Culisele Diktatului de la Viena.
Germania și Italia au
șantajat România:
La 77 de ani
de la dictatul care a dus la separarea - vremelnică - a unei părți a Ardealului
de Țară, este bine să cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a
întâmplat atunci.
Cu cât știm
mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit
atunci.În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările
teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici
falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la
momentul psihologic al Primului Război Mondial.
Revenind la
momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre cei mai
redutabili istorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor
evenimente nefaste pentru noi.
Astfel,
printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania
nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!
De asemenea,
reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde
și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la
un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria
nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre
cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în
interesul nemților. Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării
existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului
anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România
în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.
Aceste
mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public, a „imposibilității” rezistenței românești în
fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a
ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.
Iată textul colonelui (r) Duțu,
marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):
26 - 27
august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație
româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.
Adolf
Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe
care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”.
La 26 august
1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și
România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von
Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe
miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale
ale Axei în vederea găsirii unei soluții”. Oferta trebuia însoțită și de un
,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga
responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul lui Benito
Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.
A doua zi,
convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop,
Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea
unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea
mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat
însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea
secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a
îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea
Ducelui.
La
Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf
Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit
Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă
amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că
în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți
factori: „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară
pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de
importantă, atât pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la
primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către
Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai
putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element
este problema extinderii războiului... Aceasta va duce la înrăutățirea
considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la
un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă
Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de pregătire
militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură...
Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil
Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul
pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor
germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc
cei de la Budapesta”.
În final s-a considerat că pentru
protejarea intereselor germane se impunea șantajul.
„Trebuie să
impresionăm deci România și Ungaria - a continuat Hitler - cu urmările grave pe
care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie
să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că
Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul.
Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să
accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei
eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și
național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis
cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma
urmelor este încă destul de mare... De altfel, Italia și Germania trebuie să se
gândească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența
statului român în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului,
integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și
Germaniei”.
În final,
Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă
intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin
intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în
apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei
și României în așa fel încât ele să fie ținute ca „două bucăți de fier incandescente și de a le
modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von
Ribbentrop.
Cu același
prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două
delegații, ci ,„la un moment dat, să se supună părților română și ungară o
hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai
constituie un subiect de discuție”.
Odată
stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat
harta și au plecat la Viena.
Pentru a fi
sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri
militare corespunzătoare.
29 august 1940. Dictatul de la Viena
(I).
După
primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine
să participe, la Viena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”,
regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului
etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei
cedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp).
Pe o poziție
asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui
Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere
al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca
îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală
frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie
mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere
teritorial”.
La 29 august
1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au
discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a
propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de
gândire”, ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord
să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând
asigurări că „arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile
Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma
decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis
„să se supună fără condiții” deciziei luate de „tribunalul” german și italian.
„Arbitrajul”
a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul
guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia
cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”).
După ce
ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar
fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni
impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de
un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea
Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în
câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau
să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”,
a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul
nu face bluf”.
La rându-i,
Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că
în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți
Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.
În același sens, Wilhelm Fabricius a
precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea
ungurilor.
Neacceptând
explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă”
despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că
viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era
dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză
între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce
trebuia cedat de România se situa între 68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25
000 kmp, cât a oferit România.
La protestul
lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul
german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți
pierde toată Transilvania”.
Eroarea lui
Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul
nopții, când a precizat că cifra de 25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de
România.
În final,
ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: „Sau
primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să
se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a
puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la
răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va
fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.
Consternat
și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail
Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor;
ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care
pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi
sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.
Apoi a transmis la București:
„Situația este mult mai rea... Toate încercările mele de a schimba sau atenua
hotărârea au fost zadarnice”.
În timpul
celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și
Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără
nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de
neacceptare a „arbitrajului” Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului
Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei
sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea
frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”.
Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.
Noaptea
târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici
„rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un
ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și
minutele”, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase
încă așteptând comunicarea noastră”.
Peste ani,
Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai
dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul,
și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.
Puțin după
miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a
început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele
german și italian”.
Față de
această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Nu
știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc
atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și
brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a
binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei
revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la
Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare pe Ribbentrop și
Ciano”.
În timpul
dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care
se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania
„nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.
În final, pentru primirea
,,arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a
abținut.
Hotărârea a
fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius,
care aștepta cu nerăbdare.
La orele
12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv
al scrisorilor de garanție: ,,În numele și din ordinul guvernului german
(italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă
cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a
statului român#. Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a
fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din
România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.
Apoi, la orele 13.30, delegația
română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese
convocată și delegația ungară.
În timp ce
Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului”, Mihail Manoilescu
a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von
Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.
După citirea
textului ,,arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației române i-a
fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de
demarcație româno-ungară.
„Ochii mei –
rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu
toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița
care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am
înțeles că cuprindea și Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat
seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în
disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la
noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că
puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea
ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru... În clipa aceea
mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.
Când i s-a
prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit
fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von
Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.
Cu greutate,
ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de
Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a
luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.
După ce
Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat:
,,Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide
acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.
„În felul
acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru –
avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi
de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano”.
Sursa: Prof. George Anca
E BINE DE ȘTIUT ISTORIA