. Adresa de aici. La tibetani, iar. Noctambulism. Facem
un press-release, incluzând Latinitas și proiectul de academie Eminescu, de vom
ruga-o și pe Amrita Pritam să-l semneze.
Romanian Poetry in Exhibition at
International Academy Mihai Eminescu, D5 / 29-31 Probyn Road, Delhi-7, from 25
February... Indopatie. Convalescență quadruplă. Amintiri contradictorii.
Amintirea – singurul sens? temeiul nonsensului? Rezolvarea?
Livada cu vișini – Cherry ka
baghicha – traducere în hindi de Rajendra Yadav din Chekhov's The Cherry
Orchard. Directed by Richard Schechner – Environmental Theatre. După adaptarea
cu plasament în Kashmir, montarea de astă-seară, revenită la numele rusești, în
clinica autorului.
A ajuns în America O'Neill-iană,
dacă nu post-stalinistă. Adevărate momente ale spațiului neo-hindu – regizorul,
un fel de Vetala cărând spectatori și actori pe umăr, cu bicicleta ori trăsura
trasă de cai albi, în final, aproape demascați. Răsturnare de roluri culturale
– Carol Martin ar fi educând actorii NSD-ului (National School of Drama) în
dans modern și ideokinesis. Snobeală?
Expoziția Eminescu, deschisă.
Primii vizitatori (eram la tăierea livezii) – URT și B.S. Latwal (cu aparat
foto). Săptămână de poezie românească începută. Gata Latinitas. S-au dus zilele
zăpăcite, și ca predare – mă profesoresc abitir, îmi drămui subiectele, cât că
mi s-a decimat diploma. Cot la cot cu gramatica, coate-gramatici goale.
Nostalgii în nasul lui Hiren plângând Basarabia că ar fi fost cucerită de
români cândva, o, Hiren Mukerjee, o, ruși de vă pocnesc mâine dis de dimineață
în prostia-mi doritoare de Vieru.
Bârfeam pe Blaga și ai lui pelerini
spre Benares, spre Madura. Sunetul marmorei magnetizând Asii până la Assisi.
Plinul peisajului de lună plină. Verdele-galbenul, greul umbrei, bunyani,
cămile.
Clasă de hindi. Citite traducerile
lui Vinod din Vasile Văduva, Doinaș, plus dedicațiile eminesciene de Iuga,
Sorescu, Alexandru. Două pachete de cărți, unele greu vandabile în absolut,
altele atrăgătoare. Ceva ziare de-a valma.
Mâine, din trei comedii sanscrite –
Bhagavagad – Ajjukan (Preotul și Curva), Matt – Vilas (Sportul înamoratului),
Ubhayabhisarika (Doi îndrăgostiți, unul în căutarea celuilalt). Prima, deci
Bhagavad Ajjukan, scrisă (mai nou) de regele Mahendra Vikram (autor și al lui
Matta Vilas) în secolul 7, și nu, cum se crezuse (lumea așa zice și acum în
SND) de călugărul buddhist Bodhayan, în sec. al 2-lea.
Curtezana Vasanti mușcată de cobră.
Yamaduta ațipit – parcă și sufletul yoginului. O transportă la doctor. Grija
lui Ramalik, vai, că Yamaduta singur se distrează. Nu Shandilya. Și iar se mută
sufletul și yoginul e curtezana, cum curtezana...
Matt-Vilas, sigura a regelui
Mahendra Vikram, secol 7, cu un kapalin (cerșind într-o kapala ½ țeastă) și
preumblându-se prin smashan (crematoriu), americanizat în replica-adaptare de lunatic. Nu petroniană
capodoperă, un Bhan de Vararuchi, altul de Vararuchi, care l-ar fi făcut primul
autor dramatic de dinainte de Ashvagosha: Ubhayabhisarika (doi amorezi unul în
căutarea celuilalt).Vit, introdus de manager.
B. M. Shah, directorul SND (Școala
Națională de Dramă) a regizat, la anul II.
„Bhavagadajukam” în hindi, (încă) atribuită lui Bodhyayan (singurul
exemplar al versiunii engleze, din America, a lui C. C. Mehta, e la mine pe masă).
Studenții își lucraseră singuri costumele.
Dembrovski a putut veni în Kerala –
Romanian team arrive in Ernakulam - cu un grup fotbalistic de 25 de inși – de
s-ar întâlni poezia-cultura cu fotbalul... Îmi pare rău, Vallathol, maestrul
poate fi furat, a fost, răpit și-n sine. Mistica are răzbunări prescrise
oricărei generații.
Am continuat săptămâna cu Tagore,
Copilul, și Vallathol, Maestrul, plus obligații de context. S-a băgat azi pe
gât o conferință sionistă, despre M(arx), în care numele României apare
Bulgaria. Merită să te bați să se publice versiunile din Copilul (Iisus) și
Maestrul (Gandhi).
Popas indian de Adina Darian insan
„pentru că în Hindustan zestrea fetei joacă și azi un rol și mai însemnat decât
în alte părți ale Indiei”. Eminesu-n lături, până la Ierusalim și Odessa.
Normal că Miorița în hindi s-a pierdut.
Gautama, cu invitația Rushdie-Iuga
(c/o me). Gita Govinda. Citite: originalul, Siegel, Miller, Tola.
Intraductibilitate nu numai a textului, culturii, religiei, epocii? Freudismul
american și hispanismul pampei andine cum s-ar întâlni din vama sexului în
autosacramentalul patagon?
Acceptat mai tot în cheie
extraliterară, cu vibrație firească la hispan, pe care-l și văd. Radha e atât
de onorabilă la el. Metrii scurți ai lui Jayadeva și încă i-au sporit cartea
(probabil e cea mai întinsă traducere, în raport cu originalul). Miller a făcut
tantrism de dans și templu, Siegel și-a înstrunat complexele, nestrăine de
Eliade...
Probabil voi începe mâine cu
prabandhah 14: smara smarocita viracita vesa. Îmi încep sculptura din obsesie,
dar metoda obligată, de ani, a paralelului Gitagovinda – Luceafărul, mă va
purta într-o nouă lectură Eminescu. Simt șansa asta, fie și târzie, a lui
Jayadeva în România, un Eminescu sanscrit. Plus înțelegerea sacrului în
sexualitatea prinsă de Călinescu poate prea geologic în poezia eminesciană.
(troiene) Plantele? sunt una dintre
ele, sardar ji. Amaltașul, leac gălbinării. Namibiana din Harappa? Ce regi. Ce bronz. Nasurile și brațele din
piatră tot se ciublesc. Mult despre Plopșor, chiar Dardu, generații
arheologiste, genetice-spirituale, aluzie Pârvan.
N. Bahuguna: I warn you that people
are praising you too much. They are making a Hitler of you. Mrs. Gandhi: „You
have the temerity to say this to Indira Gandhi?” In a world where most people
operate like little islands, indifferent to the needs of others, Heera and
Nazeer are like beakons of hope.
Amrita Pritam: The personal life of
a woman and more so of a public figure is discussed in the press in more
obscene and objectionable fashion as compared to that of a man... The press has
different values for men and women. In fact it can't stand a woman with a mind.
H. R. Bachchan: Amitabh (Bhachchan)
is known even to the illiterate people and those very people know me as his
father. Harivansh Rai Bachchan, the poet, is known among the select few – the
literate. To them I am something more than Amitabh's father
Memna: cum lucrurile mele ar fi
prins în India – studenții și sanscritiștii m-au vorbit de bine, ar merita să revenim. Nansi: că m-aș da mare
spunând că nu vin, când venim. Că să vin singur, că ea nu mai vine. Rânduri din
presă, voices.
Aristotle is an old fool (Bhawgan
Rajneesh). I'm an Indian in heart, body and soul. I've still the Indian
passport. I've no problems nor the paranoia about it (Zubin Mehta). Yet again,
India Today ignored the death of Acharya Vinoba Bhave . While there was enough
room for Malkhan Singh, the Maruti-Suzuki tie-up and Maneka Gandhi, this great
Gandhian was not even mentioned.
Lila, Neeru, Shama mâine la prânz
vor fi în Roma. Nansi, că poate nu ne mai vedem niciodată. Iasomiile, săgețile
lui Amor, în marathi. Nana e buzată. Tot mai mult nu ne mai întoarcem în India
acestui alt adio.
Am văzut versuri de astrologul,
cred, numărul unu – terestre? cu atât mai bine, tot, parcă, și-a întrerupt
rubrica de astre, pe motive de sănătate. Îl voi traduce cu o stare de
cunoaștere. N-am mai scris un vers, să fie o lună. Inhibat poate de
Gitagovinda, Yamuna, Yama. Perspectiva paradisiacă pe care o presupune versul
ne-o cam reprimăm.
Filosoafele s-au înființat la Nana,
prima Mamata, acum Bulbul, așteptăm pe Dante și Laura să ne exuperym. Sărit
bețivul în engleză, apoi franceză. Fiecare Micul Prinț, fiecare alt personaj,
apoi eu-ei toți-Micul Prinț, și Tara.
Vine o
scrisoare de la Usha Book Agency către International Academy Eminescu, Publications
Officer, că să le trimit lista publicațiilor pe 80-83. Mă vizitează O.M.
Anujan. Îl invit duminică la 5. De ce mă caută? Așa. Ne așezăm. Geniu luminat
față de vizitatorul dinainte. E de acord.
Curiozitatea lui este despre
Statutul Uniunii Scriitorilor din România. În comparație cu Asociația Literară
din Kerala, exemplu luat și de Punjab. Îi povestesc. A fost 4 zile în
Basarabia, în 1969, la Chișinău, în sate. Este o parte înapoiată a Uniunii.
A publicat impresiile sale într-o
carte de călătorii. Nu nume. Scriitorii nu spuneau liber ce gândeau. I-am
întrebat dacă se simt limitați de ruși. N-au răspuns. Unul a râs. Anujan a fost
condus pe unde a petrecut Pușkin cu țiganii.
Cei din Chișinău știau mai multe
despre India decât ucrainenii din Odessa. Discutasem Transilvania, Oltenia în
literatură și evocarea lui venise la pronunția Moldova. Am conversat amănunte
de demnitate și mi-a transmis prin fiica sa o antologie din 1981, la ICCR, în
care are un poem. Tot în 7 pleacă și el în Kerala.
Câteva ore în compania lui Raj
Gill, ziarist, scriitor, vânător. „The Toarch Bearer”, cu toată storia Alvikăi,
aceeași cu „Shi”. Ar fi să revin în India, unde crede că talentul meu poate
înflori mai bine ca oriunde în altă parte.
Conflictul gen Gurdwara-Amrita
Pritam apare când scriitorul e politicizat ori neagreat dintr-un punct de
vedere ortodox religios. Ca scriitor, eu pot vedea în surâsul unei prostituate
divinitatea în forma ei perfectă, ceea ce nu se acceptă în ortodoxia
așa-zisului adevăr religios pur.
După care, bună oară, n-ai voie să
fumezi. Cam 30 la sută din locuitorii Punjabului fumează, însă mai ales în
centura Malva, în Ferozpur, Patiala, Bathinda.. În alte clime, primul crin,
după zăpadă, nu ține de spiritualitate?
Sentimentul pe care îl are un
ortodox mergând la gurdwara, recitind din cartea sfântă Adi Granth, eu îl am
dacă pot să ajut lumea din jur. Văd un câine tăiat, trăgând din greu să moară,
iau o piatră și-l omor. Am făcut-o. A fost cea mai divină formă a religiei
pentru mine. Nu am putut folosi arma, eram departe să am timp să vin acasă
să-mi iau pușca spre a-l elibera cu ea de durere.
Altădată, urmărea cu pușca o
pereche de cocori-domnișoară (Demoiselle Cranes). A ochit. Când ei au început
să se drăgostească, nu i-a deranjat 20 de minute. De unde, Valmiki și-a început
Ramayana văzând pasărea desperecheată de un vânător – auzindu-i shoka (durere)
a prefăcut-o-n shloka (vers).
Vânătoare, nu pentru a ucide,
pentru sport, cel mai vechi. „Vânez numai o pasăre în zbor. Îi dau o șansă”. În
junglă în Muzafarpur Nagar, careva neexperimentat a rănit în stomac o antelopă
albastră (bou albastru / blue bull) și a fost obligat, sub amenințarea puștilor
celorlalți, s-o urmărească trei ore, pentru a o reîmpușca. Altfel, ar fi fost
cum ai părăsi un copil.
De la al 6-lea Guru al sikh-ilor,
toți au fost și vânători. Iar d-l Gill excelează, în fapt, în campaniile de
protecție a speciilor, intervenind, cum s-a întâmplat în cazul unor ilegale
împușcări de oi albastre, de rațe negre. „Vreau să-mi sfârșesc viața
retrăgându-mă în junglă”.
Așa a început și gazetăria, în
1962, la The Hindustan Times. Refuzat întâi de editor la ideea unui reportaj la
zoo – nu va citi nimeni -, s-a dus, totuși, găsind pentru întâia oară o barieră
biologică trecută: un cuplu de urși himalaieni se înmulțise în captivitate.
Povestea a mers pe pagina întâi, iar în prezent toate ziarele au rubrici
permanente asupra vieții animalelor. „Când merg la zoo, pot mângâia mai mulți
tigri, care mă cunosc”.
Scriitorul: A scrie e cea mai
fericită profesie. N-am judecat niciodată lumea, rețin reacții, emoții, scriu
„about” nu „on” lume, încerc să fiu cât mai aproape de realitate. Ziaristul:
Presa indiană e, de departe, cea mai liberă presă din lume.
Vezi campania împotriva lui Mishra,
împotriva decretului de limitare a dreptului de exprimare în Bihar. Presa e
controlată numai de editori. Dacă au existat plângeri împotriva mea, la editor,
el le-a trimis la mine, ori de unde ar fi venit.
În timpul stării de urgență era
cenzură totală. Eram reporter șef. Cineva a pus, ca titlu, la știrile zilei,
„starea vremii”. După câteva paragrafe „pe linie”, alunecam, ziariștii, în
propoziții care spun adevărul. Presa zilnică e singura națională, periodicele
sunt locale; cotidianele se difuzează în toată țara.
Presa nu influențează omul comun,
altfel (nu) s-ar perpetua greșelile guvernului. Influența e la vârf, guvernul,
parlamentul, industriașii, universitățile. Caracterul personalității unei țări
se află în universități, nu în ziare ori guverne.
Noi publicităm ceea ce se
formulează în mediile academice, suntem mașini de diseminare, le facem simple
și le răspândim. Altfel, cum va înțelege lumea programul național de integrare
agricolă dacă-i va fi prezentat ca în
comisia națională de planificare.
„Vin din scrisul informațional.
Lumea scrie în stil de poveste. O familie de indieni sudici care au venit acum
40 de ani, în timpul războiului, în Delhi, într-o colonie punjabi, când mi-au
citit Rape / Violul, m-au vânat să-mi spună că n-au știut până atunci atât de
mult despre Punjab. Acei patruzeci de ani i-au pregătit pentru a-mi citi cartea.
Comunicarea în India e inhibată de
sistemul de castă. Panditul nu vorbea celor fără castă. Abia încep doi să
vorbească și se iau la ceartă, nu pot sta de vorbă ore. De ce suntem romantici?
Pentru că suntem bogați în anotimpuri. Starea romanrică nu e pasivă, ci
turbulentă. Norii musonului sunt cei mai îndrăgiți, dar și cei mai romantici”.
În 27 mai 1961, Norman
Cousins l-a intervievat pe Nehru în New Delhi, după ce, puțin înainte, îl
auzise vorbind despre Tagore, la centenar, și preferându-l lui Gandhi. Panditji
iubea munții. Trei ani mai târziu, în ziua morții, în 27 mai 1964, „Mr.
Jagmohan, currently Lt. Governor, Delhi” a scris poemul „A Tribute”, pe care-l
republică azi The Hindustan Times și
National Herald.
Vom lua lunch-ul cu Das-ii. Parcă a știut
Birși de și-a luat liber, fără să spună, ca de obicei. Soarele parcă a pălit la
strălucirea-soră a amaltașului – și vatra de sub el e un aur fără seamăn.
Coroana i-ar ajunge nu numai pământului, dar întregului univers, precum și
vastelor nedumeriri de-o viață.
Și mă vizitează, întru acestea,
domnul Firehood, introducându-se a fi un luptător mojahedin împotriva regimului
lui Khomeini. Vrei bani? Confirmă, plecându-și capul. Trecem pe discuții. El
circulă o scrisoare și vinde, pe o rupie, Iran Liberation.
Are 26 de ani, a studiat zoologia
la Bangalore. Părinții-i sunt în țara lui și a lor, unde 90 la sută ar fi
împotriva ayatolahului. Pare a ști de România, cât că, în replică, pe mine mă
cheamă Gange. Poporul nu mai vrea războiul cu Iraq-ul.
Deschide un album cu fotografii de
persoane ucise, „fata asta n-avea decât 13 ani”. Sunteți antiamericani? Suntem
antiimperialiști. Rușii? Vrem relații bune cu toate țările. (Balfe îl salută pe
Rajavi în Londra, de 1 mai. Împotriva shah-ului și a lui Khomeini).Spânzurări
publice. Mullahii. În plan, uciderea în masă a personalului militar, patriot.
Ofer un pahar cu apă, după obicei
indian, și nu mă mai așez. Se ridică și el: „nu sunt violent”. Domnule, citeam
un interviu de-acum 22 de ani al lui Nehru, ai grijă și de dumneata, îți urez
succes în viața personală, oricât cauza e uriașă, supraindividuală.
Când am plecat din prima Indie, un
tibetan, tot student, făcuse rost de forme să călătorească în grupul, primul,
de 70 de turiști în fosta lui patrie, Tibet, atunci-acum sub China: „Cine știe
dacă mă voi întoarce, dacă nu voi muri”. Ei distribuiau nu un ziar, ci broșuri
scrise albastru pe alb; mojahedinii, pentru azi, preferă alb-negru, ziar, deși
prețul – Re. 1.00 – e ștampilat violet.
Asha, Char, Lorai – poeme proprii
citite de Sisir în bengali, traduse, comentate în engleză. În timp ce Memna-și
lua timpul cântecului văcăresc, în traducerea mea, apoi în originalul
jayadevian, și comentariul comparatist.
Ne-a venit rândul și am comentat
Tagore. Sisir a citit dedicația acestuia către un poet de peste o sută de ani,
în 1992, apoi, Strălucit și Adorat – În revoltă – Zeul, și a încheiat
citindu-și în original cele trei poeme ale sale. Cum am terminat noi, s-a stins
și lumina.
Avusesem lunch-ul împreună, intim.
Copiii mâncaseră înainte, inclusiv Goethe.
Cum ne-am oferit una, am mulțumit pentru jumătatea mea de scrumieră. Am revenit
pentru imprimare, însă glumind de Nansi Das și Shushmita Anca.
Cu Lali, am discutat despre
logodnica lui, iar Sisir a recomandat-o la Victoria Anglian-Sanskrit School în
Darya Ganj. După Aristotel – Poetica -, prietenul meu a tradus și publicat acum
în bengaleză Troienele de Euripide.
Rugăciunea neintitulată a scris-o
demult. Dante avea vreo doi ani, era bolnav, doctoru-i spusese, după miezul
nopții, că fiul său nu va supraviețui. - Și tu ai scris poezia asta atunci,
când ai aflat că Dante va muri. - N-aveam ce face. - Ai scris-o când fiul
tău... - Nu știam ce... - În caietul ăsta. - Nu, pe o foaie. - Și doctorul
spusese că va muri. - O spusese ambiguu și de-asta îl acuz pe dumnezeu, că
luptă cu un copil, de ce nu-mi dă mie suferința, de ce nu se bate cu mine.
(refuzandism) Lupta pentru micul
Prinț. Știam că fiecare va vrea să fie Micul Prinț. Abia dacă Dante, gândind ca
mine, că se vrea bețivul. Vorba lui taică-său, poezia vinului nu e prea
frecventată în India, cu excepția urdu. Ce conservatori, copiii.
Au rămas trei cântece. Povestea e
sfârșită. Micul Prinț nu există. Poate în fiecare copil și grown-up. Încheiem
cu Frere Jacques (Marcin?), cântat încet-încet, adică, la sugestia Platei,
trist, ca să nu mai intrăm în depopularea deșertului.
Redesenarea poveștii ca pentru o
expoziție-decor merge bine. Ne-am promis ca mâine să-și aibă toți replicile pe
foaie. Cele franțuzești. Repetăm apoi continuu. Nansi, că să cumpărăm 40 de
coli mari – contribuie și ea – șarpele ca elefant, pălărie, berbecii și cutia
se vor desena pe precreion.
Nana și Amrita tocmai tălălăie în
hindi, pictorializând povestea. Toți suntem ocupați cu ea, ne e timpul scurt,
mai avem doar o săptămână de India. M-am mai insolat până la Dept. Luceafărul
în finlandeză: și ce publicitate în Scânteia. Ignorându-se ce fac eu, notez
bucuros ce fac alții. Studenții de aici prenumără pe Mircea Ivănescu, Petre
Stoica, Grigore Vieru, în rând cu Amitabh Bachan, Hema Malini, Dharmendra,
Zenat, Rakhi.
... Desine-moi un mouton... je ne
savais pas dessiner... ca ne fait rien... dessine-moi un mouton... non, non, je
ne veux pas d'un elephant dans un boa... j'ai besoin d'un mouton... non,
celui-la est deja tres malade... Enfants, faites attention aux baobabs... Les
grandes personnes sont bien etranges...
Lucrurile se simplifică și-n
franceză. Pălăria vanitosului e un plic. Căscatul și aplaudatul, molipsitoare.
Se începe pe solniță. Cartea geografului - a adus-o Nana - este una cu câini și
pământul unul dintre ei. Cântecele merg. Frere Jacques a devenit, și-n refren,
Petit Prince.
Ritmul lent. Vor face și măști.
Redesenarea poveștii, re-exupery-zarea ei crește ca-n muson. Nu dorm eu
noaptea, dar nici ei. Atingem culmi interioare. N-am curaj să le spun că
Marcin, nemaidesen, în carne și oase, încă semănând cu desenul, își va aduce
participarea extraordinară.
Mă cam jefuiră de hârtie. Pentru
mâine trebuie să am scenariul – cu plombagină? - ba încă – să-și schimbe, cu
rolurile, foile și să le copieze. Am regizat la Shiv Niketan propriu-mi Sârbiță
/ Sir Pierrot, la început, acum e sfârșitul. Jeane va juca, Floarea o vom pune
la el în colivie – prea s-a vrut cochetă, iar clopotul s-a făcut universul.
Spre seară, un biciclist cărunt,
recitând un scenariu. Că a trebuit să meargă la un pacient, de urgență... o
lungește... dăm să-i arătăm papagalul... că de-aia a venit, cum c-a promis... a
dat chiar el ora... a uitat... și-a ținut cuvântul față de o doamnă. Pot avea
un scaun?
Numai puțin – să-și aducă
bicicleta. E doctor specialist și și-a adus și o ștampilă. Pot să am un stilou?
Dăm să-i arătăm papagalul. Există o anumită pauză. Nansi se folosește de ea.
Este ea întrebată dacă pasărea e băiat
sau fată. Băiat, zice ea.
Mai are un formular pentru
vaccinare, dar nu-l completează, căci atunci ar trebui și vaccinat. Știe el cum
să dea un certificat de oportunitate, de potrivire, fitness, tot zice, e
valabil. Cât că insistă cum îl vrem, ce mai vrem...
Că are voie să călătorească în altă
țară, în România... Nu, nu e nevoie, fitness ajunge, n-o să scrie de călătorie,
nici de România, știe el, desigur, e autorizat, are ștampilă, face și copie,
s-o țină. Într-un târziu, există câteva rânduri pe o bucată de hârtie.
Ne cere o tușieră. O are. Pune
ștampila de Sethi. Că acum vrea apă. La început nu voia. Dar e și lămâie? Nu.
Nu-i nimic. Poate avea pixul cu care a scris? E indian. Dar stiloul ăla? E
indian. Cât datorăm? 150. Am mai luat din Chondni Chawk, cu 20, dau 30, na, 40,
altfel ia-ți hârtia.
Păi nu e pentru export? Nu. Am dat
unor americani și mi-au plătit 150. Noi nu suntem americani, pe noi ne
exploatează indienii. Dă 50. Înapoiază o bancnotă de 10, că e găurită, cere
alta. Aveți ceva de vânzare? Nu. Se uită spre radio. Nimic. Indieni. Vă vedeam
quiet foreigners. Nu, indieni. Bine atunci, aveți adresa mea. Nu știu ce mai
zicea. A plecat.
Nansi abia poate rupe tăcerea mai
târziu. Sar și eu, o țară de maimuțe. Te făcea poștă cu fiu-său. Nu era nimic
asta, dar îmi lua rochia. Nu există nicio închipuire de caracter, canibalism,
nu mai învăț sanscrită, nimic.
Vine o scrisoare de la Usha Book Agency
către International Academy Eminescu, Publications Officer, că să le trimit
lista publicațiilor pe 80-83. Mă vizitează O.M. A. Îl invit duminică la 5. De
ce mă caută? Așa. Ne așezăm. Geniu luminat față de vizitatorul dinainte. E de
acord.
Mai apoi a venit master-ul de
muzică, parte după colivie, parte să-l invit în România, între mai-iulie, să
predea niște indiană, a, ce interesant, ce de interesați s-ar găsi. O lungim.
Schimbăm adrese. Că să revenim în august. Că matematica e una în India, ca și
în România. Se uita – ca doctorul? - prin casă.
Mai încolo, Nana cu Amrita.
Maică-sii, că nu dă cu parul: îl poate invita de ziua ei pe marinarul de
ciklete (în schimbul cărora ea-i oferă loli-pop)? Că n-are nimic împotrivă. Și
singuri ne minunăm. Mai încolo, eu revin, singur cu Nana – că n-am zis nu ca să
nu mă pun rău cu ea.
Și acum de ce vrei să te pui rău cu
mine? - Nici acum nu vreau, dar nu-i știi pe indieni. Cu tine n-am nimic, dar
ei n-au caracter. La 20 de ani, eu m-am însurat cu mă-ta. - Ziceai că nu știi
unde stă, dar eu știu. - Ce să zic, dacă știi unde stă, fă-te de râs și, uite
ce e, dacă ești măgăriță, poți să te alegi și cu două palme.
Le meriți, atâta obrăznicie, așa
devreme, parcă nu e a bună. A plecat, potcă mare, n-a mâncat seara. Am văzut
flăcăi. Mi-am reproșat că nu înțeleg nimic din bucuria acelei libertăți curate,
măcar din partea ei, poate și a lor. Dincolo de perversiunea comiterii cu albe,
de orice vârstă. Da, ăștia vor de la tine orice, până și pe tine, pentru uzul
purei lor perversiuni.
După doctor, venise dobista ca
împărăteasa. Mai apoi m-a nimerit singur și i-am țipat „bas”. La fel
fructarului. Seara l-am repezit și pr prof. Gupta, că nu merg cu niciun
microbuz. Nu mă duc la niciun lunch. Nu pot să văd indieni. S-au explicat la
Nansi că vor să ne vadă instalați. Esha, că e frumos cu marinari. Însăși Nana,
că nu știe dacă ăla are 20 ori are 14 ani.
Oho, și cine mai umblă pe mări după
ciklete? Și uite-așa, că jucăm șah port. Mi-aud din partea lui Dante că de ce
am distribuit-o atâta pe soră-sa Laura, că numai el, Mamata și Bulbul sunt
buni. Iar maică-sa Shushmita să-i spună lui Nansi.
Eu îi spusesem, ori pe urmă i-am spus:
degenerare? India. Perversiune? India. Frumusețe? India. Dincolo mă gândisem la
sfărâmarea sufletului. Aici și a trupului? Ura pentru soru-sa. Am apărat
aparentul egoism față de noi? Al copilului nostru, care să ne bucure?
Mat cu pionul. Apoi, doi cai contra
două ture, adică elefanți – în criză și ei. Supramultul acesta, ca paradare,
induce imposibilitatea calității. Plus că au a se iubi, bănește, pe cât urăsc
tot ce nu-i ban al lor, bani-ei. Și marinarii? Kashmirul febrilul? Cum m-ai
lămuri, potolește-te.
Mi s-a năzărit și Europa, cât că un
căcat de Taleyrand mă roade la șobolan. Gogomane imperii! Halucinații reverse,
barbarii răs-supte. Ce dumnezeu. Păi da. Rugăciune și cerșetorie. Viol și
ciordeală. Dinte pentru dinte, știrb pentru știrb, cod de crimă. Voi crede ce
vei crede și ai crezut, dacă nu vei crede ce nu mai cred și am crezut: adu-ți
aminte ce copil religios erai, Sisir. Eu zic ce zic, fac ce fac – refuzandism.
The Statesman consemnează, la
evenimentele zilei: Internationa Academy Mihai Eminescu: Programme of
Translation and Play, D5 / 29-31, Probyn Road, 5 p.m. (O face pentru a treia
oară, anul ăsta, m-a consemnat primul, în 1978, după care, numele mi-a apărut
în toate ziarele centrale indiene în engleză și hindi), The Hindustan Times
publică trei (din cinci?) poeme ale Amritei Pritam incriminate de Gurdwara –
Singh, The Fifth Ordeal, Kaur.
La tripla repetiție de azi,
scandal, de-am dat-o și afară, un minut, pe Nana („de ce se bagă mama”?) Apoi a
venit și Sisir, că de ce nu se zice „merci”, niciodată? El, care m-a luminat,
că-n Bengal e jignitor să zici mulțumesc. Ai de exprimat asta prin vreun gest,
prin vreun surâs.
Cam spre 5 eram obsedat de solnițe
– unde sunt? Perdele, uși, ziduri mă opreau să văd cine va veni întâi. Nansi a
zis Vinod, și l-am și văzut. Copiii începuseră să fie. Expoziția lor eclipsa
jegul.
Începusem Le Petit Prince când au
venit familiile Raj Gill, Gupta, cred că și ai lui Lali. Specatacolul a sunat
neașteptat de bine. Am putut specula cu părinții. Bună bârfă, mai târziu, cu
Bengalul. Romancierul n-ar fi lipsit de aici pentru nimic în lume. Cel mai june
fiu al său conversa cu botanistul. Sociologul părea a poza.
De dimineață, aproape calmi,
asaltați de copii, prietenii Nanei, de Memna, Vinod, Sisir (a lăcrimat, și-a
scos ochelarii, a revenit după oră, cu Wellek), Lali, Gupții (felicitat Ashish,
anunțat și-n ziare ca al 14-lea pe toată India). S.C. Gupta a venit,
într-adevăr, cu microbuzul.
La vreo douăzeci de perechi de
mâini fluturau a salut sub amaltașul
parcă anume ofilit. Au venit cu noi, în afară de S.C.G., Memna, Vinod, Lali,
Laura, Mamata. Am trecut pe lângă școala Nanei. Avionul avea întârziere de o
oră, pleca la 3.30 p.m. Am zburat lin. Urechile Platagicii cam țiuiau. Nana
asculta vocaliza cățelului japonez. Eu am citit șapte capitole din Gita.
(LuGe) Lucia. Voi începe astăzi un
text, pe sărite, cu lecturi din ziare și apariția Luciei. Cât am regretat a nu
fi întrebat-o de Ion. Deci și copiii, ieri dimneață, la cântece, apoi, după
amiază, la vedere, mă urmăreau în uitatul suflet. Doar uitasem și că Lucia
fusese asasinată. Ani după Iorga și Gandhi. Ion se născuse înainte de
asasinatele acelora.
Nelămurirea mi-e ca o groază și o
risipă, de-aia aș scri-o oricum, pe scurt, ca o scrisoare lui Ion. Cu măsura
lungului timp ce s-a spulberat între noi. Cred că anii ăștia, în vreun fel, el
a făcut ceva, poate un parastas, pentru Lucia, maică-sa. Era frumoasă și
tânără. N-o fi fost ea.
Paranteza a rămas deschisă. Cum
intrase Bector și am citit, curând, Spune-o-ncet n-o spune tare. Autorul o
cunoscuse pe Lucia. Eu i-am văzut doar portretul îndoliat. Parastas pentru
Lucian convenisem încă mai din timp, când filmasem mâinile alea de pianist.
Rajesh nu va auzi decât numele de
Lucian. Cazurile, îndeosebi genitiv-dativul, întrebări de sintaxă, teste-India
(în materie de predat, reamintesc, punând și de la mine, că un lab ultra-modern
nu face cât un teacher așa și așa) – de-astea-mi ardea, decât de nenorocirea
atâtor pagini ținute la icoană.
Nu, Lucia era o plăsmuire
neangajată. Stătea-n picioare și o fi fost jucând în vreun film – nici Shabana Azmi,
nici Julie Christie, nici hindus, nici semit. N-aș putea preciza în termeni
pozitivi, ci tocmai vreau s-o exprim altfel decât aș fi încercat înainte de a o
visa, înainte de a mă obliga, practic, s-o visez.
Doar îi proiectasem o scrisoare despre
o – adjectivul îmi scapă, hai, călătorită imposibilitate. Să-mi fie secretară
la Paris, nu la Roma. Își trimisese fetele ieri dimineață mai mult să-mi strice
bruma de cerc rodarian, pe care îl reîncropisem din cenușa ranchiunoasă a unei
neînțelegeri. Tema revoltei copiilor față de adulți, cum un adult nu prea se
poate revolta dinaintea puștimii.
Ailaltă tăbărâse cu fiii, plini de
zăbale, să transforme, mongolic, totul în cai. De i-ar fi folosit mama lor. Îmi
puteam permite fie s-o vizitez – a, ți-au venit fetele – fie de ce nu? - s-o
aștept. Mai e timp. Mai era. Că visul ăla m-a pus pe alt foc. Și nu
dintr-odată.
Pierdusem – după înjumătățitu-ne rodarianism... nu... încă nu
pierdusem... iar de la revedere ajunsesem... de-do... egalitate. Uitasem că
India a inventat șahul, iar Sudeep, că asta s-ar fi întâmplat pentru a-i face
pe indieni nefericiți, el fiind indienii.
Neavând, prin tradiție, ca temă de
conversație, ceea ce se cheamă prietena mea, ori girl friend, tot n-aș avea cum
i-o povesti, domnule pe Lucia. Cum jucam și întrerupeam jocul, mai și discutam
în ultimul timp. Eu unul n-am stofă de atacant, el, da, zic.
Nu se luminase de ziuă în Jaipur.
Eram, să zicem, cu Lucian. Am luat-o pe străzi și am ajuns la pușcărie. Scria
mare: prison. Eu m-am speriat. El, că de ce? Ce dacă? Parcă după aia... dacă nu
cu o zi înainte... ceea ce înseamnă că încă și mai târziu... cum ziua aia
fusese rândul meu să înving... și doar nu-nvinsesem... pentru subiectul cenzurii...
tot ieri... tot...
Că mă interesa Ardha Satya, filmul,
nu, citez din el, „brutalitățile reale” ale poliției. Uite, cenzura și
închisoarea din Jaipur le-am discutat în aceeași întrerupere, mi se pare sigur.
Nici nu trebuie s-o aștept pe ea neapărat. În film se îmbolnăvea de cancer.
Întâlniri strămutate. Prin campus,
sistemul e că băieții stau tolăniți pe spate, iar fetele așezate pe iarbă
ca-ntr-un tron. Dacă sunt mai intimi, atunci se află prin apropiere și vreun
copac. Probabil, să nu fie văzuți din toate părțile. Ori să ofere iluzia că ei
înșiși se ascund unii de alții. Au o îmbrăcăminte de lemn auster, pedepsitor la
câte-o vorbă lunecată.
Lucia evolua în sine. Mi-e și necaz
că se eclipsa numai prin irealitatea aia alungându-te de la treburile somnului
și necugetării. Ce să mai zic de revisata vecinului. Acum costă trei rupii. O
citisei când costa una singură, și tocami pe vremea aceea mi se vădise povestea
Luciei.
De-o pățesc din veme-n vreme
iarăși, mulțumită unor discontinuități care, evident, te infatuează ca de altă,
vai, altă viețuire... nicicând aceeași Lucie... să nu-ți mai vină să te duci la
operă. Schimbarea revistelor pe ziare, care și ele se scumpiseră.
N-am mai zis nimic de absența tenorului.
Ca să n-o mai spun nici cum poliloghia asta a unui viol, cam așa, sub-masculi
violează super-curve de aiurea... nu mi-e clar... nicio paranteză... nu
saree... femei-orhidee... nici visate... da' tenorul, unde se strămutase?
Tema diferă, uite-o. Tot ieri era
și asta. Cam înainte de vizita a doua a copiilor. Expirase programul muzical.
Lucia ieșise, deci, în balcon și defilase în T. Se așezase, sărise. Iar se
așezase. Desfășurase o eșarfă roșie. Se privea în sân. Apoi privise lung eșarfa.
Mai paradase de câteva ori. Își luase fața în palme. Se uitase și-ncoace. Se
lăsa soarelui. Până a venit fata ei și au dispărut eșarfa, sânul, soarele.
Chipurile se odihnise ieri, o știu
prin mesager. Altă cale s-o întâlnești n-ai. Te vede, te aude și din vis umbra
acelei Lucii fără eșarfă, fără fată, fără Ion. Azi a dat o oră – de vânzare,
are obiceiul -, dacă ar fi tot ea. Să se grăbească și se grăbește de obicei
atât de tare să plece încât nici nu mai vine.
Sigur că e și periculos, cât că
greșește. Îți râde-n nas și-ți întoarce spatele în același timp. Depășește
balconul și, când s-o ia pe terasă, iar îți râde. Desigur nu toate femeile cred
în zodii. Parcă n-ai avea surori, Ioane, și-ți ai referință doar Mama, Lucia
asta asasinată.
Iar întrerupem șahul. Taică-tău are
fason de astrolog. Nu ți-o mărturisesc, mă gândesc abia acum, că-n cazuri, o
lungisem cu o teorie la minut, anti-frecvența fondului străin. Mă-ntorsesem la
feminin și imperfect. Azi, iar mistica asta a vieții noastre de stele. De stai
în dezacord cum nu poate fi dovedită. Cât că e mai veche decât moda dovedirii.
Foștii dușmani reîncarnați rude
apropiate – tot din ziarul de ieri. Pe-aici s-ar desluși sfârșitul săptămânii de ieri. Mereu de ieri,
ah, Lucia, trecusei de miezul nopții luminoase. Nu-ți face iluzii de amor.
Uită-te la mine ce te-am mai visat în hazardul cosmic de-o conversație la șah.
Refuz explicații. Nu mă-ncred în
vizita plătită. Am mai și cheltuit bani. Îi fumezi. Mi s-a întâmolat când era
cald și acum încă ar fi frig să fi convenit. Zisesem, peste o oră. Am început
un text de nu se mai sfârșea. Noroc de-un dușman.
A, p-ormă că oricând, adică
niciodată, că nici în vis nu puteam merge prea departe. Nu rețin atâtea coduri.
Numai represiuni de sine ne sunt hărăzite. Ce minciună rotundul dramelor de
mainte. Așa și cu uvertura de acum, încă mai nelămurită. Am catadaxit să n-o
premăsor și iar n-am ghicit.
O, cum mi-am biciuit, o vară,
cerșetorii imaginari. Iar ieri ne-am pomenit cu ei și ziariștii de duminică
judecându-mă ca pe hoții de cai. Noaptea, visându-te, închipuindu-mi că te
visez, Lucia, în picioare, nu în balcon. Ori eram și eu tot acolo. Nici pe
terasă. Morala e spațială, frumoaso.
Distanța și întreruperile alea ne
muncesc pe neanunțate. Atât că nu mai putem, demult, de sentimente. Hotărât,
ori sentimentele colcăie cu praful cât îl pompam cu fostele existențe, veacuri.
De-am schimbat gândul, Lucia, când mături tu, diminețile, și numai noi parcă
ne-am întâlni.
Ce-mi stăteai cu spatele mai
adineauri. Nu înțeleg, ai un soi de recunoaștere. Cam respectuoasă. Nu știu eu
de unde vii. La intersecția cu Mallroad, cred că îți consideri datoria împlinită. Cu toate că acum două ore
năzărisei în alee, spre gulmohar.
În chip de greșeală, ori minciună,
ca-n visul nostru, tu, așa cu spatele, ești mai religioasă. Nu te joci cu
dharma. Dar am impresia că ai greșit-o, luând și dharma mea în serios, ceea ce
eu, să-ți spun drept, n-am chef.
Să zicem că te-aș scrie. Ce-ar zice
lumea, și chiar ce-ai zice chiar tu, care-ai fi a doua. Măcar ți-aș da și ție
țigări, nu numai primei. De n-am scris-o eu. A scris-o Ion. Să-ți dea el,
atunci, țigări că și eu îi dau alei lui și-am și visat-o pe maică-sa, când el
nici nu se născuse.
Nici ea nu fusese asasinată
(glumesc – mi se pare că eu îmi fac astfel datoria). Parcă tu te-ai simți
datoare să nu te-nfățișezi decât în cine știe ce vis și chip, de-o-ncercare.
Tocmai asta vream să probez și eu. Cum stăm cu încercatul ăsta de ieri până
azi, măcar, dacă nu ne dă mâna să fim epici.
Mi-oi fi exteriorizând, îmblânzită,
schizofrenia. Ne-om fi împăcând oricum și nici nu ne zdrobim de ceasurile
morții. Prânzului. Prinderii. Nici eu doar nu te-am prins, mizerabil asasin.
Ți-a fost scris. Nu-i mai scriu lui Ion.
Genoveva. Dacă regizez cumva o
proză de Handke, nu alta, chiar pe plăcerea ta, aș vrea să dansăm împreună, să
joci ca azi-dimineață. N-am luat seamă cu cine erai. Ți-am auzit însă, din bună
vreme, tocurile pe ciment. Nu așa de năpraznic – mi-a fost și jenă – ca acum
trei zile.
Vinerea trecută, dacă nu mă înșel.
Când erai singură. Te-aș ruga să accepți chiar să joci desculță. Merci de fața
aia de-un perfect artificiu traductibil într-o întârziată adolescență de
inocent surâs. Cam greoaie complimentare.
Pentru că mi se întâmplă să
distribui, în ultima vreme, în piese nescrise, persoane pe care nu le-am văzut.
Ne-am scris, ne-am schimbat un fel de încurajări. Dar n-am avut cum ne întâlni.
Nici n-o să ne permitem asta.
Acum, că te-am salutat de câteva
ori, hai să ne tratăm, într-adevăr, fără povara cunoștinței. Și-ți propun rolul
ăsta, încă nearticulat, cu precizarea, rugămintea, cum vrei, să nu mai faci,
dracului, uz de pantofii ăia asurzitori. De-aia oi fi și abuzând de surâsul ăla
de Genovevă, că dregi hărmălaia dusă la un bun, nebun sfârșit.
Puteai să te oprești și vineri și
luni. Dacă ai trecut, măcar de ce n-ai troșit ca înainte? Treaba ta, la ora
asta, îți joc eu rolul. Încă nu m-am descălțat, îți pășesc partea silențioasă,
de după surâs. Lucia s-a înființat în balcon Azi are sari verde. Nu iese din
casă. Da' îmbracă zilnic alt sari, pentru fata ei. Asta s-a retras, până să
ajungi, în camera germană.
Abia când vei ajunge te vei preface
preocupată. Acolo, cu Martin Luther și harta voastră. Fata secretarului arată,
în fine, dezvirginată, via ghetto. Te-ai învățat să stai cu spatele la zid. E
ca la voi. Când ne-am privit, dincolo de zid, nu zâmbeai.
Trecusem probele de repertoriu. Eu
propusesem metoda surâsului. Chiar râs, ca activând mai mulți mușchi. Nu știu
dacă am zis plânsul, ori încruntarea. Tu mi-o repasasei la momentul oportun, pe
culuoarul pașilor nebocăniți. Asta ar apărea altă metodă. Da' eu port tălpi de
elefant.
Nu-ți pot răspunde. Iar rolul ce-ți
gândesc e, pe potriva ignoranței, cu căprioară. Să n-o sperii. Iar eram cu
persoana aia de legătură. Înțeleg că nu de-aia ai și bocănit. Ai și surâs.
Astea aveau de a face cu mine personal, dacă-mi pot visa atâta. Înseamnă că ai
purces la vreun gest acolo, cu spatele la zid.
Stai, să mă uit. Sunt amândouă.
Cred că și-au luat prânzul. Se soresc. Lucia e mai puțin săltăreață ca ieri.
Tot desculță, însă, ca tine, în rolul Genovevei, cu spatele la zid. N-ai nimic
de spus, ori spui ce catadicsești.
(crede-mă) Până la urmă – că e
posibil -, părerea mea e că nu e posibil să spun nimic. E o părere. Ține-te
desculță. Chiar bărbatu-tău se purta în sandale locale, vădindu-și degetele
picioarelor, roșietice, încât s-a și însurat cu o capră neagră. De-ai ajuns să
calci așa-nțepat și cât p-aci să accepți un rol de la mine.
La asta te gândești cu spatele la
zidul marxist. Ce-ți zici? N-a venit nimeni. Ai bătut pașii pentru urmașii
fostului tău bărbat. Ăla umbla cerb ovrei, cum vă nimeriseți. Chemase regizorul
de peste zid. Și ăla, numai catifea aproape toată încărunțită.
Totuși, când tu ai ajuns la picnic,
ți-au adus pantofii din vacanța germană. De-ai coborât și prin Goa, comparând
vremea și constatând că e ca aici. O fi. Descălțarea... Măcar eu fac râie cât
tot zidul ăla. De-aia m-am gândit să-ți ofer un rol.
Mă mai gândesc, nu ce rol – te
privește -, cum să te fac să nu-l poți refuza. Să-l exiști de comun acord. Să-i
capitulezi – surâsul rămâne. Uită-l pe bărbatul tău cu toată stânga lui și-a
ta, cu Hemuddth Smith faimos în Rodope, nu și în Pădurea Neagră, cum suna o
tiradă a lui la lansarea revoluționarului din Brăila.
Mâine, bagă de seamă la pantofi, ne
mutăm pe Criș. Știi să înoți. Nu-ți stă bine. De-aia nu mai poți – ai fi, însă,
în stare să înoți cu pantofii. Se poate? Șalvarii te prind păpușă. Grație
surâsului. Da' oricum, ai potrivit-o.Ai schimba acești șalvari, Genoveva. E
mult Beethoven bașca de Imperial.
Doar nu-ți asculți numai pantofii
și, în spate, rinichii zidului. Personal, îți schițez participarea la micul
program în onoarea Genovevei, a ta, fără să mă fi schimbat. Scuză-mă, anume,
văd acum, nu ți-am răspuns asemenea la zâmbet, ți-era zâmbetul de pe tot
parcursul pașilor bocăniți, dinaintea camerelor slave.
La urma urmei, o țineai așa. Eu
stăteam pe loc. Tot așa m-am ținut și mă țin și acum, când te destăinui
neantului. Observi că nu-mi sfârâie călcâiele. Încerc să te înțeleg și-mi fac
probleme cavalerești de recunoștință.
Pe amândouă culoarele și-n toată
raza scenei mele ești cea mai cea mai, prefer surâsul, exclud culoarele,
improvizăm zidul. Îți fac capul mare cu detalii care te pot și interesa. Dar nu
e cazul. Două-trei glume nesărate, pe tema cine e cel mai cel mai.
Îți răspund la celelalte servicii
de care ești curioasă. Pronunțăm și patul. Te dai germancă de câte ori și cum
vrei. Te bucuri că n-ai copii și nu citești biblia. Te declari literată. Vânezi
un apartament. Plătești taxiul. O iei pe la yogin și cățelul mort.
Ți-aduci aminte prima și a doua
călătorie pe aici. Vezi ce a zis și n-a zis Gunter Grass despre poeți. Citești
Indian Express. Faci conversație mamei de la voi. Faci față de zece ori mai
plătită. Ironizezi reformat.
Te abții de la feminism și carieră
politică. Plănuiești încă un sud, masiv, pregătitor de
mărunțișuri-posibilități-plictisuri, pe urmă te descalți frumos și joci rolul
Genovevei, al tău, în onoarea-ți.
Numai cerșetorii iubesc dictatorii.
Rimă? Atunci, nu, cerșetorii nu-i iubesc pe dictatori. Ori, dictatorii rar
iubesc (nici) pe cerșetori. Definit, indefinit. Ar fi timpul să mă întâlnesc cu
maimuțele. Trec printre ele în mare grabă. De-aia le-o fi și cuprinzând
mirarea. Adică, la ce-oi mai fi trecând, cu atâta dor – ducă-se. Chiar aud:
Hanuman.
Le bat. Altceva n-am să-le dau.
Trec repede, să nu mă ia de dictator, ori eu sle văd cerșetoare. Puterea e a
lor. Cum se mai miră. Singure comandante cu haz. Nici câinii n-au nas să le
latre. În ce le privește, adevărații dictatori au apus, nu mai au loc de
mainuțe.
Sosește vânzătorul de
semiprețioase. Coboară de pe scuter și-l trădează valiza diplomatică, altfel îl
bănuiam a fi tipograful romanului cu dictatori. I se aude motorul de plecare.
Se întoarse – cum să ajungă la casa străinilor? Cum te uiți, în wood land, la
maimuțe, în stânga, ai casa lor. Am dat chix, țipă papagalii la motorul ăluia.
Mă duc, da' n-ajung. Această
întrebuințare de sine nu mă înverzește. Palmierii. Umbră peste iarbă. Nu-s
mere-n jungla sprâncenelor de palmieri, nu e femeie, nu e șarpe. Târziu, după
cântare și predică, mă-ntrerupsese Lucia cu un verset din Gita.
În pantă, adjunctul controlorului
de examene, urcă pe fiul lui Lucian pe bicicletă, salutându-ne. Tinere flori mă
luaseră cu unchiule, la venire. Când pe un zid, pe alt zid, pe toate zidurile,
zazz, roșu, sari verde alternat.
Cât îmi dictează dukha și cerșesc
spectacol de uitare. Mie-n aer tema. Rost sinucigaș. Avort cu datura. Beție.
Toi crickettist. Ce putea face și Christ? Da' maimuțele verzi? Dați cerșetorii
adevărați din dictatori adevărați? Întreb ca prostu'. Mâine e marți. Atât ne
trebuie să fim prinși cu Hristos la zazz. Ne-ar rima maimuțele acuplându-se
ambigen.
Moașa se-ntoarce de la altă
naștere, ocolindu-ne. Tăiem prima oară unghiile copilului și le aruncăm într-un
mușuroi de furnici. Aș duce scrisoarea-plic din etapa organizării mesei, dar
n-au plecat bine vizitatoarele și mai aștept pe cineva. Gnothi seauton, ba
atmanam vidhi, sanscrit Socrat.
Bine ți-a făcut Lucia. S-a
frământat oriental, întinsă sub soare, sărind să facă loc îngrijitorului.
Forza, conducătorule. A privit, desigur, musulmanul bengalez, de-o căutase și
pentru fie-sa. Lucrează numai pentru mirese și râde.
Dă-i întâlnire Luciei prin toate
fotografiile în timp ce e asasinată. Treaba nevestei colonelului. Nu i-ai zis
nimic fotografului. Ne-am văzut ăi din vorbă. Uzul pumnilor te calmează. N-ai
sentiment, n-ai voie. Până și Lucia s-a lăsat nărăvirii, greșelii tipografice.
Nimeni din numele colonelului în alpinismul himalaian. De-i zici brigadier pe
chestia asta.
Ai schimbat poza. Numai în spirit.
Răzbunarea uciderii femeilor. Numai elevii. Îngere. Simetric exclusivism. Vom
reveni. Din o sută, o cută. Nu, decimare. Ba argint. Locul era pământul, de ce?
Străina vorbă de străina îngropăciune. Astfel te apropiasei de focul electric.
Femeile, cu picioarele prea
desfăcute. Facere de-a-ndoasele. La ce-ai consuma cenușa celuilalt sex? Ordin
etnic. Ba-ncă. Arde-l pe tătar. Doctorii prescriu doctorii. Schimbă de două ori
accentul. Nu mai ai loc pe listă de litere.
Suprapune-ți vânzoleala sfielii.
Aici te-ai dat de gol. Habar n-ai de doctorii. Nici doctorii n-au habar că n-o
duci cu Lucian. Bătrâna ți s-a-ntors la mărunțiș. Se bucură deodată și de
islamizarea-ți sărată sarrată nu s-arată. Ai parol.
Tot mai cântă ce-a cântat, cât nici
nu te-arăți. Se-mpuținară ochii, se-mpuțiră, dușul te ciujdise, cât nu-ți
dădeai seama și bunul simț al crăcirii de-o parte și de alta a unei surse de
foc încă puteai să ți-l permiți. Te spurcasei brusc la sărut și tăvăleală only.
Păi ia-ți un pic seama tăieirii
înăuntru. Nu te-aduna în depărtări închipuite puindu-ți facerea inversionistă,
intensitățile depresive, părelnic recuperatoare, adâncind gropile capului în și
mai vechi singurătăți. Pleznite arbitrar în stilul frigidității tale.
Ți-ai lăsat și chiloții-n dulap la
tropic. De ziua de naștere a fie-sii, a, sunt buni de mine, și și i-a tras
mă-sa. Aia cu mâna arsă, jupuită, cu buricul bulbucat, singura parte grasă a
corpului ei. Iar dedesubtul ăla roz încă-i era căptușit cu albeți din ochii
furați ai asasinatei. Record de furat. Judecată pentru întâietate.
Trecută purtare. Pedepsite-ar Pâna,
ciot în ciot. Ăla-l trăgea pe băiat în pământul celălalt. Luase acoperișul și-l
vâra pe sus, că doar nu era ziua lui de naștere. Cam de-aici se născuse un
sentiment. Te-ntinsesei cu spatele la măturător, ridicasei o mână, scăpasei
cleștele, să-l măture cel de jos.
Chiar nu se mai ridica. De-ar fi
pornit căpătâiul, de-ar fi fost muson, și cine să-l certe, ori demoni, ori
cenușă de mistuit. E vremea. Nu. Soarele se spăsi. Îți mai aduci aminte de a
bătrână. E vreme de când cu recunoștința că te-a născut.
Cât ai da-o iar pe panch mahabhuti,
clara-ți preferință pentru prithvi, îngânând și caldul la uitări în prana.
Spațiu și licoare, nu te mai certa aici în numele preamarelui și
nemainevoitorului. Crede-mă, de-ți muri și-al șaptelea soț.
Bine, ești vie, ho, lasă confuzia
plătită prost cu învierea de apoi. Că nu ți-e pe gust a îngeră. Iar cazna
aproapelui ți se datorează de a-l fi inspirat cel puțin a doua oară negativ.
De-oi fi fost odinioară mai venerabilă decât codrii, iar zilele trecute
întinerisei cu sâc pădurii negre.
Ai lăsat, domnișoară, lumina
aprinsă toată noaptea-n baie. S-a ținut porumbelul cu ciocul lipit de geam
până, târziu, a picat în puț. Perechea i s-a pleoștit pe balconul fals prânzul
următor. Ți-a bătut vântul sariul pe pulpă. Te-ai retras. Se bălăngăne ușa.
Naționala se ecuează invazie.
Vorbitor de vorbitor, nu taci și vei fi lichidat. Asta nu-ți place dumitale.
Vinde din târnă și la revedere. Vezi de lubrifiant. Aliniază-te cât mai ai
timp. Ți-a trimis copilul în inspecție. Probabil nu vei îndrăzni să nu-l
mângâi.
Tocmai te ocupi de consoane
staliniste. Schimbi amintirea. Parterul se aprinde de Shivaratri. Ce să mai
aștepți corespondența, de la ce guvern? Infarct repetitiv. Pe drum îți explica
viața până la ora trei din noapte, de s-au tras, în lunile din urmă,
concluziile corespunzătoare.
Și s-o fi-ntorcând în nord cocoana,
abia ușurâdu-și bătrânul, și trebuie condusă acasă. Lecție ei inutilă, eu
anticipație compradorului de odinioară, cocktail zidit în mizerie. Femeia se
dedă vizibilului mai cu democrație, singuratică. Dincoace, pereche. Charpaiul
strâmt. Suspiciune săgetătoare.
Împușcături din templu. Idoli tremurând în
arc de murtikar. Pacea omorurilor. Onoarea națională insultată. Fervoarea
religioasă în râurile sfinte. Fuga la Shankaracharya, ba-n Kailash, la
Manosravar. Nu s-au ucis pe zestre. Mireasa era, în ascuns, nebună. I-au găsit
loc în balamuc, unde a fost violată. A născut un copil mort și s-a făcut bine,
dar n-are unde se duce.
Nu mai asculta gabrioleta,
parlamentul. Nu te uita la vrăjitor doar pentru că a fost bandit și nu te uita
nici la cel bandit pentru că va fi vrăjitor. Altfel, ea e o femeie. A fost o
frumusețe. Nu te mai zgâi la frumusețe și lasă femeia în plata soțului, prin
poștă.
Ia-o bleaura prin geometria
iluziei, că tot te pierde drogat cu ceapă. Vânzătorul de ceapă ține cu ceapa.
Ceapa e de apă. Criză de apă. Vânzătorul de ceapă face scandal inimii
înlăcrimate. Își vâră agenții în stomac și se declară academician.
Ai apa pe foc. Noapte peste juma de
oră. Obosite femei de-acum un veac, reginele, șahul. Du-te și citește până dă-n
fiert. Care te-a lovit cu portocala putredă, cumpără-l pe el, n-ai cum să i-o
arunci înapoi. Admiră-l, să-ți poți vedea de treabă, în balenă.
Depresia va fi având o cauză
involutiv gramaticală. O intensificare a împușcării pe la spate. Bananierii
pleoștiți casteist. Matrapazlâc armat. Respectă-ți suferința de dinainte de
naștere, că n-ai murit. Descalță-te cât mai ai ce.
Uite-o cum se-ncinge, fără a fi
nevoie, privindu-și pântecul, netezindu-l. Nu te vede peste alee prin
fereastră. Stă-n picioare cu brațele goale-n șolduri. Se reașează. S-a ascuns
după creangă. Privește-i degetele. Așteaptă vremea de sosire, copile. 4. 03.
84. D5, Delhi
Te întinsesei pe covor zâmbind
eliberată de o primă vedere, iar bărbatul tău, cu oferta din pahare, spărsese
altă prohibiție. Și copiii-și regăsiseră sfiala. Sunt ani și-atâtea mile
dinspre copilăreasca toacă. Bate Raghu. Ceilalți compun o poveste în uitarea
cântecelor franțuzești.
Și murind îi spui de iubire, cum
iubind-o i-ai spus de moarte. Orbul nu se vede. Se știe. Nu mai ține
conferința. Repari încurcătura, iar el descrie ce s-a întâmplat copilei, care
se nedumirește că de unde știe de ea, că poate vede – o impresiona înfățișarea
iluminată. Și vocea.
Apare și soră-sa, bine-i zici să-și
mai cânte bhajanele. Femeia guru ar fi venit și la examentele ăsteilalte, dar
uite ce e, să nu le uite, să le cânte iar în societate. C-ar scrie-n scriptele
sanscrite de permisiunea sărutului pe frunte.
(satya) Este 2 a.m. Acum cinci
minute, m-a trezit tatăl lui Vinod: telefonul, România. Nansi: mame, ne omoară
iranienii, ăștia dau foc Bucureștiului, te-au amenințat cu moartea. Nu te
întâlni cu Molavi, c-ai vorbit și la Moscova, c-ai vrut să te culci cu ea, zice
bărbatu-său. Au scrisoarea, au și bilețelul. Ei știu unde ești. Eu nu-i cred pe
ei, am vorbit cu Jean, a zis că protestează și vorbește la Externe să
protesteze și ei. Salută-l pe Vinod.
Eu i-am spus că nu e adevărat, și
să aibă grijă de ele. Cât m-au pozat la Moscova iranienii, mă puteau curăța
pentru a fi scris pro Rushdie (bine că m-a semnat pe mine T pe articolul
Nanei). Dar Vinod a afișat, cu scrisul lui, adresa. Mă miram cine a luat
anunțul, îi bănuiam pe indieni sau români, nu mă supărasem.
Pe Molavi o întâlnisem aici, tot cu
Vinod, niciodată singur cu ea. Trăia și ucidea Khomeini. Cu temerea de a fi
luat fără întoarcere de acasă, thanatosul exclude erosul. Voi reciti India
Interlude să văd dacă apare numele Fereshte. De n-ar intra și biblioteca în
ținta bezmetică a amenințării. Pentru gazete, aș vorbi din Calcutta – la Abu
Dhabi, nu cobor din avion – la Kuweit, la București?
Mi-e teamă de retorică și de
moarte. Semne de la venire, când să fiu coborât din avion în Calcutta – nu e
vorba numai de bani, îi spusesem directorului, care mi-a lăsat și cartea de
vizită, că tot prin A.I. mă întorc. Se instalează o presiune stranie în creier.
Poetul Molavi n-o fi scris numai să se distreze, să-și facă nume. De s-ar
potoli și Vinod cu Islamul.
Aseară, dinner-ul la Shivaramaya
începuse cu o primire a lui Shivji, pe prispă, aplecat, cu mâinile împreunate,
într-o postură de templu prietenesc ganapathian. Am vorbit despre copii,
începând cu Nana și Niru (își face doctorat la Columbia – mai toți copiii
compound-ului au reușit câte ceva de gen). Apăruse Shama, 22, Nana întreagă. Am
băut rom.
La masa propriu-zisă, am discutat
mai ales sistemul de învățământ teatral indian, cu subiecte și personalități,
pentru alegerile Nanei. Shiv ajunsese și la Tennison – Calm on sea –, că tot îl
făcuse Leela cel mai calm om din lume. Ganesh ne-a spiritualizat ca o
convertire.
Cu Shama, care face sociologie, am
discutat separat, după dinner. Gândea atât de clar și cunoscut dar proaspăt, în
concepte primite – stratification, religion, development. Le-am luat pe rând,
critic, adăugând, la un moment, kitsch (n-auzise) și Chie Nakane – Vertical
Society –, n-o știa (pe Ruth Benedict, da).
Nu e o flatare să fii amenințat cu
moartea, mai bine nebăgat în seamă. Cum o să ne amintim peste un an? Credința
de-ar întrece fanatismul umbrelor negre primite cel mai numeros la Moscova și
Delhi. Când am întâlnit-o pe Fereshte în Delhi, la conferința Literatură în
traducere, februarie 1984, eram tot sub amenințare – cam pozam că tot cu
moartea – pentru a fi publicat Doina de Eminescu.
Nu ieșeam din casă, îmi cerusem la
vice-cancelar demisia. Nu mi se aprobase. Maurya de azi, pe atunci șef, presa
nu numai psihologic. Până când chiar am plecat, în 12 aprilie (împlineam 40 de
ani). Trăisem un semestru de (auto)terorizare – sub dublă teroare Khomeini-Ceaușescu.
Lucille ar persifla sugestia
vreunei rezoluții, iar președintele IFLA, care mă cunoaște, nu m-ar crede.
Geaba membru votant în Standing Committee. Amenințat cu moartea de un
necunoscut pentru a-i fi răspuns soției sale (nu eu am abordat-o), cu opt ani
în urmă, unde se află o librărie de unde să cumpere pentru domnul Molavi, poet,
The Seagull Livingstone.
Ce rău îmi faci, domnule Molavi,
chiar dacă nu mă omori. Poate mai ajung la simpozionul (internațional) de la
Câmpulung Moldovenesc al lui nea Romică Vulcănescu: o mai avea curaj să-l
conduc în Mexic? Ba-n Bucovina aș sta niște zile. Poate nu mă duc și la mare,
să nu mor pe neînotate. Tot pe atunci, Nansi: te-ai gândit și la sinucidere? -
da. Repulsia lui Maurya și amenințările
lui Molavi se întâlnesc.
Când aș fi în București, acum,
lumea m-ar crede în India. Shama, că de ce să fie ultima călătorie? L-a deplâns
și ea pe Sergiu – Nansi ar primi mai multe scrisori decât Dorina. Bine, zic,
dacă rămân sau trec la indianistică, americănește, atunci n-au decât să existe
navete dese. Chiar fără să mă apere nimeni... lipsa focului... fumul sunt eu...
Până la iranieni, mă termină
țânțarii, în acompaniamentul bastoanelor de paznici. În Malta, ce-aș mai zice
sub un islam gaddafic? Metabolismul țărilor în transă. Friptura de țânțari,
bucăți de mine. Prin toate ungherele, păianjenii-sepii. Voi scrie Frica de
Orient. Vinod vrea persoana reală a Fricii de Orient – Kashyap, Maurya, eu mă
gândeam la Kipling, Orwell, Eliade.
Fiecare indian se crede
Vivekananda. Ashram fusese capitală sub moghuli. Să-mi dea fetele scrisori
pentru Nana. Și Dante. Toată ziua ar fi umblat un amploaiat indian, va fi și la
aeroport, să mă vadă plecat. La chong, n-am timp, să nu mă aibă Jamuna.
Cu pitaji – în imperiul englez nu
apunea soarele – se zicea, acum în Anglia nu răsare soarele. O găsisem pe
Margaret la telefon – numai puțin, că iau un medicament – plec mâine, m-au
amenințat iranienii – sorry for reason, thanks for presents. Esha: scrisori, nu
numai masala. Citită poezia lui Gyr, Teiul lui Eminescu. Crime doesn't pay,
cita pita din ziar.
Wood Land, gulmoharii, Hanuman
temple – nicio maimuță, ah. Rectoratul, gărduit. Nehru Vatika, un bust de la
centenar. Lipsă cei doi palmieri preferați, mai ales cel cu burta mare.
Antropologie – Fizică – Zoologie – Botanică. Facultatea de Arte, goală. Singur.
La tibetani, închis, aș fi luat orez de la ei. Miranda. Chhattra. Shiv. Ne-am
întors la el. Leela. Apă, cafea. Intimidare. Să nu mă cenzurez.
Dante venise (a aflat Shama la
telefon). Era și Amrita, cu părinții, Sisir și Shushmita. Dante – civil
engineer. Laura mi-a adus scrisoarea la Shama – mi-a atins mâinile cu dragostea
de copil. La Andre, exact la 5. Fiecărora le-am povestit în ce vizite am mai
fost, 5-6 ore de nostalgie.
(2015) În Rashtrapati Bhavan, în
camera Brahmaputra, tablouri, telefon, calculator, televizor, papuci. Vorbii cu
Plata. Citii Statesman. Sogit Benjamin. Nu se deschid geamurile. Conferință
recepții pelerinaj sudhanidhi ratarea studenților. Plec la recepție să schimb
colivia. Fiecare cu închisoarea lui, același nume de sanscrită. I am a Romanian
writer filling like an Indian. A încuviințat. Jucăm în piesa indologia președintelui
rashtrapati. Față blajină sticloasă-n privire. Am mestecat pan. Tripathi, in
our country, any act is acted as a illusion of reality. Edwin Lutyens. Mongoli
moguli persianizați. Patru adevăruri și dharma. Satya valedictory Rajasekar
vote of thanks. Strietencorn se oferi să susțină cursurile românești.
24-11-2015.
New Delhi
Teravada nu se înțelege cu
mahayana. Buddhiștii predică pacea și în război. Prastara piatră în sanscrită,
nu și piatra din unghi. Din pietre aruncate podul spre Ravana. N-a bântuit
nimic, doar un câine lătra azi-noapte în vreo curte a bhavan-ului rashtraptian.
Interviu pe New Chanel DD Lok Sabha pe sanscrită macabră to die for sanskrit
sub comuniști și bengalezi. Jos e Jamuna. K. K. Paul governor of Uttarakhand.
Din Rishikesh back în Haridwar. Paramatha. Pandit Jagannath Benares Ganga
Lahari. Aarti. Govinde Govinde. Rama-Krishna. Om-Shalom. Lumini stinse clopote
copii în brațe foc gras Cidanand. Am ezitat, swami, în fața ghirlandelor de
foc, 60 de tineri în România muriră de foc la concert, ajută-i cu agni.
Badrinath după Gange incendiat.
Ce-a mai tras de mine Cidanand să mă duc să-mi dau foc colectiv – mi-au
încălzit mâna forțe politice militare religioase eliadesc americănește la
Rishikesh pe partea cealaltă. Luceafăr cer adânc în Haridwar cu munți din Gange
zornăiți, voce de vestală peste tufișuri, Golden Tulipe, hotelul cu poliția
înainte. Hari heritage Geeta Bhavan Shanti Kunj 1917 human compassion Pandit
Sriram Sharma Acharya Gayatri Hymalaia Temple meditație rotundă vârfuită
Jamdagni Bhavan Lordess Gayatri Temple vâjul părului.
Per Gynt și indienii de noi,
norvegul era neamț, din Frankfurt are avion direct la Delhi. Cu toată lumea mă
înțelesei minus UGC dar mai vedem. Cameră pe jos, chinezul întreba pe ceh, e a
mea, uite chiar ultima poză până la finirea memoriei o făcuse chiar el eu
muindu-mi mâna în Gange. Vipralamha. Aarti. Ashram. Șapcă japcă treacă zacă
meargă marga. Te uită în palatul președintelui cu Vacev.
Ce-o fi zicând Satya. Timpul meu nu
există. M-am simțit tânăr în India. În vitrină farfurie town hall
Rîmnicu-Vâlcea. Cărțile Luminiței Cioabă. Bartrihari și Vitgenstein. Political
thought in Sanskrit Kavya. Satya Vrat, Discovery of Sanskrit treasures, Vash
Publication 2006, 7 volume, I Grammar and Linguistics II Epics and Puranas III
Classical Sanskrit Literature IV Modern Sanskrit Literature V Philosophy and
Religion VI South-East Asian Studies VII Society and Culture. Human values:
Satya, Dharma, Dana, Acara sau Sadakara, Karun, Propukara, Titikșa (kșama),
Udyoga, Udyama, Santoșa, Sanca, Sila, Dhairya, Cittajuddhi, Andarya
(Liberality).
Tamara Ditrich indolog Austria.
Satya Vrat omonim Jaipur, Panoramic of Sanskrit Literature. Origin of Elephant
Rider. Citeam biblia Satya, apăru Esha introdusă de chowkidar, prezentabilă, cu
două ex. Tagore, cercei, inel. Andre, cancelar la două universități. Chaos
Theory by Anuval Pal, Picador India, 2012.
„What is this quintessence of
dust?” (Hamlet). Peshavar. Samskritsudhanidi. Trece timpul indienește. God
universal phenomenon. God and human right. Născut în Punjab, Lahore. Poet
shakti. Miracol indian. Chairman of Indian Sanskrit Council. Ashok Pradan
începe cu mine, că eram chief guest. Cultul lui Satya.
Esha a sunat că și-a uitat
ștergarul, că trimite șoferul, i l-am dat lui Vinod. Mă simțisem hindu anii
aici, rămânând creștin, am comparat pe Rama cu Hristos nu o dată. A cucerit
România ca Alexandru India, pe care a pierdut-o, Satya nu. Românii popor mic,
indienii ăl mai mare. Râma apei în deșertul mării. L-am făcut fratele meu, mă
întrebase câți ani aveam, el 85. How to Get Away with Murder. Casele Romei
roșii. Ulisse, Griffa. Iau jerseul lui Vinod.
Cantine di Ermes. Nu pierdeam mobilul în Indira Gandhi, acum vorbeam
cobelile, așa fără anunțuri ne-om fi învățând minte. Scheletul de rechin avio
să nu zică vinul roșu că nu l-am băut.
http://georgeanca.blogspot.com.au/2017/05/pagubosi-ancora.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu