E BINE DE ȘTIUT ISTORIA

Culisele Diktatului de la Viena.

Germania și Italia au șantajat România:

La 77 de ani de la dictatul care a dus la separarea - vremelnică - a unei părți a Ardealului de Țară, este bine să cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat atunci.

Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci.În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la momentul psihologic al Primului Război Mondial.

Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre cei mai redutabili istorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor evenimente nefaste pentru noi.

Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!

De asemenea, reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților. Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.

Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a „imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.

Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):

26 - 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.

Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”.

La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”. Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.

A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui.

La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atât pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element este problema extinderii războiului... Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură... Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta”.

În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.

„Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria - a continuat Hitler - cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul de mare... De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei”.

În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute ca  „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.

Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ,„la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.

Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena.

Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.

29 august 1940. Dictatul de la Viena (I).

După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp).

Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”.

La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că „arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei luate de „tribunalul” german și italian.

„Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”).

După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.

La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.

În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.

Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25 000 kmp, cât a oferit România.

La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.

Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de România.

În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: „Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.

Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.

Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea... Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.

În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului” Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.

Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”.

Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.

Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”.

Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare pe Ribbentrop și Ciano”.

În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania „nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.

În final, pentru primirea ,,arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a abținut.

Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.

La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție: ,,În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român#. Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.

Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.

În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.

După citirea textului ,,arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.

„Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru... În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.

Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.

Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.

După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat: ,,Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.

„În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano”.

Sursa: Prof. George Anca

E BINE DE ȘTIUT ISTORIA

GSM PROPRIETARUL DE PARTID 0h

PROPRIETARUL de PARTID

    Se tot aude, de o bună bucată de timp, că tudosianul vrea să-i ia partidul lui Dragnea (sic!). S-au vehiculat tot felul de scenarii. Unele abracadabrante. Parcă ne găsim în plin Ev Mediu ! Mai lipsește mătrăguna prin licorile oponenților.

E adevărat, Frontul Salvării Naționale (FSN), din care se trag cele peste 200 de partide, apărute la ordinul tătucului Iliescu în 1990, este o creație a grupului contrarevoluționar născut pe repede înainte de Crăciun. Lovitura fusese programată pentru 16 ianuarie 1990 !?! Urmele forcepsului a lăsat grave sechele, nici acum lecuite Povestea este arhicunoscută, doar Justiția oarbă nu ajunge, de 27 de ani, la acel adevăr care să ne elibereze de blestemul celui ucis sub zidurile Târgoviștei.

A fost un viol al democrației, în grup organizat, pe scenă rămânând azi un singur vinovat principal - Ion Iliescu, Cel apărut din neantul „epocii de aur” și agățat la butoniera Revoluției Române. Ultimul pe listă ! De fapt, la gâtul Revoluției pe care a sugrumat-o cu ajutorul interesat al unor „tineri de nădejde”, care se făceau că lucrează.

Pe 11 ianuarie, totul era sub control !

Atunci s-a născut primul proprietar de partid posdecembrist. Cum definiția sună puțin altfel (Partid politic - grupare de oameni constituită pe baza liberului consimțământ, ce acționează programatic, conștient și organizat pentru a servi intereselor unor clase, grupuri sociale, comunități umane, pentru dobândirea și menținerea puterii politice, în vederea organizării și conducerii societății, conform cu idealurile proclamate în platforma program.), s-a mimat democrația, în stil Cântarea României, inventându-se acea celebră a treia cale aplicată cu sârg antirevoluționar de găștile apărute sub nume de „partide democratice”, care de care cu nume mai sforăitoare cu obiectivul salvgardării nației etc. etc. etc.

 În realitate, toate sub comanda unică a noului / vechiului nomenclaturist Iliescu și a serviciile sale. Cele trei partide tradiționale PNL, PNȚ și PSDR, resuscitate de supraviețuitorii pușcăriilor comuniste, au fost infiltrate la greu cu oamenii FSN-ului, fiind supuse tirului necruțător al luptei de clasă. PSDR înghițit pentru a fi pus în vitrină, al doilea ras și doar liberalii mai respiră !

„Cine nu-i cu noi e împotriva … poporului !”, „Să plece de unde au venit !” urlau în megafoane cei care declarau emfatic „Noi muncim / Nu gândim !”(sic!).

Degeaba explica seniorul Coposu că nu are unde pleca. Doar la pușcăria în care l-au ținut comuniștii timp de 18 ani !... Contrarevoluționarii lui Iliescu nu vroiau să audă de autenticii și legitimii democrați ai României. Minciunile pe „televiziunea națională” curgeau râuri-râuri, bietele feseniste manipulate, leșinau de plăcere la scenele horror din cele opt / nouă episoade cu minerii in action pe plaiurile mioritice. Regizate de știm noi cine ! Numai Justiția independentă se face că nu știe.

Curând, primul proprietar de partid a devenit, încet-încet, marioneta propriilor membri, care au început, fără nicio jenă, prăduirea României. Când lucrurile luau o turnură neplăcută, paiața Iliescu era scoasă la fereastră până trecea zavera din Piața Universității sau alte piețe.

La începutul anilor 2000, se schimbă propietarul. Apare rafinatul și miștocarul Adrian Năstase, fiul generalului, căsătorit cu … tot din nomenclatura veche. Ei, alt aer, altă școală ! Comportament perfid, cu înclinații tot mai vizibile dictatoriale. Pesediștii simt pericolul și-l neutralizează pe domnul-tovarăș Năstase. Este scos la rampă, propietarul-chiriaș, col. Traian Băsescu, care primește ordin să treacă pe Dreapta și să lichideze PNL cât de cât pus pe picioare. Totul s-a petrecut în 24 de ore. PD → PDL. Ca-n filmele cu același regizor !...

Trec peste perioada când proprietarul-prostănac, Mircea Geoană, tot fiu de general etc. etc. se chinuia să conducă PSD (de fapt, condus sub acoperire de la distanță de Băsescu - incredibil, nu !?!) și ajungem la proprietarul-plagiator Victor Ponta. Cu șarmul tinereții, revigorează nucleul dur al electoratului stângist (alte plase, alt design, alte gogorițe) și preia din mers partidul.

Printr-o manevră á la Brutus, își lichidează aliatul uselist, Crin Antonescu. Se instalează în fruntea guvernului în concubinaj, la vedere, cu „javra națională” de la Cotroceni. Ce să ne mai ascundem, tovarăși ! Doar suntem între noi !

La sfârșit de 2014, la Cotroceni apare un alt președinte. Mult mai greu de controlat de FSN - FDSN - PDSR cu cele două aripi PSD și PDL.

Ce fac, băieții ? Dau drumul la câinii populismului. Ponta este devorat iar la butoane este așezat un neica nimeni de prin Teleorman. Involuție firească, îmi suflă lelea Safta.

Printr-un deșănțat joc de imagine, cu un program de guvernare tip Păcală și Tândală, grupul de interese de tip mafiot, din interiorul PSD, reușește, cu doar 18% din electorat (sic!), să preia conducerea executivă a României.

La numai o lună, omul cu mustăcioară trece la operațiunea de proprie salvare. Fiind puțin penal. Apare Ordonanța 13 în toiul nopții. Ghinion ! Țugulanii ies instantaneu în piețe. Peste jumătate de milion 

În mai puțin de șase luni, gogoașa umflată pe toate ecranele televiziunilor din subordine, se sparge și PSD ajunge la premiera mondială de „asasinare” a propriului guvern. La trei luni, asistăm cu uimire tentativa la devorarea celui de-al doilea prim ministru pesedist pus de vătaf.

În timpul ăsta, banii recent intrați zboară din buzunarele românilor !

Serialul PSD contra PSD se joacă de mai bine de două trimestre. Noul sezon - Se ridică tudosienii - este urmărit cu sufletul la gură pe micile ecrane. Dragnenienii sunt în corzi ! Se va schimba proprietarul de partid ?

De fapt, se va reforma din temelii FSN, așteptată de mulți români și  comunitatea europeană și să devină partid de stânga european ? Episoadele sunt urmărite mai ceva ca Dallas. Geaba sondorii lucrează la imaginea roz a partidului. Urmează agonia prelungită a actualului proprietar. Geaba se dau semnale de unitate de nezdruncinat !... Tradiția e tradiție ! Vine ignatul.

P.S. Postul de președinte la Curtea de Conturi a României care, de regulă, se atribuie Opoziției, pentru a se înlătura orice bănuială asupra modului de cheltuire a banului public, este confiscat de Putere. Acum este dat unui prieten la cataramă cu vătaful Dragnea ! România ajunge pe noi culmi ale acoperirii hoțiilor !

Trăiască democrația originală !

Toate bune ?

ASALTUL BALCANILOR (IV) pe BLOGUL lui GĂBU

http://blogulluigabu.blogspot.ro

Căutând după Mere 14

Căutând după Mere 14

Povestea fiecărui om trebuie să fie povestea unei învățături sau ar trebui să fie, că, Doamne, fiecare om e aparte, e, ca soarele o melodie preferată, în iubire, e artă pentru ceilați ori, Ben, eşti, Doamne, de altă parere şi tu fiind, ca tătă lumea, vorba prietenului meu jurist şi dramaturg, publicist-scriitor din Coldău, Beclean, domiciliat în Dej şi sfințându-se ca om potivit, se sfințeşte cetățean de onoare cu diplomă primită de la Primăria Dejului (eu am zece cărți publicate şi sunt de peste 40 ani domiciliat în Ciubăncuța, comuna Recea-Ctistur, însă primarul nu-mi dă o diplomă de cetățean... cu experență sau nu-i de cărțile mele să le sponzorizează, cum nu-i de mătrăgună doamnă bună, mărită-mă-n iastă lună, de nu-n iasta în cealaltă, ca să nu rămân nemăritată, dar ce-i păsa lui primarul fiindu-i de fotabal şi nu contează cât cheltuie ca să petreacă dând bere şi mici, cum dă când s-apropie votarea ori darea de seamă de la CEAPE, că cei din urmă vor fi cei dintâi şi cel din urma, râde mai bine ? Dragomir e ca o pasăre rară, pasărea din mână dată pentru fericire, pentru pasărea din gard - cum a dat-o estul vestului (pentru scris, ca Alexandru Stark lupt oare cu birocrația, cu mişcarea hârtiilor...). Eu de unde să ştiu, că dacă-s vorbe multe, lucru-i mai puțin, că nu de vorbe e nevoie, ci de fapte, de unde să ştiu ce face Dumnezeu, că nu-s păscălitoare, zice Vica şi n-avea răbdare să-şi aştepte pe Marius, feciorul ei, să vină după servici s-o ducă la un control medical pe la Cluj pentru cealaltă zi (acesta, Vica, i-a telefonat, dar Mistrețu', Celemen îi scoate ochii: "Nu eşti mireasă, să te duc ziua"). Nu m-aşteptam să vorbească astfel cu ea, cu mamă-sa, dar cum apa nu-i bună nici în pantofi... meii zburdă pe câmpii, hai să ne jucăm copiii.

...şi-n necaz cine, Doamne, ne consoleză ? întrebă Dragomir (Mircea Cărtărescu de ce vorbeşte pe scriitorul Eugen Barbu de rău? Se revanşază, că şi alții îl vorbesc de rău ? Îl vorbeşte de rău pe omul Eugen Barbu, dar nu şi de cartea lui “Principele”. Oare nu toți avem un moment de final ? Ştim care ni şansa ? Oile lui Dragomir, îngrijite de Dragomir unde pieriseră într-o clipă? În legăn, Ben, pe o pânză de paiangen un elefant alături se legăna şi pe pânza de paingen se legănau doi elefanți şi ajungem să numărăm până la zece, că leagunul se legăna împins de tine Ben Todică şi hinta, uțuțu,' se uțuța... (Corina Chiriac e de un leat cu mine, e cu "Opriți timpul", că roata nici cea a lui Irina Loghin nu se întoarce, să mai aibă 16 ani... de ce să oprim timpul ? Nu l-om fi folosit timpul suficient şi eficient, cu plinătate Marcel Proust şi acest nufar alb s-o fi ofilit, veştejit, că-n grădinuță avem o floare şi floarea trebue să o udăm, ca să crească mare? (Chiriac, tatăl Corinei, o fi dintr-o "Scrisoare pierdută"?) şi... merge bou şi se întoarce de la şcoală vacă (Veronica era ageră la minte, nu se pune problema, că mama e o comoară) şi emisiunile lui Corina Chiriac sunt emoționante şi calde şi la aniversarea a 14 ani de televiziune "Național", chiar dacă bătrânii zic: "ce ni scris, în frunte ni pus" (şi unii-s, ca şi cum n-ar avea uşă la casă).

E minunată tenismana Simona Halep, e culme ca o vreme bună-e o conştiință națională şi o performanță mondială şi bucuria mă-mburdă-n Rai.

Dragomir atunci când a fost de-o şchiopă a  fost lăsat jucându-se cu Hilu, a fost lăsat să aibă de grijă de Sabina, sora lui înfăşată în legăn aşezat la gârliciu pevniții, la gura, intrarea în beciu unde Iacob Miron a fost legat fedeleş, c-a fost pornit pe scandal la nunta bunicii cu bunicul şi tot în beciul aiesta cumnatu-su aiesta Viorel l-a scuns să-l salveze, că a înăllțat drapelul în vârf de brad pe coastă, cum o făceam şi noi pionerii pe catargul din curtea şcolii ori corăbierii pe "toate pânzele sus", pe bricul şcoală "Mircea". Dragomir lăsat cu soru-a până vine bunica din sat unde zăbovise uite-o răul şi n-o uite binele mai mult, deşi vorba lungă sărăcia omului şi cum Sabinuța, Sabrina după plânsul fără încetare, că nu mai înceta din plâns, Dragomir n-avea astâmpăr şi Dragomir ar fi plecat la joacă în sat, că nu că le ajungea ocolul, curtea, bunicului largă hârjoneală cu Hilu frate cu Iancăla, evrei, plecat, emigrat, pe timpul răboiului în America, de a scăpat astfel de gazare, că nemții şi nu Eminescu şi poporul român erau antisemiți, deci Dragomir dacă văzu şi văzu,că Sabina nu mai încetează cu plânsu împinse leagănul pe treptele pevniții până ajunse dinjos cu gura-n jos în uşă. Noroc, c-a venit după apa lelea Anica a lui Picii după apă la fântână şi o auzise pe Sabina scâncindu-se, c-altfel bunica ar fi nimerit-o la înmormântarea Sabinei. (o auzi, că nu era fântâna departe de unde se auzea acel sunet înfundat, ca din cer de fântână văzut în adânc de Blaga unde s-a nascut veşnicia la sat şi bunica îmi zicea, că-i un şarpe, dar eu cu deşteptăciuea de copil, că-mi umbla mintea cum mişca coada la vițelul mort în grajd la ceape replic la vorbele bunicii: - "Păvăluc, acolo este un şarpe" dar eu: "vreau să-l văd".

Veronica când trecu  armata română prin Sâmpetru-Almaşului, Sălaj, pe atunci județul Someş, regiunea Cluj ( la vre-o 40 km de Cluj şi 30 de Huedin şi de Jibou, că era raionul de care parținea şi plasa Hida la 3km) deci până a fugi pe păduri, că cei îmbătați cu vodcă îi puteau căşuna rău cu toate că era numai un copil de 12 ani, dar aieştea cu pula sculată nu le pasă că pizda-i câcată, că mojicii erau bolşevici rusnaci, ca atare soldații români văzând-o un boboc de floare deabia mijit, drăgălaşă Veronica, cu drag o îmbiară cu o măgăruşă care fiind genstantă n-o puteau trambăla, pune la povară pe drumul lor de marş, de înaintare, drum mult, greu, cu poticniri, ca la război cu dificultăți, o îmbiară, dar ea ruşinoasă, însă plină de candoarea îmbobocirii pentru a înflori, ca floare de trandafir în lege, ea Veronica, inițial îi refuză, dar când văzu, că alți şi alți săteni se înghesuie, ca la pomană, în cele din urmă acceptă, şi Todoru lui Horlău, Puşcaş, la primul târg de la Hida o vându şi îi cumpără rochia de mireasă, rochie de carton, diftin, stabă, stofă înflorată şi alte bunătăți trebuitoare, că anii treceau şi te trezeşti nepregătit pentru "surprize, surprize, Andreea Marin", că viața îşi avea rostul şi era bine, că ne ține drumul, zicea Vica ("bine că o ține drumul" şi se referă la Daria, care-i fără stare ca o cuştiriță tot pe drumuri, ca o veveriță, ba la şcoală, ba la bar, ca veverița după alune, provizie, pentru iarnă, că acest D'ardagnean era numai din sângele meu, ceilalți trei Atos, Portos şi Aramis, muşchetarii lui Dumas-Tatăl, după el porecliți pruncii lui..., fiind pruncii lui Vica cu Celemen Tudorel din Urişor, dela Coşteie, dar eu n-am ținut cont, că ea a mai avut trei copiii şi de 8 ani e venită acasă la părinții care-i bine până-i ai, venită de la el, de la Tudorel, în fiecare an, ca o iepuroică bună de prăsilă i-a făcut pe muşchetarii români, cavaleri a scriitorului român Ioan Dan, pe ultimul mohican Flaviu-Teodor îl purta în burtă, pântece, şi pe al treielea nenăscut, îl purta în pântece ferice ca mamă, dar fiind imposibil să îşi ducă traiul cu-n bețiv şi un curvar, ca Tudorel, Vica nevastă-mea, a venit Vica cu coada între picioare şi a venit acasă împinsă din spate şi de nănaşă-sa Tica Borzului: "după ce-i mai sta să te zdrobescă de tot, să te omore-n bătaie nebunul aiesta?" şi multe alte vorbe a curs ca grăunțele din coş în moară să-şi schimbe numele în făină şi în cele din urmă a convins-o pe Vica să nu mai stea cu primul ei bărbat, să nu stea indiferent de situația ei, că-i lucru ruşinos să îți părăseşti bărbatul cununându-te cu el la bine şi rău, ca s-o duci până la moarte fără să iai calea mânzului; se ştia că eşti legată de omul tău până la moartea unuia şi aflăm ce i-o spus Iisus la fântâna lui Iacob, ce i-o spus blajin samaritencii, care se mira că omul şi Dumnezeul Iisus ştie toată povestea vieții ei: ce şi cum, ce a făcut şi câte nu face un om într-o viață de om !).

Ce se ascunde la subsolul CASEI POPORULUI ? La noi asta se numeste grandomanie iar la vestici cand se construieste ceva se numeste performanta tehnica, cultura si civilizatie. Cum le ştii, ca la carte, mulțumesc, Ben, băiatule!

Lucram tot în comuna Sâmpaul ca Asistent veterinar, dar locuiam în Berind la familia Prtic, Partenie, lucuiam în Berind peste deal având Topa-Mică, sat renumit pentru'că era satul poetului Ion Alexandru, că de-aici se trăgea ca o lumină şi credință adevărată de-acasă, învățând, Doamne, înțelepciunea de a ne iubi unii pe alții, de la iarba verde, Ioan Şandor cu numele oficial, din cauza ungurilor şi tendinței de maghiarizare a poporului român, aşa cum şi eu purtam ca un intrus al României, deşi nu eram un străin, o vinitură, un emigrant, în dragă de Transilvania mea, purtam numele de Ferghete, iar Ion Alexandru cea de Şandor (dar ce vă zic Ceea ce ştiți şi dumneavoastră?) şi eu având sector de activitate şi în Brind, ca inger a Domnului (mă refer la subsemnatul), dar şi în Topa-Mică, ca o binecvântare şi o iubire de oameni şi de animale, fericită ocazie să cunosc familia Şandor, unde am fost ospătat de părinții acestui poet transilvan (şi mi s-a dat să citesc plin de credință lucrarea de doctorat: Eminescu şi Pindar, şi am citit în casa unde el a mers de-a buşilea, a făcut primii paşi gângurind mulțumit de prima biruință) şi el, Ioan Alexandru, un fără egal, chip şi asemănare cu Dumnezeu, c-asta era Ion Alexandru, părintele imnelor, un Eminescu al unor vremuri contemporane mie, în ciudă că unii ziceau cu ezitare, că în anii de comunism, ani şi de liceu le-a fost greu, frustant, deşi anii şcolari n-au fost întretăiați de vacanțe fără eleganțe şi o justificare, dar, Doamne, probabil asta-i o formă de reformă a învățământului făcut, ca mai marii țarii să-şi ia doctoratele plagiind fără fi condamnați pentru fapta, sminteala lor, şi  mi-a fost oferită această ocazie dragă şi de pomină de doctorul veterinar dintr-o prostie, c-a venit el ca localnic să lucreze pe plaiurile natale, a venit cu-n sâc, sâc, că n-ai mărgele roşii, c-ale mele, vrâdu-mi rău fără să-şi dea seama făcându-mi bine, a venit, ca un drac la el în sat, deşi nu urma sfatul care mi-l spuse mie bunica: "Păvălucule, să fii bun cu oamenii, să fii bunuc, popular, toată viața, o pâine, ca pânea cea de toate zilele, să fii o pace a tuturor, o iubire de oameni cum ne zice şi Tatăl Cel Ceresc, (popa predică asta în biserică şi ce rău e-n asta, ştiindu-se, că nu treci cucrăul nici părăul, dar cu binele, dragostea şi răbdarea față de oameni, de oameni de toate felurile, treci până şi marea, a venit doctorul Toşa Liviu să-mi fie şef după ce în partea locurilor stăpâni ai inelelor, veterinari, medici, au fost: Ion Precup dus de partid la direcția sanitar veterinară pe județul Cluj, pentru'că era un bun meseriaş, profesionist, un om-tovarăş principial, cu Dumnezeul de a preveni bolile animalelor domestice şi a le trata la nevoie, prevenind se înțelge şi îmbolnăvirea oamenilor, la Nădăşel, în satul natal a lui Toşa Liviu fiind până la venirea lui şi Ciki Arpad din Săvădisla şi Gherman, dar lui Toşa din prostie i-a trebuit Tehnician veterinar de dispensar, i-o trebuit şi din capriciu, prostie incognito, pe Vlădău Viorel din Sumurduc (lucrase şi la Ceape Sâmpaul şi când Tonea consăteanu lui de la dispensar merse la Orsa, ca însămânțător artificial la animale-taur pe bicicletă cu sula în servetă, se transferă la Circa Sanitar Vetetinară, Viorel  Vlădău, cel care avea să se împuşte cu puşca de vânător ori să se otrăvească cu stricnina din dotarea dispensarului, deşi era căsătorit cu Rodica din Şard, eu trebuind sa-mi iau paşaport pentru Berind ş Topa-Mică spre fericirea de a cunoaşte pe Ion Alexandru, ca pe un păstor blajin şi blând.

Trebuie sa fim conştiința a ce ni se întâmplă, ca metehanță a lucrului bine făcut, de ce situația proastă nu e îndreptată, schimbată, pentru'că-i viceversa ca la Leter în “două lozuri”, că-n Kir Ianulea, Ocl Făclie de paşti, unde-i nițică răbdare... şi mă rog  "e pe dincolo pe dincoace şi pedincoace pe dincolo.. (aşa o fost la țigan mielul după ce nănaşul român îi dase la finu-su țigan o oiță şi-i fată, țiganca informată întrebă curioasă pe bărbatu-su: "da,cum îi mo mielul?  - "da, cum să fie? pe pe dincolo-i pe dinoace... (vroia să zică în felul lui: alb cu negru). Răul ne cam bagă lacrimile-n batistă, dar cine schimbă situația proastă? pestii din conducerea țării nu-şi bat capul pentru aş ceva, că de-aici din rău aiesta de nu le cură le picură... Asta ne lezează, ne afectează ( de ce numai lor să le meargă bine, ca boierilor în vremuri apuse deglorie? De ce oamenii de rând să n-aibă o siguranță la ei acasă?). Patriotismul nu ni o floare la ureche, floare la butonieră, ca-n Pădurea nebună a lui Zaharia Stancu ori din Ce mult te-am iubit, Jocul cu moartea..., ca să nu rămânem de căruță având preseverență pentru unele lucruri să ni se merite, c-ar fi de ce avem nevoie imbatabil, dar cine mai ține cont, c-ai nişte părinți şi nişte eroi la care pe morminte cum zici, Doamne, trebuie să le presarăm nişte flori, dar cine-s cei care au uitat de Elena şi Nicolae Ceauşescu, că pe vremea lui se învăța în şcoli mai normal despre Olga Banci, Vasile Roaita, Ana Ipătescu, Nicolae Bălcescu, Mihai Viteazu, despre plăieşii lui Stefan Cel Mare... şi manualele nu erau pe ales, dar erau bogate? savuroase,  în conținut, ori cât ministru PoP s-ar strădui cu manuale de înteres național, manuale lăudă care nu mai ajung gratuit, dar nici altucumva la elevi (care-i eplicația şi a cui e vina?), nici laptele în comerț neavând grăsimea, spuma groasă, naturală, că tehnologia...  sofisticată fură omul (nimic deosebit? tagma jefiutorilor făcând necaz şi pe vremurile lui Tudor din Vladimir, 1821) De ce n-aducem lucrurile la firesc, la normal, ca globalizarea să nu ne înghită indentitatea națională, personalitatea, sensul existenței? Cum ne păstrăm în valoarea noastră?.

Într-adevăr, Doamne: în zilele noastre, e o indutrializare, clonare, de doctoranzi şi doctorate, poroci falşi câtă frunză şi iarbă şi minciuna o avem rege la masă..., Ben.

Cine e mai cu dor intraductibil, ca Ion Creangă mai sprințar povestitor, mai fără egal ca prietenul care l-a îndemnat s-o facă, să povestească popular-proverbial uzând de graiul comoră rară, cazanie cu vorbele de duh-proverbe şi zicători, doine, care răsunau la şcoala unde era dascal-apostol şi la Bolta-Rece la o ulcică de vin gustată cu savoare regească-busuiocană din podgoriile Descrițio Moldave având în suflet şi minte tezaurul şi patrimoniul poporului său genial cu înțelepciunea inegalabilă a gliei şi a lui Deccebal şi Zamolxis, cu un pretutindeni universal de pâine şi pace, acoperământ spirirual tras în mâine cu liturghia din spice a ceea ce-i iubire cu drept cum dreptul de a te naşte pentru oameni, omenirea să îmbrace cămaşa fericirii?

 Veronica lui Todoru' lui Horlău a fost surprinsă de căldura şubei, cojoc, pufoică, de cioban, păstor, mirând-o grija lui, grația gesturilor alitătoare, compartamentul neaşteptat, nesperat, mângâitor neştiut de ea, de Veronica, până atunci din partea cuiva o surprinse părândui-se, că Dragomir, fecior focos, coborâse nu se şti cum, ca--n nopți de sânzâiene, coborâse crugul cerului împânzit de stele, ca păşunea cu oi cât hotarul la păscut pe timp de vară, ca-n olimp zeii cu Zeus care judeca pe Prometeu pentru'că deschise cutia Pandorii pentru muritorii pământeni, oprindu-se şi timpul, recuperându-se parcă până şi timpul pierdut de maistru Marcel Proust. Lui Veronica nimeni nu-i furase în habă, şezătoare, batista ascunsă în sân lângă acele măruță după care jinduia şi omul bătân, puse bine lângă busuioc şi iasomie, nu-i furase nici un fecior neapucând să meargă la lelea Veronica Avram, "Surda"la care Hilu-i țâpase o fată-n poalâ, că barbatul şi-o scutură, se uşrează şi pleacă fără griji şi el s-a chiar dus prin acele Americi, lăsâd-o pe Surda (surdă de anume, ca Eva Cristea a Todoru Lichii Peticosu, măriitată cu Pavel Mânzat a lui Gherghica frate cu Ionaşu Horjului (horj, sculă cu care lemnarii, ca domnişorul Karoi, făceau parcane la ramele ferestrei ori a rămelor de la tablouri, Eva era măritată cu vărul lui Vica, cu Pavel şi el fiind din Cibăncuța), Veronica, văduvă, deşi nu se măritase niciodată, dar la care-n casă, la Veronica lui Avram se ținea şi adunau fetele şi feciorii, se adunau fete şi feciorii la şezătoare, la scaun cu tri picioare, unde fetele descântau să le vie feciorii, să n-aibă stare şi aşzare cum n-are apa-n vale până la ele-n şezătoare şi era o vie preocupare, un neastâmpar o joacă, distracție (de cum intrai în casă era o tindă unde tineretul vesel, plin de energie, de putere şi vedere ieşea la gâscă, la țucat, perechi, petechi şi asta mai cu tâlc de cum o făceau la  periniță sau la Mi-am pierdut o batistuță şi cine mi-o aflat eu îl rog ca să mi-dea, ca să-i țuc gurița... din tindă se intra în camera unică şi sărăcios mobilată, că tată-su, aiesta a lui Avram, după ce se încurcase fată-sa cu jidanul Hilu nu mai vroii nici să-i mai auda de nume, mai ales după ce acesta-şi luase lumea-n cap şi se duse mâncând pământul în țări împărțite, să schimbe mălaiul, pâinea de mălai, pe pâinea de grâu sau săcară. Camerele nu erau podite având fața de lut, dar lelea Veronică muiere harnică o lipea cu lut (găseau tineretul podeul curat de puteai linge mere şi mac de pe jos, chiar dacă casa era acoperită cu pae, ca cele-n aer liber la muzeul satului Hoia.

Veronica şi Dragomir, s-au făcut luntre şi punte. Prcă fulgerase şi tunase şi omătul se viscolise... doar un criminalist, sau indian apaş, ar fi putut vedea, ca Dragomir care observase urmele de picioare desculțe, urmele de paşi care se peirdeau în zare, în orizont, văzându-se în depărtare păr lung de femeie şi aiesta năucitor depărtântându-se (aşa ceva era de cartea recordurilor, carte pe care Dragomir n-o cetise şi  se derula ca-ntr-un film, Dragomir un om mic mare, devenit mare, matur, în lege, fecior la care-i venise rândul, că se mergea şi pe rândul satului, ca să le păstorească oile, că nutrețul era insuficient în gospădăria gospodarilor țărani, deşi trudiseră cât fusese vara cu zile lungi, călduroase toride, caniculare, copleşitoare, ostenitoare..., dar iarba nu odrăslise şi se topise de uscăciune, de secetă, dar iarba rară nu era îndestulătoare, dar truda era mare...

Greu e să furi un ou, e greu să mănânci un bou, dacă n-ai început cu-n ac pentru a face lui Dumnezeu pe plac şi când oille nu ți-s acasă şi culmea: că n-ai nici boii pe limbă, că eşti turcă, nemțoică, fătucă şi la radio-şanț gura nu-ți are măsură, că de ce să nu-i spui lui Regina, chițoaca de la Dihor şi dece le zice la familia Găvruş de-a Dihorului, cine sfântu ştie? chiar de ce să nu-i spui, că-i, ca Gheorghe şi Şandor, nişte înțelepți a satului sau de ce să nu-i spui, că-i cu nasul pe sus, ca Ion cu steagurile, ca Ion din Hăşmaş, ca Letu din Sâmpetru, ca Grigore şi Domnişorul din Osoi şi ca Dumitru cu pipa din Ciubăncuța..., că nu ne iartă Dumnezeu dacă nu ne iertăm şi noi pe greşiții noştri, se bagă, ca mâța cu botul lipăind la blidul cu lapte, Eva aiasta, deşi surdă şi nu ştie ce necazuri împărțim, împartăşim, ştiind prostiile ei, că i-o spus ei cineva (nu spune cine, că-s născocirile ei răutăcioase) cineva io spus, că Marius, Mihaela-Ştefania şi Flaviu-Teodor, celemenii lui Vica sun  țigani, că Todorel, tata lor, e țigan şi asta ai deduce şi după denumirea locului unde stă, locuieşte la "Coşteie" în Urişor, suburbie a Dejului, deşi nici preotul bătrân, nici cel tânăr din Urişor nu adevereşte aşa ceva întrebat de mine, nu zice că ar fi tata lor țigan, Tudorel Celemen adică, dar lumea din lumea rea bagă zânzanie între oameni, ca... politicienii care gospodoresc prost țara, doar pentru înteresul lor merge bine țara şi nici în străinătate nu-i aşa roază viața, deşi pe nicăieri omul nu trăieşte fără speranță, fără vise, că Dumnezeu ne-a pus mâna-n cap şi ne scuteşte sub aripa sa, că ne dă din tot şi de toate, echo-sănătate, că-i mai bună ca toate, dar trebuie să ştim, că ne dă cu bunătate şi plinităte, părinteşte ne dă, dar nu ne bagă-n straiță, traistă. Nici zile n-au intrat în sac, deşi argumentele, delicatesuri după Mircea Dinescu, argumentele politicienilor nu stau bine pe picioare, că de ce să te țină pe tine, Dragomire, ca pe palmă? Pentru'că munceşti la "Rapid" calificat la locul de muncă fochist? sau de ce naiba ? Zmăul ce te ia la trântă, află el de ce, te-nfundă pe rând până-n gât şi-ți taie cu paloşul tău capul (aflând motiv, cauza morții tale: ai fost bolnav incurabil, te-ai sinucis şi foe verde ți s-o gătat binele, zilele... şi nici n-ai avut timp să vezi cărțile fiului tău Pavel, publicate, deşi nu-ți explicai, n-aveai explicație la: "Pavel, o să ajungă om mare"...)

Dragomir îşi făcea inimă rea, sânge rău, furând pe când tată-su era concentrat, furând ouăle din cuibar de la casa lor, a bunicii şi bunicul, îi scria din Buda sau Peştea, că i s-a adus vorba despre Dragomir, că bea ca un porc şi duhăneşte, fumează, ca un belfer şi îi scria amărât, necăjit; "Pe măta aud aici, Dragomire, că n-o asculți şi, că nu face față numai cu surorile tale Sabina şi Viruța" (Elvira, după numele fetei lui frate-su Petru Ferghete căzut pe front în 1915) şi câte rugăminte nu-i făcea scriindu-i Viorel, tată-su... Acuma se joacă de a vațea ascunselea, de a țâța-mâța, alba-negra, că-şi dau tromfii, aşii de roşu şi ghindă, dar nu-şi dau demisia, c-asta-i imperativ de a juca cartea şi Mihai Tudoase ştie care-i mişcarea pe tabla de şah, ştie mişcările şi-n ringul de box şi suspiciuea o pune deoparte, la spate, că nici curul nu-i departe, neinteresându-l ce-a zice unul sau altul (s-a zis şi despre Viorel-Victor Ponta şi tot el a rămas, el e sus, că cine ce i-a făcut? Numai Dumnezeu judecă, Doamne?!). Deneaul face guvern, sare ca o gaie prins cu mâța-n sac arătându-şi ghearele ascițite şi pisica blândă zârâind rău (a câtea nevasta, Triceanu?); ce-s şi cu minciunile aiestea? Kovesi e cu filozofia cu care şi-au făcut un şef, dar zice, că n-au o metodologie, strategie, cu ce-ar trebui să facă ? dar ce vreți salarul merge, rufele murdare se spală în public, cu acte-n regulă, că zice, "Dama cu camelii", că nu este nici o problemă, deşi nu este echitabilitate, nu se respectă, şi controlul formal, nu reflectă activitatea noastră, contolul e tematic, dar nepragmatic şi care-i atmosfera compromițătoare transparentă? (dar până acuma care a fost lucrările plagiate pentru doctorate sau pentru a ieşi din puşcarii fără a executa complet pedeapsa şi aşa incompet, incorect, dată, meritând pentru fapta lor mult mai mult, dar palamentaril şi ei fiind cu musca pe căciulă şi că le poate veni rândul au făcut-o şi votat-o în dorul lelii cântând iordane şi fluierând în biserică, fără teamă, că există un Dumnezeu pentru toți fără diferență, egală pentru toți)? supărare şi nervi întinşi, la pământ, dar câte nereguli pedepsite ? În haina în care te superi, te desuperi fără a o şifona nefăcându-se ce-ar trebui să se facă (asta-l nedumerea pe Dragomir: "ei tot bine, mulțam fain", că nimeni nu-i vinovat de nimic nefăcând cu subiect şi predicat nimic pentru neam şi țară?) Până la urmă: Duelul, câştigul de capă şi spadă, e jucăria noastră de pe acoperişul castelului cu acoperişul înconjurat pe partea din dos, deşi Mircea frate-meu, Aurel Neagu, Ionu Lelii, Crişan Vasile, Bura, Fărcaş Nicolae, Dragan Liviu... dar noi n-am suferit, ca parlamentarii nici când e vorba de necopetență în cazul unora, ei incompetenții nefiind pentru țară, însă sunt competenți fără nici…, nici-o smitală când e vorba de ei, de înteresul lor personal în cădere liberă.

Băiat fiind; copil înfumurat şi neastâmpărat, după ce ploase şi apa crescuse, se tulburase schibându-se din transparentă tulbure, gălbuie, moloasă, dar eu scăpasem din casă, ca o pasăre din galiscă, din colivie, ținut pe vreme ploioasă să nu fiu făcut ciucilete, ca un pui ploat, trimis la coperativă, magaazin, cu câțiva bănuți să-i aduc țigări lui tata, luiDragomir, mă simțeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu. Prin spatele prăvăliei, magazinului, trecea apa Sâmpetrlui care se mărise; învolburase şi copii nemaiputându- se băga-n râu, că viitura-i putea răsturna de pe picioare şi,ca pe Gusti Forța putea să-i  înece şi sătenii să te afle cum l-o găst pe el la podul Hopoii ori ajuns în valea Almaşului să te afle dincolo de Baica, Bălan, podul Tihăului, V-ar sau să nu fii găsit, că pe la Jibou se revărsa Almaşul în Someş (copii aruncau cu pietre de pe mal pe deasupra apei să scoată pe dracu din apă, să vadă aruncând cu pietre, să vadă de câte ori o saltă dibaci pe deasupra apei până a se scufunda piatra şi de câte ori îl scot pe dracu din apă şi joaca aiasta fără noimă bucurându-i cum bucură concurenții când olimpicii iau medalii şi-s urcați pe podium, strigau care de care vicorioşi: "mă io l-am scos pe dracu de tri ori", strigau c-o scos dracii: o dată, de două ori... de ... şi nefiind deschis magazinul, n-am ce face şi culeg pietre şi eu pietre şi încep să scot şi eu dracii, dar având banii mărunți în mâna dreaptă, nu ştiu cum se face că arunc banii de țigări şi să vezi câți draci fără număr scot eu, că dacă draci mi-o trebuit, draci am scos, lăsân pe tata fără țigari. Plâng disperat ştiind că m-aşteaptă cureaua, sfântul Nicolae, scos de tata, de Dragomir din pantoloni, ca să mă învețe minte, aşa cum o învățat-o minte popa pe Smarandița lui punând-o călare pe Calul Bălan.

Băiet fiind păduri cutreram şi lângă izvor mă culcam…, citeam pe Mihai Eminescu încărcat de emoție şi energie asemeni lui lui Dragomir ajuns cu Veronica, ajunşi în fața altarului, la cununia lor, preotul Nicola Petru întrebându-i: "cu voce nesilit de nimeni iai, Dragomire pe Veronica...

"-Veronica, nesilită de nimeni, iai în căsătorie pe Dragomir? "şi asta se petrecea, se întâmplase, dupa ce bunicu Viorel vorbise cu vecinu-su Păcurar de-a lui Pintescu de a anunța pe Todoru lui Horlău şi a lui Pintescu devenise taroste şi martor la căsătoria lui Dragomir, anunțase pe Todor Puşcaş, că vor veni la pețitul fetii lui, pentru Veronica (şi asta era, ca să nu pice, ca la casă fără gazde şi omul putea să n-aibă de unele şi de altele şi cine-ar vrea să fie găsit, ca luat din oală, pe nepusă masă, nepregătit? Casa oricui era casă de oameni, că nu tăiau frunze la câini, ca pleava, gozul, societății. Când au ajuns pețitorii nu era pe masă nimic, cum bunătățile erau înşiruite la Crăciun, că prima mai întâi şi mai întâi era târgul, înțelegerea: care ce dă ca zestre tinerilor ((socru mare tata lui Dragomir şi socru mic tata lui Veronica): ce pământ, iosag, spațiu locuibil, unde să stea tânăra familie, celula societății (am învățat de la comunişti, că familia e celula societății şi ce rău e-n asta, cu ce a greşit Ceauşescu zicând că trebuie s-avem grijă de ea, s-o protejăm, să avem grijă de familie?), că toți trebuiau să înceapă cu ceva, de la ceva, să-nceapă cu dreptu de la lingură şi furculiță, de la ac şi ață... Fata şi băiatul, sunt scoşi în tindă să hotărască dacă se iau sau nu lolaltă, sunt sau nu hotărâți: e pae, fân ori chiar otravă, adică: pare-hotărât un: "nu"se lua pe nu în brațe, fân e un da, dar otravă e din toată inima, din tot sufletul, acordul lor (şi ce-au hotărât cei doi: Veronica şi Dragomir? putea să nu fie otavă? deşi Nastasia, mama lui Dragomir nu prea era de partea lui Veronica, că-i fată orfană de mamă şi n-o avut cine o învăța de mică, câte trebuie să ştie o femeie şi femeie, muiere, nevastă, urma să fie şi Veronica. Uneori bunicul enervat pe obştea satului, care era şi fuse strâmbă, ouă feştite cu beşini, îşi descărca nervii prosteşte pe bunica că-i o rea: "o muiere cu ochii mnerui şi dată dracului", cum după el mulți ani mai târziu influiențat de bunicul Viorel stropşit, a zis, că maică-sa "e femeia cu ochi mnerui şi dată dracului şi, Doamne, l-a scos din sat") Pe Ben cine l-a scos ditamai din țară, dar, Doamne, câți alții de ce au devenit amărâții: săraci, dar nu proşti, au devenit emigranți, robi străinătății, slugi la dârloagă (de ce , Doamne s-au lăsat înhamați de minciună, de impresia artistică, deşi doar o viață trăim şi rău o trăim şi insuficient?!

PAVEL FERGHETE RATUNDEANU