Tinerii noștri între a fi ”frumoși și liberi” și iubitori de Neam și Țară

Tinerii noștri între a fi ”frumoși și liberi” și iubitori de Neam și Țară

 ”Teoriile sunt simple și necesare pretexte ale

  veșnicului fanatism și nepieritorului sadism”

  Nicolae Steinhartd  

          Viitorul și perenitatea unui neam este întotdeauna și oriunde în lumea aceasta asigurată de generația tânără, iar sănătatea lui fizică, morală și spirituală este garanția perpetuării vitalității și valorilor neamului, a locului și rolului în istoria umanității pe care o națiune îl ocupă. Se adaugă acestora, de ce nu, și speranța celor care, ajunși la vârsta senectuții cu sentimentul că și-au împlinit rostul vieții, lasă în urmă o zestre pe care generația următoare va trebui să o ducă mai departe.

Privind în urmă și cercetând istoria noastră putem încerca un sentiment de mândrie când constatăm că generația tânără a avut un rost meritoriu, cel puțin în două momente cruciale ale evoluției noastre ca neam și țară. Primul moment a fost pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când generația pașoptistă își desăvârșea opera de realizare a statului modern, iar al doilea moment a fost primul război mondial, când generația ”de la 22” înfăptuia marea unire și consolida sentimentul unității naționale printr-un naționalism de cea mai pură esență, izvorât din tot ce avea mai bun acest popor. Aceste două generații aveau să-și plătească tributul de muncă și jertfă la înfăptuirea celor mai înalte idealuri pe care le-a nutrit națiunea română, sortită secole de-a rândul să trăiască izolată în provincii distincte și nu rareori în stare de conflict între ele datorită uneltirilor vecinilor săi, care s-au dovedit cel mai adesea hrăpăreți și nemiloși.

Privită prin această prismă istoria noastră a fost una nefericită și plină de sacrificii, pentru că cel puțin domniile pământene, la vremea lor, trebuiau să facă adevărate demonstrații de măiestrie diplomatică pentru ași feri țara de tendințele expansioniste ale vecinilor. Atunci când situația trebuia lămurită pe calea armelor, generații de-a rândul au dat dovadă  de vitejie și spirit de jertfă în apărarea gliei strămoșești, încât afirmația adevăraților istorici; că fiecare palmă de pământ este stropită de sângele strămoșilor, așa cum sub fiecare brazdă de pământ zac osemintele eroilor neamului, să fie dureros de adevărată.

            Tineretul în procesul de emanciparea a României

Într-un amplu eseu întitulat ”Generația tânără în istoria neamului” publicat în urmă cu câțiva ani subliniam și elogiam, cu argumente și fapte istorice, rolul decisiv al tinerei generații în emanciparea României ca stat și națiune (”Permanențe”, anul XIV – XV, nr. 10, 11, 12, 2011 și 1, 2012). Pe drumul greu al modernizării României aceste generații, în mesajul lor, nu au pierdut nici un moment din vedere faptul că este vorba de patria străbunilor lor, că această patrie trebuie ridicată în rândul statelor emancipate ale Europei, prin muncă și jertfă,  în sfârșit, că generațiile care vin trebuie să preia și să continue dezvoltarea și înflorirea ei creindu-i un statut, un nume și un renume demn în rândurile națiunilor lumii.

Tineri ai acelor vremuri, devenite personalități celebre ale istoriei noastre, adevărați făuritori de istorie și cultură și-au săpat numele în granitul memoriei neamului; Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, I. C. Brătianu și mulți alții din generația lor, vor reuși să înfăptuiască, fără vărsare de sânge, Mica Unire,. Moment crucial în istoria noastră, evenimentul va constitui punctul de plecare al modernizării statului român sub sceptrul lui Carol I ”Îngăduitorul” și va forma nucleul Românie Mari de mai târziu, ce se va desăvârși sub Ferdinand I ”Întregitorul” cu prețul unui mare tribut de sânge.

Toate acestea însă se derulau pe temelia solidă zidită de primul domnitor pământean, Alexandru Ioan Cuza, ”Întemeietorul”, a cărui reforme și înfăptuiri, într-un timp record (numai șase ani), vor pune bazele statului român modern. Buni cunoscători al problemelor românești, animați de iubire de patrie și neam, acești tineri vor aduce în România tot ce a creat mai bun apusul la vremea aceea. Ne-am dori ca cele câteva zeci de mii de tineri români care studiază astăzi în străinătate să se ridice la nivelul celor câteva sute de studenți de atunci, care au marcat istoria noastră în sensul unității ei ca neam și țară.

A doua generație a fost cea a înfăptuirii Marii Uniri, care a dus greul primului război mondial și prin jertfele ei a pus bazele unității naționale. ”O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm greutățile. Cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră” se adresa regele Ferdinand ostașilor prin Proclamația din 15 august 1916. Această generație de sacrificiu va avea realizări cu totul deosebite și în domeniul culturii noastre naționale, realizări  ce  nu au putut fi egalate de nici o altă generație din istoria culturii noastre. Nicolae Iorga, Nicolae C Paulescu, Nae Ionescu, A. C. Cuza, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Emil Cioran, Mircea Eliade, George Enescu, Petre Țuțea, Grigore T Popa, Lucian Blaga și toată pleiada de aur a culturii noastre,  vor ridica pe culmi neatinse până atunci arta, gândirea și știința românească.

În această perioadă marea masă a tineretului român va îmbrățișa ideia națională, în marea lui majoritate fiind grupat în cele trei mișcări naționaliste din perioada interbelică; Mișcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu, Mișcarea Cuzistă (Liga Apărării Național Creștine) condusă de A.C. Cuza și Mișcarea Națională a tineretului ardelean (Partidul Național Agrar, apoi Partidul Național Creștin) condusă de Octavian Goga. Din rândurile acestui tineret se vor ridica corifeii culturii noastre care împărtășeau cu toată ființa lor ideia națională. Pentru ei patria, neamul și biserica erau comandamente și trăiri organice, iar autohtonismul multor mișcări culturale (semănătorismul, poporanismul sau gândirismul) erau rezultatul lor nemijlocit.

Impresionat și încântat de aceste realități în care o națiune, cu o istorie încrustată adânc în glia străbună, se trezea la viață, Charles Upson Clark (istoric american - apropiat președintelui SUA Woodrow Wilson, autorul celebrului act întitulat Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele) va scrie două cărți de referință pentru istoria noastră: ”The Great Roumania” (1922) și ”The United Roumania” (1923), în care surprinde cu acuratețea și echidistanța cercetătorului de vocație o adevărată frescă a românismului în plină ascensiune. Desigur tineretul își avea locul său bine definit în această evoluție.

            Tineretul român în timpul celor trei dictaturi

Din nefericire cele trei dictaturi care s-au năpustit peste țară − chiar dacă nu vor afecta prea mult evoluția firească a neamului − vor lovi năpraznic tocmai în cel mai puternic filon al său, tineretul.

Prima dictatură, a lui Carol al II-lea, a promovat un cult deșănțat al personalității sale (la care din nefericire s-au alăturat oameni de calibru al culturii noastre), a ridicat corupția la rang de politică de stat, promovând în același timp o politică efectiv antinațională. Replica nu a întârziat să apară, în principal prin glasul și atitudinea tineretului român care a simțit pericolul dezmembrării statului și a răspuns chemării ancestrale a strămoșilor. Societatea și tineretul ei era mai dezbinată ca oricând; pe de o parte forțele ”democratice” și ”progresiste” care vedeau România ca un stat imperialist (?) militând pentru dezmembrarea lui și, pe de altă parte, forțele naționaliste care militau pentru unitatea statului și o Românie a românilor.   

Rezultatul dictaturii  regale a fost pierderea unui sfert din teritoriul țării, dar și o adevărată vendetă împotriva tineretului român și a celor care nu se înregimentau în rândurile adulatorilor regali. Tineretul naționalist va umple închisorile și lagărele României și va fi subiectul unor represiuni sălbatice prin asasinate ordonate de la nivelul autorităților de stat (vezi martiriul de la Vaslui).

A doua dictatură nu avea să fie mai puțin agresivă față de tineretul naționalist. Ruptura dintre Ion Antonescu și Horia Sima, care va pune capăt existenței statului național legionar constituit după abdicarea regelui tiran, va fi urmată de o campanie furibundă împotriva tineretului naționalist. umplând închisorile, dar și îngroșând linia întâi a frontului pentru ”reabilitare”. Realitățile crude ale celui de al doilea război mondial, dezastrul campaniei militare din răsărit, umilințele armatei române în retragere, sabotajul din țară, vor sili autoritățile statului să recurgă la unele măsuri extreme, pe bună dreptate condamnate de istorie − cum ar fi deportarea evreilor și țiganilor –  dar care, desigur, nu pot fi judecate decât în contextul evenimentelor de atunci.

Cea de a treia dictatură se va dovedi încă și mai draconică, pentru că ideologia marxistă își propusese efectiv asanarea societății prin distrugerea  proprietății private, epurarea claselor sociale, desființarea structurilor politice și administrative, dar mai ales decimarea clasei intelectuale de la orice nivel. Teroarea comunistă, care va dura nu mai puțin de 45 de ani, se va manifesta, cel puțin până în 1965, ca o adevărată jaquierie din timpul revoluției franceze, perioadă în care elita societății românești va fi efectiv decimată.

Acționând cu ipicrizie în numele proletariatului, dictatura comtunistă va lovi năpraznic și în tineretul român folosind criteriile apartenenței de clasă, orientare politică, statut social, delațiune etc. În plus tineretul va deveni, pe lângă ținta opresiunii pe criteriile enunțate mai sus, și obiectul educării și reeducării în spiritul noii ideologii în ideea creerii omului nou. Acest deziderat se va realiza prin două metode; 1. Reeducarea, în așa zisele centre de reeducare (în fapt centre de exterminare fizică și psihică de tipul celui de la Pitești), răspândite pe întreg teritoriul țării și 2. înregimentarea în structuri de îndoctrinare comunistă de la vârsta fragedă până la maturitate (șoimii patriei pentru învățământul preșcolar, pionieri pentru școlari, membri ai uniunii tineretului comunist pentru liceeni și tineri, membri ai uniunii studenților comuniști din România) care includeau practic tot tineretul patriei.

De notorietate în această perioadă este așa zisa ”armată cenușie” care a cuprins nu mai puțin de 520.000 de tineri forțați să muncească în cunoscutele șantiere de muncă ale tineretului (Salva – Vișeu, Agnita – Botorca etc), adevărate lagăre de muncă în care se realiza îndoctrinarea în spiritului noii ideologii (Romulus Rusan – Cronologia și geografia represiunii comuniste în România, ”Fundația Academia Civică”, 2007). Regimurile comuniste aservite cominternului, venite succesiv la putere, începând cu dictatura sângeroasă a lui Ana Pauker (Hanah Rabinsohn), Gh. Ghiorghiu Dej (Ghiorghi Afanasievici), Theohari Georgescu (Hari Tescovich), Alexandru Nicolschi (Boris Grṻnberg), Iosif Chișinevschi (Iosif Roitman), Emil Bodnăraș (Simion Bodnarenko), urmată de dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu, au reușit să dezbine societatea românească începând cu lichidarea fără milă a generației Unirii (de fapt a ultimelor 22 personalități care mai trăiau, între care; Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Ion Mihalache, Onisifor Ghibu, Gheorghe Brătianu, Pan Halipa etc) și decapitarea efectivă a societății la toate nivelele, impunând prin forță noua ideologie și structură statală după modelul sovietic.

Tineretul va plăti scump noilor realități pentru că, dincolo de ținta ideologică pe care o formează (vezi mai sus), devine o importantă masă de manevră a cărui principal obiectiv era distrugerea dușmanului de clasă, pe orice cale, inclusiv denunțul, pentru că în ideologia comunistă dușmanul de clasă putea fi oriunde, chiar și în familie (denunțătorii zilelor noastre nu sunt departe). Scopul declarat al formării tineretului era educația prin muncă pentru muncă și  omul nou devotat partidului și cauzei socialismului.

Originea socială rămânea definitorie pentru evoluția oricărui tânăr. Accesul la anumite forme de învățământ (mai ales superior) și domenii de activitate (administrație, justiție, armată, securitate, ordine publică, diplomație, învățământ superior) fiind strict determinate de aceasta origine etichetată ca sănătoasă sau nesănătoasă. Este și motivul pentru care dizidența în rândul tinerilor era o raritate și doar în cazuri izolate. În schimb utilizarea lor ca masă de manevră propagandistică și festivistă era la ordinea zilei, încât până și lovitura de stat de la 21 Decembrie (în opinia ipocrită a noilor potentați) ar fi fost dată cu ajutorul tinerilor, ceea ce, evident, este o exagerare.

         Tineretul zilelor noastre - realități și incertitudini

Oricum, după revoluția care a urmat imediat loviturii de stat (la presiunea occidentului), tineretul va scăpa de sub control, perioada postrevoluționară caracterizându-se prin trei trăsături principale;

    1. desființarea tuturor structurilor care înregimentau tineretul,

    2.  reformarea învățământului și relativizarea accesului în câmpul muncii, prin lipsa locurilor de muncă și reținerea la angajarea tinerilor motivată de lipsa lor de experiență. Urmarea a fost o creștere îngrijorătoare a șomajului în rândul tineretului situație necunoscută în regimul comunist, ceea ce a condus la dezorientarea și vulnerabilizarea lui în perspectiva viitorului,   

    3. demoralizarea tineretului, generată de lipsa de perspectivă, de practicarea libertinajului și imoralității, de dezavuarea principiilor morale tradiționale și de atacul deschis împotriva reperelor morale, valorilor și simbolurilor naționale promovată asiduu de bună parte din massmedia.

Nici nu este de mirare că într-un asemenea climat contestarea, negarea, protestul și chiar pornirea agresivă sunt manifestări vizibile în atitudinea tineretului. Este suficient să vezi comentariile tinerilor pe rețelele de socializare asupra oricăror aspecte legate de realitățile noastre; sociale, politice sau culturale, ca să-ți dai seama cât de resentimetară a devenit generația tânără. Disprețul pentru prezent și trecut, contestarea părinților, dezavuarea originii și trecutului istoric, detașarea față de tot ce înseamnă valoare și simbol național, dezavuarea limbii și culturii naționale în favoarea străinismelor de tot felul, au devenit instrumente de promovare a defetismului și chiar a urii, la o parte însemnată a tineretului nostru, pentru ceea ce le este dat prin moștenire.

Din nefericire această atmosferă este întreținută chiar de bună parte din elita noastră intelectuală și în egală măsură de televiziunile comerciale. Acestea din urmă, și nu numai, prin tot felul de analize diletante și talk-show-ri susținute de mereu aceleași figuri și personaje blazate, poartă și propagă mesaje ce par să nu le aparțină,  dar cu impact puternic asupra mentalului tânăr. Pentru un pumn de arginți aceste personaje malefice reușesc să inducă sentimentul inferiorității și neputinței, concomitent cu dezavuarea a tot ceea ce este românesc, până acolo încât să-și denigreze până și părinții, dar care nu uită să-și încheie elucubrațiile cu un cinism vizibil ”cu toată dragostea” (Bogdan Chereac - în căutare de literatură), ”s-auzim numai de bine” (Banciu - în căutare de expresii licențioase) sau ”să nu uitați să iubiți România în fiecare zi” (Rareș Bogdan - pierdut în monologuri pătimașe), ca să nu mai amintim de Cristian T Popescu care, cu figura-i crispată de ură proletară, prevestește apocalipsa pentru România.

Presa scrisă nu face nici ea opinie separată atunci când se alătură acestei tendințe, manipulând tot felul de informații adevărate sau nu, verificate sau nu, dar atacând de-a valma personalități, instituții, inițiative, prin sloganuri care gravitează obsesiv în jurul corupției, traficului de influiență și abuzului în serviciu, noțiuni incert definite tocmai pentru a fi folosite ca instrumente pentru instituțiile de forță ale statului împotriva statului sau cetățeanului.

          Cultivarea neîncrederii și lipsei de speranță

Un exemplu tipic și relativ recent privind modul de percepție indus tineretului este și postarea pe blog a unui material întitulat ”România ne-resetabilă sau moștenirea neamului prost” de către un personaj care se întitulează conferențiar (?) la departamentul comunicare și media a unei universități de elită din țara noastră (Doru Pop – Adevărul.ro, 19 februarie, 2016). Dincolo de faptul că folosește un limbaj de-a dreptul nepotrivit și face uz de termeni pe care nu-i stăpânește, totul în jurul său nu este decât o degradare jalnică și fără speranță, încât te întrebi pe bună dreptate; domnia sa cui aparține, de unde vine și la ce nivel se află?

Citind cu atenție articolul (deși nu merită decât în măsura în care vrei să vezi până unde duce răutatea, ura și prostia), îți dai seama că autorul se află exact la nivelul percepției sale, este parte integrantă din scenariul atât de negru pe care îl prezintă și nu este cu nimic superior personajelor pe care le descrie. Are însă un of pe care cu greu reușește să-l ascundă, anume că neamul prost se perpetuiază în România de vreun secol și mai bine, adică de la Marea Unire, care se pare că-i arde măruntaele. Ba mai mult golurile demografice sunt mai degrabă goluri etnice, deplângând două etnii fără de care țara ar fi ajuns la nivelul constatărilor sale. La rangul domniei sale era firesc să ofere totuși o soluție, mai ales atunci când subiectul în chestiune este supus unei analize ”științifice”, altfel totul rămâne la nivelul discuției de cârciumă sau maidan, pentru că oricum în ”rădăcina ADN-ului” (?) domniei sale nu se reproduce altceva decât ură și venin.

 Dar nu, totul este fără speranță și doar la nivel de constatare dezastruoasă. Ceea ce este însă și mai interesant este faptul că beneficiază de nu mai puțin de 76 comentarii făcute de persoane tinere, care în proporție de peste 90% îi dau dreptate, ba chiar accentuiază concluzia defetistă și incriminatorie, dovedind că deși nu au înțeles nimic (de fapt nici nu era cazul) împărtășesc punctul de vedere al autorului. Totul apare ca și cum acești tineri nu ar aparține unui neam, unei patrii, unor părinți cu toată filiația lor ereditară, nu ar fi primit o educație în familie sau școală, nu vorbesc o limbă, nu aparțin unei istorii și culturi distincte. Inconștiența merge până acolo încât nici nu mai realizează faptul că modul depreciativ, în care prezintă societatea românească, se răsfrânge și asupra lor, incluzându-i în această ”magmă” în opinia autorului - fără formă, culoare și viitor.

Două aspecte determinante par să caracterizeze aceste triste realități;

    1. capacitatea enormă de propagare, cu precădere, a tot ceea ce este negativ în viața și istoria noastră cu inducerea pe orice cale a sentimentului inferiorității și incapacității de emancipare și

    2. tentativa evidentă de manipulare la care tineretul, din varii motive, răspunde în masă. Sub acest aspect se poate spune pe bună dreptate că tineretul nostru a devenit extrem de vulnerabil și chiar captiv tuturor influiențelor venite de aiurea  ”corecte politic” dar evident antinaționale, promovate asiduu de tot felul de structuri camuflate sub masca unor lideri de opinie sau organizații non guvernamentale finanțate din afară. Așa se explică și demonstrațiile recente ale tineretului român în care, ieșit în stradă într-un perfect spirit de turmă, contesta tot ce se putea contesta; de la hotărâri de guvern, ordonanțe de urgență, miniștri, lideri politici, curte constituțională, până la legalitate și ordine de drept de o manieră ilegală, agresivă și chiar sangvinară de genul ”capul lui Moțoc vrem”.

Nu voi comenta contextul politic al evenimentului, ci doar modul de manifestare și iresponsabilitatea crasă manifestată de tinerii protestatari susținuți, la vedere, de structuri interesate și − de-a dreptul condamnabil − chiar de unele oficialități ale statului. Pentru că, privind detașat evoluțiile din fața Palatului Victoria, nu este greu să-ți dai seama că jumătate din manifestanți nu știau de ce sunt acolo, că din cealaltă jumătate, care se presupune că ar fi știut, jumătate n-au citit textul ordonanței cu pricina, că jumătate din cei care se presupune că ar fi citit n-au înțeles nimic, că jumătate din cei care pretind că totuși au înțeles ceva n-au depășit nivelul înțelegerii comentatorilor articolului citat mai sus.

Restul sunt copiii aduși acolo dintr-o inconștiență crasă sub pretextul cinic ”să deprindă spiritul civic” de niște părinți a căror inteligență este la nivelul gestului lor, dar care se exprimă cu dispreț față de cei care demonstrează la Cotroceni. Era prea mult să le explici acelor ființe jalnice că cei care demonstrau în fața Palatului Cotroceni erau de fapt părinții și bunicii lor, cei care au trăit cu puțin, dar au construit România pe care ei vor să o distrugă astăzi, că erau cei care i-au crescut și educat pentru a duce mai departe valorile morale, spirituale și culturale ale acestui neam și nu pentru a-i eticheta cu cinism și dispreț că sunt mediocri și depășiți.

Tuturor acestor tineri, care nu sunt deloc ”frumoși și liberi”, le-am sugera să citească visul strămoșilor lor în articolul lui Eminescu sugestiv întitulat ”În Unire e tăria” a cărui concluzie este antologică ”puterea și mântuirea noastră în noi este”. Le-aș mai sugera să constate că țara se află în pragul dezbinării generată de niște oameni și atitudini care nu au nimic comun cu acest popor, de unde și întrebarea firească a aceluiași Eminescu ”cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?” În plus le-aș mai sugera să aibă demnitatea de a nu accepta umilința manipulării, atât de uzitată astăzi prin mijloacele moderne de comunicare, pentru că această manipulare poartă interese ascunse induse cu rea credință în spațiul public.

Aș exemplifica această demnitate printr-un răspuns pilduitor pe care o generație umilită, prin vocea lui Mircea Vulcănescu, îl dă celui care ajuns la ananghie (Carol al II-lea n.n.) încearcă să-și apropie tineretul ”Spuneți-i celui pe care-l reprezentați că l-am urât și l-am dușmănit, nu pentru că ne-a lovit și ne-a ucis, nu pentru că ne-a sfidat și ne-a umilit, ci pentru că a călcat cu cinism peste vrerea și idealurile unei generații, pentru că a nesocotit cu rea credință năzuințele unui neam (...) Mai spuneți-i că nimeni pe pământ n-are cu ce să plătească pensii și despăgubiri pentru cei care stau sub glie și că această ofertă este o rușine pe care noi n-o primim, căci n-avem morți de vânzare și nici suflete pentru răscumpărare” (Nae Tudorică – Mărturisiri în duhul adevărului, Ed. ”Plumb”, Bacău, 1993, p. 268-269)

    Apelul academicienilor – o chemare mai mult decât necesară

În acest context, apelul Academiei Române, în calitate de for al intelighenției românești, este nu numai oportun, dar chiar bine venit, apel de care fiecare român care își respectă țara, neamul, istoria și cultura ar trebui să țină cont. Cu toate acestea publicarea apelului a stârnit un val de controverse, mai ales negative, încât orice om de bună credință se întreabă pe drept cuvânt, în ce țară și în ce epocă trăim? Reacția este cu atât mai îngrijorătoare cu cât vine din partea tineretului, semnificativă fiind aici atitudinea publică de contestare a celor 28 de ”tineri istorici”, participanți activi la manifestațiile din Piața Victoriei,care merg până acolo încât semnează un ”contraapel” (wordpress.com, 11 februarie 2017), fără să gândească o clipă că, nu rareori, ”ideea e ahtiată de sânge” (Drieu la Rochelle) sau că ideea poate fi tot atât de însetată de sânge ca și zeii revoluției franceze (Nicolae Steinhardt).

Dată fiind confruntarea dintre generații, care a devenit mai mult decât evidentă astăzi, o scurtă analiză a fenomenului ni se pare interesantă. Esența apelului academicienilor este o chemare la conlucrare, cu responsabilitate și patriotism, pentru apărarea identității naționale, suveranitate și unitate națională. Aceasta trebuie să se realizeze  printr-o atitudine hotărâtă împotriva acțiunilor de subminare a acestor deziderate la care sunt chemați cetățenii și instituțiilor statului, care trebuie să prevină, să contracareze și să pedepsească diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale. (https//www.agerpres.ro, 8 februarie, 2017).

Motivarea apelului a fost legată, pe drept cuvânt, de trei aspecte principale;1. erodarea identității, suveranității și unității naționale prin activități subversive și dirijate,     

       2. globalizarea nivelatorie și corectitudinea politică care afectează grav identitatea, suveranitatea și unitatea națională,

       3. acțiuni antiromânești prin; rescrierea istoriei de o manieră tendențioasă, lacunară și mistificatoare; denigrarea simbolurilor naționale; subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale ale statuluii; sabotarea viitorului țării și dezmoștenirea generațiilor care vin prin vânzarea pământului, înstrăinarea resurselor solului și subsolului, defrișări masive, unități economice autohtone vândute sau falimentate, degradarea învățământului, subminarea sănătății și politizarea excesivă care conduce la; corupție, ineficiență, confuzia valorilor, deprofesionalizare și tensiuni sociale. Toate acestea ar prinde contur, atât prin  încercările de regionalizare a țării pe criterii economice, cât și prin realizarea unor enclave etnice autonome, contrare Constituției și integrării europene. Apelul cu largă adresabilitate are în vedere o Românie în cadrul unei Europe unite, dar cu identitate proprie românească, stăpână pe pământul și destinul său.

Între reacțiile negative, care pur și simplu au invadat spațiul public, reține atenția grupul celor 28 de tineri ”istorici” amintiți mai sus (nu știu dacă niște cursuri de istorie în țară sau străinătate – mai mult pentru îndoctrinare decât pentru pregătire - și chiar un doctorat justifică acest titlu), participanți activi la mascarada din Piața Victoriei (Replica unui grup de istorici, simpatizanți ai Pieții față de apelul academicienilor – Adevărul.ro, 10 februarie, 2017).

Răstălmăcind apelul Academiei de o manieră proletcultistă și în cel mai autentic stil rollerian, aceștia afirmă, nici mai mult nici mai puțin, că Apelul ar favoriza dezbinarea societății românești, pentru că ar împărți societatea în ”noi și ceilalți”. În opinia lor nevoia de democratizare ar presupune autonomia locală, regională, profesională, de gen etc, fără ca acestea să aibă vreo legătură cu identitatea națională sau unitatea națională. Mai mult, soluțiile acestor probleme ar consta în; consolidarea statului de drept, lupta anticorupție, integrare corectă și totală în structurile europene și euroatlantice și desigur politici publice adecvate (devenite deja lozinci în cadrul limbajului de lemn postdecembrist), fără să gândească o clipă că astfel subminează unitatea națională, încurajează de fapt destructurarea statului de drept, susțin spectacolul grotesc al luptei anticorupție, sprijină devalizarea și aservirea țării și, desigur, se constituie într-un avanpost al atentatului continuu asupra culturii, spiritualității, istoriei și identității poporului nostru.

Asemenea mentalități și atitudini, prezente la o parte dintre tinerii de astăzi, dar și din alte vremuri, Nicolae C Paulescu le eticheta ca venind din partea unor tineri mândri, pretențioși și stupizi (Valeriu Lupu – Nicolae C Paulescu-între știința vieții și metafizica existenței, Ed. TipoMoldova Iași, 2016). 

O simplă comparație a acestei generații cu atitudinea și modul de manifestare a generației pașoptiste ne arată cât de mare și dureroasă este diferența. Această atitudine, ce frapează prin obtuzitatea ei, nu este una singulară. O vom regăsi și la alți ”zguliți” (cum ar spune Octavian Goga), ca de pildă un oarecare Cristian China Birta (după aspect și limbaj pare aterizat aici de prin deșerturile Mongoliei) care într-un articol zeflemitor întitulat ”Text și context în apelul la rromânism lansat de Academia Română” (News letter – 10 februarie, 2017), ce pare mai degrabă scris de o persoană care abia și-a încheiat cursul de alfabetizare, critică de o manieră dezavuantă conținutul, stilul și semnatarii apelului, fără să se întrebe o clipă, în ce calitate o face și cu ce autoritate? Nu departe de el se situează și un oarecare Nichifor Cremene (rost online.ro din 9 februarie 2017) care de o manieră tendențioasă afirmă că apelul ”produce confuzie și neliniște”, că promovează un ”naționalism ieftin și sterp” într-un ”limbaj de lemn” utilizând o propoziție ”lungă și alambicată”, ceea ce arată clar că autorul, nu numai că nu a înțeles nimic, dar nici măcar nu a citit cu un minim de atenție apelul. Ceea ce este trist este faptul că această opinie apare într-o publicație de orientare creștină și națională.

Cam în aceiași termeni, dar mai nuanțați, se exprimă și o ”conștiință românească” în persoana lui Andrei Pleșu care în ”Dilema Veche” (nr. 678/16-22 februarie 2017), afirmă ritos că apelul nu este decât o ”demagogie ieftină într-un limbaj de lemn” folosind o ”retorică inerțială de partid predecembrist”, mai pe scurt ”o coregrafie previzibilă de fațadă, stilistică rudimentară, fără priză cu realitatea țării” (?). Să-i acordăm totuși circumstanța necesară unui om care, ajuns la senectute, încă plutește în ”realitatea transcedentală” a perioadei comuniste a cărei sechele le poartă (fără demnitate însă) și care și-a făcut un scop din a dezavua într-o manieră pseudofilosofică tot ceea ce este autentic românesc.

L-am asocia aici și pe prietenul său Gabriel Liiceanu care într-o manieră penibilă, dacă nu de-a dreptul ridicolă și în cel mai autentic stil fanariot, își prezenta țara la Bruxeles. În cazul domniei sale nu este de mirare atâta vreme cât se autoportretizează, chiar cu talent aș spune, în trei din operele sale; ”Apel către lichele”, ”Despre ură” și ”Dragul meu turnător”.

             În loc de încheiere

Nu voi încheia prezentarea acestor curiozități fără o reacție venită dinafară (celebra diasporă atât de dătătoare de speranțe, dar și controversată) când persoane mai mult sau mai puțin legate de glia străbună își exprimă de o manieră emoționantă ”grija, preocuparea și chiar nedumerirea” față de evoluțiile din România. Numai că după primele rânduri este ușor să-ți dai seama dincotro bate vântul și de care parte a baricadei se află. Pentru a nu rămâne în ceață (pentru că România este departe de ei) voi încerca să le deslușesc eu pretextul apelului intelighenției românești, pentru care orice intelectual ar trebui să manifeste un minimum de respect.

Pretextul este situația din țară în care șeful statului, care nu are nimic comun cu sensibilitatea și percepția acestei națiuni (pentru strămoșii săi sași românul era definit cu un termen pejorativ consacrat în folclorul zonei, mai mult cândva constituiau Unio Trio Naționem cu statut explicit antiromânesc), a reușit să o dezbine. Printr-o atitudine arogantă și disprețuitoare față de acest popor, privindu-l de sus cu un jignitor aer de superioritate (care amintește de un personaj de tristă amintire care privea în același mod Europa în perioada interbelică), a reușit să irite România profundă pe care nu o înțelege și nici nu are cum să o înțeleagă. Pentru că din fericire cei dn Piața Victoriei (adunați acolo în mod ilegal de forțe oculte și interesate, dar cu gir de la cel mai înalt nivel), nu reprezintă România profundă, ci zona vulnerabilă și manipulabilă a României care poate fi ușor mobilizată, întotdeauna cu temă și mesaj mai ales atunci când este nevoie.

Celor care comentează asemenea evenimente nefericite pentru țară (Michael Finkenthal – Apelul academicienilor-text,subtext,context și pretext, ”Observator cultural”, 17 februarie, 2017) și mai ales pentru faptul că le cauzează o stare de ”tristețe”, le amintesc că durerea este a celui care suferă și nu a celui care privește, așa că îi invit să ne lase în durerea noastră, iar cu privire la identitatea noastră națională le mai aduc aminte cuvintele lui Eminescu ”eu sunt român și punctum”.

Așa încât apelul academicienilor la apărarea identității, suveranității și unității naționale este nu numai oportun, ci de-a dreptul necesar, iar cât privește acel tineret, atât de zgomotos și inoportun în manifestarea sa, ne consolăm cu speranța că nu el reprezintă adevărata Românie, nu este acea Românie profundă care-și simte rădăcinile în glia strămoșească, își simte obârșia în spiritualitatea și cultura noastră, iar dreptul ei istoric - în istoria milenară pe care și-a făurit-o.

Acea Românie pe care generația primului război mondial a făurit-o cultivând dragostea de patrie și neam, atât de zguduitor mărturisită de tânărul comandant al Regimentului 2 Roșiori Bârlad, colonel Gheorghe Naumescu în scrisoarea de adio trimisă de pe front părinților săi înainte de a muri în încleștarea războiului; ”Scumpii mei, invidiați soarta mea fericită. Mor mulțumit că în viață am avut nobila misiune de a face educația patriotică a unui regiment de tineri viteji, le-am pregătit sufletul și le-am deșteptat conștiința datoriei față de scumpa noastră patrie”

O pildă de noblețe sufletească pe care tânăra generație ar trebui să o poarte în inimă și suflet, pentru că numai dragostea de Neam și Țară ți-o poate sădi.

                                           Valeriu Lupu – doctor în științe medicale