Ana Urma - Anotimpul Ottiliei

Anotimpul Ottiliei

Anotimpul Ottiliei

Pe tibia-n jos, autor: Ottilia Ardeleanu, editura Rafet 2017, carte premiată în cadrul Festivalul internațional de creație Titel Constantinescu, ediția a X-a, Râmnicu Sărat 2017, premiul Mircea Micu. Postfață: Ioan-Florin Stanciu, copertă: grafician Mihai Cătrună,  ilustrație: Alina Astăluș

Cartea este structurată  în două părți cu titluri distincte:  umblă păsările cu vorba și timpul cu flori în sân, conține poeme în vers alb, bogat nuanțate în discursuri lirice la limita dintre confesiune și revelație târzie (Ioan-Florin Stanciu), înviind între două coperte o lume  apusă. Luând ca sistem de referență această lume aproape uitată, Ottilia Ardeleanu pare să fi descoperit și concentrat în Pe tibia-n jos comoara străbunilor. Resursele ei sunt inepuizabile, trăirile, experiențele, sentimente cu învolburări idilice sau întorsături de destin recompun un tablou cu eroi decupați din trecut, al căror rol este acela de scoatere la lumină a rădăcinilor, de vindecare a memoriei și limpezire a unor afecte impregnate cu amintirile copilăriei trecute prin filtrul poetic al gândirii mature. Oamenii simpli fără ifose sunt ecoul observatorului lucid și sincer cu el însuși, în speță poeta, cu spirit critic și de autoanaliză privindu-se peste ani ca subiect al acțiunii. Pagini intacte ale copilăriei și adolescenței par scoase anume din vechiul album pentru a reconstrui acel univers, dând senzația că fiecare întâmplare  relatată este un eveniment istoric de extremă importanță: dădurăm ce dădurăm cu mâinile/ și din piatră începură să iasă toate/ istoriile (pe tibia-n jos) sau iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Plecând din ținutul unde umblă păsările cu vorba călătorim alături de  copila zburdalnică pe când umărul// nu-i ajungea la umăr-ul tatălui (mama ne aștepta cu sufletul la gură iar), treptat descoperim pe tânăra pasionată de învățăturile filozofilor (n.a. cioran) și ajungem în timpul cu flori în sân, când mama avea o rochie de jerse roz// mi-o dăduse mie  eram la liceu (niște rude). Pentru reflecții și întrebări existențiale moartea stătea lângă mine// mă păzea și își făcea de lucru prin bătătură/ seara dădea pagina lui cioran (singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă), răspunsurile nu întârzie să vină, necruțătoare: ...în straie/ ca tăciunele treceau sătenii/ cum pacea în căutarea ilincăi/ o îmbrăcară în mireasă și plânseră (pe-a lui măria din deal a petrecut-o tot satul).

Piese în același puzzle vechi ascunse prin unghere de suflet, copii jucăuși, rude, vecini, cunoscuți cu nume proprii sau porecle pitorești adăugă jocului dimensiuni fabuloase: cum omoram orizontul/ cu pietre// îl asaltam cu praștiile// el se târa prin ochii noștri răniți// lungeam brațele și/ îl rostogoleam/ pe nisipul cu tălpi/ de copil (amurg). Prin locul pe care îl ocupă în ierarhia afectivă rețin atenția portretele: ale părinților,  ale prietenilor de joacă, rudelor, vecinilor, cunoscuților. O lume față de care omul matur a păstrat o dragoste neștirbită, aproape un cult. Trăirile vârstei fragede adânc infiltrate în memorie i-au modelat simțirea, personalitatea: mai ții tu minte zarzărul din poarta de la țaica stanca / îl făcuserăm microfon / stăteam pe rând în fața lui și/ îi recitam oricui trecea (nopțile se lăsau cu cearcăne).

Nisipul, apa, copacii, câmpia și mai târziu cărțile erau frumusețea  ascunsă a copilăriei la sat, acolo unde toate păreau rânduite anume pentru a crește și transforma armonios fondul liric al omului de mai târziu. Copilul de odinioară înfățișat cu umor și detașare, imprevizibil și năstrușnic privind în jur cu pupilele dilatate, întreține nota de firesc și realism pe tot parcursul cărții. Nu lipsesc umorul, nostalgia și bucuria, dar și drama, expresiv relatate prin racordarea continuă a prezentului cu trecutul. În poezia habar nu aveam noi de ce-o fi și ce-o mai păți, frământările iau proporții, atmosfera apăsătoare, gândul și revolta mocnită înving negura memoriei și grav se revarsă în versuri: pe floarea o bătea vânt de durere/ cu biciul dădea în ea  scuipa și înjura// gângănii de gânduri de la cel mai timid/ până la cel mai voinc prindeau curaj și/ scriam amenințări pe o hârtie inocentă// floarea chema copiii de pe uliță/ la o ciorbă cum numai ea știa să dreagă  pentru ca pe final optimismul să revină răscolitor, ca un ecou: iar noi chiuiam de bucurie și ne jucam/ cu sufletul ei ca un covor fermecat. Oscilând între căutare și răspuns se observă tinderea spre oralitate, ton declarativ pe alocuri cu accente ușor mustrătoare, dar pline de căldură, de umanism și acel inefabil al vieții poetei, în strânsă legătură cu locul natal și oamenii lui.

Poezia are valoare cathartică, de  purificare a spiritului, de atenuare și limpezire a unor neliniști. Așa cum pentru un pictor culorile sunt prelungiri nevăzute ale irișilor înflorind pe pânză, pentru poet cuvintele sunt corpuri vii ale sinelui în exprimare dând sens trăirilor interioare, implicând negânditul,  tăcerea creatoare, imaginabilul. În tabloul general al cărții creionează mici ferestre, poeme atemporale, de neasemuită frumusețe: vin unduindu-se/ cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare/ vin cu trupuri saline mici/ clepsidre de carne numărând dorințele tale// vin râzând nepăsătoare// scriu aerul cu buzele lor// cum ai vrea să treci și tu prin aerul acela// numai una stă pe prispă/ mai departe de gândurile ei/ să simtă din ce direcție bate vântul/ cititului în cărti (un fel de martie).

De la înălțimea imaginației, poeta ni se dezvăluie parcă șoptit:

vere găsii tastele tocite

mă auziși

dădui să apăs și n-avui pe ce

mă gândii cine să se fi plimbat pe ele

ca pe dalele pe care

încăpeam cu iubirea mergând

ei ce vremuri silfide

se scurseră prin toți

nu mai e unul cum îl știuși

da ce-mi veni

mă uitai la buricele degetelor

și mă luminai

Am reprodus în întregime poezia străfulgeră (cu accent pe ultima silabă, n.a.) pentru a sublinia cursivitatea discursului, tonul echilibrat, dorința de confesiune a poetei în demersul ei de a uni cele trei dimensiuni ale timpului, înveșnicindu-l în poeme, prin: aducere aminte (trecut), așternerea pe hârtie (prezentul), darul primit de mine ca și carte și aceste impresii de cititor, pe care la rându-mi le dau mai departe (viitorul).

Se observă intercalarea metaforei în firul drept al poemelor, împrumutându-le din grația spontană a spiritului: se iubeau să nu-i știe satu/ că parcă n-aveau copacii ochi// o să mori cu sângurătatea pe bătătură (umblă păsările cu vorba); un copil și dreptul lui de a-și trăi clipa: nu crâcneam/ pentru o clipă de copilărie/ în praf ca viața sub pisălog (modele de lut pentru oameni care trec); ușor stabilind legătura între omul simplu și spațiul său vital mulțumită își legă baticul sub bărbie/ și se duse în singurătatea ei/ cât gospodăria (da prin satu ăsta aproape nici țâpenie); spirit de observație si analogii: mai era și dadă-sa/ creșteau viermi de mătase// mă așezam într-un colț și ascultam cum/ scriau partitura pentru drumul mătăsii (îi ziceam băbica).

Fără a da senzația de surplus, cuvinte moderne se împletesc cu unele vechi: găsii tastele tocite (străfulgeră); să rupem pâinea asta/ coaptă-n țăst (sângură pe lume da cât l-am iubit), exprimări arhaice sângură, muica, iote și citate filozofice coexistă fericit în același timp si spațiu al copilăriei: avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că/ nici din trei oameni nu mai găsești doi de același neam (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Pe parcursul lecturii abundă cuvintele care prin prezența succesivă a vocalelor a și u dau expresivitate și amplitudine versului și un anume tâlc. Timpurile gramaticale conjugate la trecut, dominant fiind perfectul simplu, reflectă permanența și dorința de eternizare lirică a unui spațiu existențial important prin pitorescul dezinvolt și relatarea nudă a vieții la sat într-o Oltenie de mai demult.

Cartea este surprizătoare ca întreg prin unitatea de fond a poemelor, tonul de confesional, monologul continuu din care nu lipsesc personaje memorabile, diverse ca tipologie omului de la țară, optimismul devine mod de a fi în exprimare, devine poveste și stil. Oriunde am deschide-o (cartea) vocea poetei intonează liric, cântecul uimirii, al candorii, al seducției nevinovate și primilor fiori: ... trebuia să mătur frunzele/ și numai în dreptul porții / ochii neastâmpărați săreau gardul/ în timp ce îngânam un cântec de-al nostru// când te apropiai de fântână/ inima începea să joace șotron... (de atunci fustele până la genunchi mi se par cele mai elegante).

Pornind de la aforismul lui Paul Valéry, după care visul nu poate fi nimicit sau descompus în componente, poeta pare a aduna și valorifica trăiri disparate într-un tezaur de viață care dă putere ființei, o oglindă a liniștii în care se privește însuflețită de legăturile tainice dintre ființă și univers realizând importanța darului și a dăruirii deopotrivă la cina cea/ de taină/ stăteam până se închina de culcare/ satul/ părea un coș cu pâini calde// fiecare pleca spre casă/ cu steaua lui în frunte// visele/ se întâlneau/ la cină (s-au născut într-un sat). În Pe tibia-n jos este concentrat un fragment din povestea de viață strălucind în lumina poemelor, altfel decât am citit până acum la Ottilia Ardeleanu, poeme ca un descântec de neuitare, pe unde umblă păsări cu vorba și timpul cu flori-le în sân.

  Vaslui, 28.01.2018

  Ana Urma