Sfinţi daci ai pământului şi cerului

CONSTANTIN şi ELENA-Împăraţi şi Sfinţi daci ai pământului şi cerului

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Niciun domnitor, în întreaga istorie, nu a meritat

   titlul de Mare, aşa cum l-a meritat Constantin.”

                       (John Julius Norwich)

   „Binenţeles că împăratul Constantin

   cel Mare a fost un adevărat episcop.”

   (Dositei-Patriarhul Ierusalimului)

   Asemeni Împăratului împăraţilor-Iisus Hristos şi a tuturor marilor Bărbaţi ai istoriei, posesori ai rarelor virtuţi şi Sfântul Împărat Constantin cel Mare a beneficiat de bune şi rele în viziunea unor istorici ori cercetători, în funcţie de caracterul, slujirea sau slugărnicia lor.

   Dincolo de ei, Constantin cel Mare, Dacul nostru Imperial de Aur, s-a înălţat spre zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai presus de toate cu Prietenia lui Iisus şi a Maicii Sale-Marea Crăiasă a Cosmosului, Fecioara Maria.

   Zbuciumul şi osteneala celor mici, urâcioşi dar cointeresaţi, s-a axat pe nedumerirea convertirii ori neconvertirii împăratului, uitând faptul esenţial şi fundamental că prin aderare la Ortodoxia lui Hristos, Constantin cel Mare a devenit coslujitor al Bisericii celei Una Sfântă și Sobornicească alături de Apostolii, Ucenicii, Ierarhii şi poporul Bisericii Universale.

   Aşadar, între împăratul dac Constantin cel Mare şi Augustul Cerului şi al Pământului, Mântuitorul, Cel Care l-a uns Împărat, devenind astfel primul Împărat creştin după Împăratul Cosmosului Iisus Hristos, s-a ţesut o comuniune divină, influenţând deopotrivă şi Unul şi Celălalt propăvăduirea Evangheliei şi Învierea Domnului, culminând cu întronizarea veşnică a Ortodoxiei ca Imperiu creştin universal.

   Împăratul Bisericii şi al Imperiului lui Hristos nu a avut o viaţă dramatică aşa cum relatează diferiţi pigmei prinşi în vârtejul cercetării şi al arginţilor pe care-i slujesc. Imperiul traco-roman, pe care Bunul Dumnezeu l-a învrednicit pe Alesul său Constantin cel Mare să-l smulgă din tirania politeistă a cezarilor închinători idolilor, a fost destinat  să fie slujit și păstorit pentru a-l salva de la pieire, renăscându-l astfel ca un imperiu creştin ortodox nemuritor.

   Constantin cel Mare a avut o viaţă plină de dreptate, de suferinţă, de înţelepciune, de adevăr, de unitate, de bun strateg, de bună organizare, de demnitate şi de iubire, ctitorindu-şi imperiul său Dac pe arhitectura religioasă a unicului stil a Frumuseţii Hristice Ultime.

   Marele Împărat Constantin,între toţi monarhii pământului prototrac, Alexandru cel Mare, Teodosie cel Mare, Iustinian cel Mare, Heraclios, Ioniţă Asan-Caloian, Basarab I, Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu ş.a., a rămas alături de toţi marii bărbați din aceeaşi seminţie geto-dacă binecuvântată, o Călăuză ca asumare a dreptei credinţe, un model de împlinire a slujirii lui Dumnezeu pe pământ, un arhetip monarhic creştin după sceptrul monarhiei dumnezeieşti.

   Faptul că mulţi teologi profesionişti răsăriteni, dar nu mărturisitori întru Adevăr ca fundament experenţial duhovnicesc, au tratat superficial secolul IV, cu Epoca de Aur a Marelui Constantin-epocă deschizătoare a milenarismului constantinian, au netezit calea oponenţilor şi detractorilor Augustului Împărat, cei drept toţi apuseni, rămaşi în agonia fumigenă de spuză, dar însutit responsabili de discordia ştiinţifistă intenţionat creată.

   Este cunoscut faptul că începând cu secolul al XVIII-lea, diferiţi istorici din Apus care au îmbrăcat haina ghiftuitoare a împrejurărilor favorite calomniei, au dispreţuit cu toată ura lor izvoarele istorice creştine, prelucrând altele înverşunate, încărcate cu fiere şi venin, depreciind şi devalorizând Chipul Împăratului: admiraţia, cinstirea, slava, credinţa,  măreţia, sfinţenia sa, contribuţia incomensurabilă adusă Istoriei creştinismului, respectiv Bisericii lui Hristos. 

   Înverşunarea acuzatorilor apuseni, bâjbâitori în cercetarea justă, cu privire îngustă, semită, urmaşii fideli ai tenebrosului Eutropius: Iulian Apostatul, Herodot II, Ipolit, Victor Aurelius Sextus, Zosima, Grigorie de Tours, J.B. Bury, Kodinos, Luigi Pareti, Edward Gibbon, Paolo Breţi, James Carroll, Luciano Petek, Stanley Hauerwas, Stanley Karnow, Keim, Wesseling, Ph. Schaff, Francisc Bertolini, Samuel Bagster, John Howard Yoder, Otto Seeck, Laelius Bisciola, Karl Barth, J. D. Ritter, P. Bentley, St. Croix, F. Ch. Schlosser (aproape toţi roşcaţi, perciunaţi şi cu pistruii) ş.a., a fost infinit mai mare decât limitata lor cunoaştere, străduindu-se din răsputeri să pună caricatura reflectată de caracterul lor malefic, tenebros, invidios, chircit, egoist, în locul Icoanei binecuvântate a Împăratului pe care Însuşi Împăratul omenirii Iisus Hristos şi l-a aleas ca Prieten.

   Evoluţiile istorice de-a lungul timpului au avut şi ele rolul determinant care au creat diferenţa dintre percepţia, atitudinea,  cultura şi spiritualitatea occidentală şi cea răsăriteană.  

   Cercetătorul care se încumetă să pătrundă în Vieţile bărbaţilor iluştri şi înţelepţi, cum este în cazul nostru Marele Împărat Sfânt Constantin, trebuie să lase altor neofiţi convingerile personale, prejudecăţile, invidia, fariseismul, polemica provocatoare şi să treacă dincolo de prezentarea faptelor mundane parcurgând un drum destul de lung, cu înălţimi abrupte, ca suişul filocalic al unei adevărate Mărturisiri de Credinţă Ortodoxă.

   În calea sa istoricul trebuie însoţit de obiectivitate, acurateţe, buna credinţă, de armura calităţilor înţelegerii intuitive, de cavaleria percepţiei imaginative, de erudiţia unei culturi alese, încorporând astfel darurile spiritului rafinat pentru a pătrunde aspiraţiile, temerile, visele, convingerile, lupta lăuntrică şi cea din afară, suferinţa, credinţa, neliniştile metafizice, neprejudiciind în nici un fel mesajul central al Eroului creştinătăţii.   

   Necercetând cu atenţie, cu bun simţ, cu raţiune şi credinţă Viaţa şi Opera Marelui Constantin în lumina conştiinţei şi cunoştinţei Adevărului Bisericii, printr-o gândire holistă în spaţiu şi timp, cea care integrează şi sintetizează toate aspectele constitutive ale acelui moment istoric cu înrâurirea lui milenară şi transcendentă,  ci doar în obscuritatea unei raţiunii aservite, se iese din nimbul înţelegerii intime intrându-se voit în conul cernit al mistificării.

   Tratând viaţa şi Opera celui mai mare împărat creştin al tuturor timpurilor, nu se cere doar o aşteptare pe măsură, ci rafinamentul unui mare teolog reflectat într-un apologet de excepţie, fiindcă toate firele şi undele cercetării se urzesc şi se unduies sub nimbul strict teologic.

   Convertirea Marelui Constantin a fost o continuă sete şi foame de Cina Hristic-teologică, insuflată de Mama sa smerita Împărăteasă Elena şi de tatăl său, blândul şi dreptul Constanţiu înainte şi după Sinodul I Ecumenic din anul 325 d. Hr.

   Cronicarul Kedrenos relatează despre profunda evlavie a Augustei Elena transmisă fiului Constantin: „acest lucru l-a învăţat şi pe fiul ei şi anume să aibă înţelepciune smerită, să fie atent la virtute şi la purtare, slujind Domnului cu frică şi cutremur; păzind întocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit.” (Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1,498,Index of/ PG m/ PG_Migne/ Georgius Cedrenus_PG, col. 121-122)

   Acelaşi cronicar îl punea într-o lumină la fel de strălucitoare şi pe tatăl viitorului mare împărat: „Constanţiu era foarte bun şi evlavios şi tot aşa l-a educat şi pe fiul său, pe Constantin, şi nu-i interzicea să ia parte la cele creştineşti.” (Kedrenos G., Prescurtare de istorii 1,472, Index of/PG m/ PG_Migne/ Georgius Cedrenus_PG, col. 121-122)

   Eusebiu de Cezareea, ierarhul-cronicar adaugă şi el o lumină serafică la portretul lui Constanţiu, care era de fapt creştin în taină, dovedindu-se apărătorul creştinilor, când confraţii lui auguşti şi cezari îi persecutau pe aceştia de moarte: „s-a arătat a fi foarte îndurător neluând parte la lupta împotriva noastră (a creştinilor), ci ne-a păzit nevătămaţi şi neatinşi, pe ai săi cetăţeni evlavioşi faţă de Dumnezeu, şi nici nu ne-a dărâmat bisericile, nici vreun alt rău nu a făcut împotriva noastră, săvârşindu-se din viaţă fericit şi de trei ori fericit...” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

   În prima parte a domniei sale, ca Împărat al Occidentului, Constantin a moştenit Vechea Romă păgână-Marea târfă, cum era supranumită, pofticioasă după religia monstruoşilor idoli.   După ce l-a învins la 27 Octombrie 312, pe cumnatul său Maxenţiu, la Podul Vulturului-Pons Milvius, la 2 km. de Roma, când primise în ajun pe 26 Octombrie 312, Crucea dăruită de Hristos, intrând cu Aura acelui semn în Coloseum se adresează romanilor: „...Prin acest semn mântuitor-adevărata dovadă a bărbăţiei-am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât senatului, cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară.” (Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 72)

   „Crucea, după Marele nostru Apostol Pavel: „este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu”, şi tot Crucea conferă monarhilor puterea care: „este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul.”(I Corinteni, 1,18; Romani 13, 4), 

   În prima fază până s-ar dumeri, până a fi copleşiţi de Biruinţa Împăratului şi până a apărea invidia celor răi, Senatul i-a conferit lui Constantin titlul de Maximus Augustus.

   Peste acest titlu, care nu-l măgulea deloc, Constantin a aşezat nimbul Edictului de la Mediolanum, din anul 313, prin care legifera: Duminica-Zi sfântă, creştinismul religie licită, libertatea religioasă a celorlalte culte, eliberarea sclavilor, dreptul de judecată dat episcopilor, întregirea familiei întărind poziţia mamei, îngreunarea divorţului, a reglat problemele legate de moştenire, de avere, interzicerea legilor penale anticreştine, desfiinţarea luptelor de gladiatori, desfiinţarea pedepsei capitale prin răstignire, a interzis uciderea sclavilor prin lapidare, otrăvire, aruncare la fiare, spânzurare, arderea membrelor, a interzis pruncuciderea, denunţările, pedeapsa celor care nu pot face copii, violenţa în familie, a ocrotit pe datornici,  scuteşte Biserica de dări, ajutor bănesc pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului, protecţie pentru săraci, bolnavi, văduve, orfani, emite monede cu monogram creştin.

   După 3 ani de la acest Edict, Senatul i-a ridicat în semn de mare preţuire Arcul de triumf.

   Marele nostru Împărat dac a vrut să spele ruşinea Romei desfrânate, să o renască şi să o înfrumuseţeze ca pe o Împărăteasă a lui Hristos, dar Senatul barbar, domnii, istorici ori teologi, au rămas tributari desfrâului, denigrându-l şi alungându-l chiar din istorie, după ce Constantin cel Mare a reîntregit lumea Apusului cu cea a Răsăritului-rectus totius orbis, prin noua Capitală a lumii Constantinopol.

   Împăratul Constantin cel Mare nu a considerat nici măcar o clipă, că Cetatea Constantinopolului ar fi descendenta Romei păgâne, pentru a fi supranumită Noua Romă...

   Marele Împărat Constantin a numit-o deja din pântecele intenţiei ctitoriei sale: Cetatea închinată frumuseţii Maicii Domnului şi Măreţiei Fiului ei, „Împărăteasa oraşelor”-Împărăteasa imperiului-Cetatea capitală a celor 1000 de ani ai dacismului veşnic.

   Nu strămutarea capitalei Imperiului a declanşat ura Apusului, ci sminteala care s-a produs ca urmare a faimei atât de grandios răspândite de splendida şi miraculoasa Cetate: „Bineînţeles că trebuie să subliniem faptul că domnii apuseni şi istoricii niciodată nu i-au iertat lui Constantin această mutare a capitalei. De atunci, nici un papă sau conducător al Apusului nu s-a mai numit Constantin.” (Konstantinos I. Holevas, Glifada, în Cuvântul la prima ediţie a lui Kostas V. Karastathis, Marele Constantin, învinuiri şi Adevăr-Studiu istoric, trad. din lb. greacă de pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2013, p. 14)

   Împăratul Constantin cel Mare, nu numai că scoate Biserica Mântuitorului său Iisus Hristos din catacombele romano-atee, nu numai că schimbă la faţă, ireversibil istoria lumii, dar angajează eclesiologic apostolicitatea şi ecumenicitatea Bisericii Ortodoxe Universale în Veşnicia Mângâietorului Dumnezeu-Duhul Sfânt: „După ucenicii direcţi ai Mântuitorului, nimeni nu a făcut mai multe pentru răspândirea şi întărirea sfintei noastre credinţe.”(K. Paparrigopoulos, Istoria poporului grec, vol.II, p. 385)

   Împăratul Constantin rămâne marele artizan al încreştinării Europei: trimite un grup de misionari în Iviria întărind lucrarea pilduitoare a Ninei din Capadocia, verişoara Sfântului Gheorghe şi altul în Armenia pentru întărirea dreptei credinţe semănate de Ierarhul Grigorie Luminătorul-Părintele Armeniei creştine. (N. Kalist, P.G. 146, col. 125-VIII, 34)

   Împăratul Constantin a rămas în Icoana noastră sfântă: un Mare chemat, un Mare ales, un Mare Om, un Mare vizionar, un Mare înţelept, un Mare Apostol, o persoană onestă, o personalitate augustă politică şi religioasă de neegalat, iniţiatorul Teocraţiei bizantine, un Fiu de seamă al Bisericii care s-a identificat cu ea, un om al credinţei, al trăirii directe, al înţelegerii intime a lui Dumnezeu, a avut o gândire cosmică care a întrepătruns toate elementele esenţiale şi le-a realizat în cea mai mare parte, a avut conştiinţa integrităţii, unităţii şi fidelităţii Mesajului lui Hristos în lume, a rămas o conştiinţă plenară şi planetară care, a consolidat Monarhia lui Iisus pe pământul pe care l-a învrednicit Dumnezeu să-l slujească. Asemeni Împăratului său absolut Hristos, a fost singurul împărat care a slujit poporul, nu l-a aservit, conducându-l biruitor spre menirea şi împlinirea eshatologică.

   Împărăteasa ELENA este cinstită la demnitatea cerească întocmai cu Apostolii Domnului.

   Elena vine din seminţia noastră dacică, fiind înzestrată de Dumnezeu cu o frumuseţe nemărginită, o inteligenţă aleasă, o bunătate pe măsură şi o virtute cerească-smerenia, calităţi suverane în care l-a crescut şi l-a educat pe fiul ei şi viitorul Mare Împărat al lumii.

   S-a căsătorit cu tânărul ofiţer din armata imperială Constanţiu, pe care l-a urmat în multe campanii militare. Ascensiunea lui Constaţiu la treapta de cezar l-a despărţit de Elena care, a acceptat cu o nobilă demnitate starea de fapt, dar Constanţiu a protejat-o permanent.

   Când Constantin a ajuns la rândul său cezar şi-a luat mama alături de el, acordându-i după victoria împotriva lui Maxenţiu din 312, titlul de Nobilissima Femina, iar după biruinţa împotriva lui Liciniu din 324, Elena a devenit Augusta.

   Constantin i-a dăruit Mamei sale palatul de la Sessario, din Lateran, unde s-a dedicat în exclusivitate slujirii Mântuitorului prin credinţă, nădejde, demnitate, dragoste şi filantropie.

   Împărăteasa Elena a restaurat lăcaşurile de cult ale sfinţilor Marcelin şi Petru din Roma, fosta catedrală din Bonn-Germania, Biserica Sfântului Gereon din Cologne, Biserica Sfântului Victor, oraşul german Xanten, Mănăstirea împărătească-Vasilomonastiro din Cipru, Biserica Învierii de pe Golgota, Biserica Naşterii de la Betleem, Biserica Înălţării de pe Muntele Măslinilor, Biserica din pustia Sinai închinată Crăiesei Cerului şi turnul Elena, care-i poartă numele, Biserica Maicii Domnului cu cele 100 de porţi din Paros etc.

   Sfinţii Părinţi conform tradiţiei păstrate afirmă că: „Sfânta Elena a construit la Locurile Sfinte 365 de biserici mari şi mici.”(Kostas V. Karastathis, op. cit., p. 393)

   Dumnezeu a încredinţat-o prin vis şi a hărăzit-o să găsească lemnul Sfintei Cruci al Răstignirii Domnului şi Răscumpărătorului nostru de la Locurile Sfinte, despre care cel mai Mare Apostol, traco-dacul Pavel mărturisea: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” (Galateni 6, 13)

   O variantă ne relatează că deasupra celor trei cruci: „cele trei cruci, care se găseau într-un vechi bazin de apă, lângă Golgota”...,  păgânii au zidit templul zeiţei Afrodita.

   Patriarhul Dositei Nottara (1641-1707), vine cu altă versiune mai credibilă şi mărturiseşte că Pronia divină s-a îngrijit: „îngropându-le şi ascunzându-le în adâncul pământului, aşa încât să nu ardă cele trei cruci, una făcută din chiparos, alta din brad, iar alta din cedru...”  (Dositei, Cele 12 cărţi, vol.1, 1982, p. 260/ 262)

   Crucea căutată de Împărăteasa Elena era aceeaşi despre care profeţise cu mult înaintea tuturor Sibilele neamului nostru pelasgo-traco-geto-dac: „O preafericite lemn, pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile (pentru a se Răstigni).” (Sozomen, în P.G. 82, p. 955).

     După vis împărăteasa Mamă Elena i-a mărturisit fiului ei Constantin învrednicirea pe care i-a dat-o Domnul: „Închina-ne-vom locului unde au şezut picioarele Lui.”

   Împărăteasa Elena a descoperit Sfânta Cruce şi a împărţit-o în trei: o parte a rămas la Ierusalim, alta a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a ajuns în cetatea Romei.

   Sfântul Paulin de Nolla ne relatează spusele monahului Alexandru (sec. XIII), că pe Golgota, locul unde a fost descoperită Crucea Mântuitorului întotdeauna răsare busuioc.  (Epistola XXXI ad Severum)

   Modelul Împărătesei Elena la noi, de dăruire, jertfă şi frumuseţe a fost Regina Maria.

   Împărăteasa Elena a fost conştientă de alegerea sa, prin care Împăratul Hristos i-a pregătit rangul pentru a-şi împlini dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de imperiul său creştin.

   Icoana Sfintei Împărătese Elena răspândeşte lumii generozitatea sa dacică fără hotare, nimbul adevăratei Femei creştine, aura Mamei evlavioase, dar şi apoteoza marii Împărătese.

  

     Icoane dacoromâne odrăslite din Numele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena:

·       Ramura voievodală: Costea-voievod, C. Cantacuzino-Stolnicul, C. Şerban Basarab, Sf. Martiri Brâncoveni tatăl şi fiul, Elena-Doamna Basarab, Elena Doamna Cuza, C. Manu-general, Iordache Costache Boldur-Lăţescu-hatmanul, Principesa Ileana.

·       Ramura clerului ales: I.P.S. Costache Veniamin, I.P.S. C. Calinic Argatu,  Pr. C. Popovici, pr. Constantin Galeriu, arhid. C. Voicu.  

·       Ramura dascălilor: Gh. Constantin-Cotmeana, C. Stoicănescu, C. Nicolăescu-Plopşor.

·       Ramurile filologo-filosofico-teologică: C. Rădulescu-Motru, C. Noica, C. F. Cioroianu/ Ilariu Dobridor, C. Ciopraga, C. Aronescu, Costion Nicolescu, C. C. Ciomâzgă.

·       Ramura artistică: C. Nottara, C. Tănase, Ileana Popovici, Ileana Sărăroiu.

·       Ramura lirică: C. Negruzzi, Elena Farago, Ileana Mălăncioiu, C. Dacus Florescu, Costache Oprişan, C. Aurel Dragodan.

·       Ramura istorică: C. Gane, C. Miron, C. Kiriţescu, C. I. Andreescu, C. Daicoviciu, C. Erbiceanu, C. Cojocaru, C. Bobulescu, Ileana Silveanu, Costin Scurtu.

·       Ramura martirică: C. Movilă Domnitorul, general Ion C. Petrovicescu, av. C. Bursan, pr. C. Lungu, pr. C. Mincu, teolog C. Nistor, pr. C. Savu, pr. C. Bogdanei, C. Benec, C. Coman, C. Boboc, C. Raicu, C. Stegărescu, C. Săplăcan, C. Puiu. C. Jubleanu.

·       Ramura mărturisitorilor: C. Ardelea, C. Banu, C. Bucescu, C. Gheorghinescu, pr. C. Sârbu, pr. C. Voicescu, C. Papanace, C. Deleanu, C. Iorgulescu, C. I. Stan, C. Iulian, pr. C. Burduja, C. Constantinescu, I. Constantin.  

·       Ramura eroico-martirică: Elena Bagdad, Lenuţa Faina Popa, C. Juncu, C. Băcescu, C. Oancea, C. Vulcu-Delca, C. Comşa, C. Cismaş, C. Gore, E. Teodorescu, E. Crişan, C. Bobeş, C. Cenuşă, Lena Constante, Ileana Anton, Ileana Samoilă, C. Popescu, E. Lemnaru, E. Mica, Constanţa Matei, E. Şufan, C. Paşol, C. Săndulescu, C. Tefeleu ş.a.

·       Constantin Brâncuşi-Asul sculpturii româneşti-universale.

·       Constantin Bâzu Cantacuzino-Asul aviaţiei româneşti.

·       Constantin Bălăceanu-Stolnici-Erudit al Ştiinţei şi al Aristocraţiei româneşti.

·       Constantin Marin, Constantin Vişan-apreciați avocați.

Recunoștință și cinstire tatălui meu Constantin și socrului meu Aurel Constantin!

Intru mulți ani tuturor purtătorilor Sfintelor nume !

       Bibliografie:

   -Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Ed. I.B.M. al B.O.R.;

   -Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori din secolul XX-Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010;

   -Radiografia Dreptei Româneşti-Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Ed. F.F. Press, Bucureşti-1996;

   -Cezarina Condurache, Chipuri ale Demnităţii Româneşti-Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2015;

   -Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor-Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Ed. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999;

   -Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din Munţi-Toma Arnăuţoiu-Grupul de la Nucşoara. Documente ale Anchetei, Procesului, Detenţiei. Ed. Vremea, Bucureşti-1997;

  - Nistor Chioreanu, Lacrima Prigoanei;

   -Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Universal Dalsi-2008.