INDEMNUL PRIMAVERII - Sfantul
Inochentie al Odessei
Vazând
frumusetea naturii în timpul primaverii, vazând bucuria si multumirea tuturor
fapturilor si auzind corul cel minunat al înaripatelor care fac sa tremure
vazduhul si sa rasune dumbravile si câmpiile de cântare, cine nu va fi gata sa
repete din tot sufletul si din toata inima ceea ce a grait Facatorul, îndata
dupa ce a zidit lumea: „iata toate sunt bune foarte!” (Facere 1, 31). Fiecare
din noi – si poate nu o singura data – si-a aratat dorinta ca primavara sa fie
cât mai lunga. Dar cu toate acestea ea este foarte scurta, mai scurta decât
toate anotimpurile anului, ca si cum ar vrea sa ne arate prin aceasta ca si
petrecerea noastra în Rai, la început, a fost pentru putina vreme.
Pentru ce
atotputernicia dumnezeiasca ne înfatiseaza în fiecare an, în timpul primaverii,
o astfel de icoana a facerii lumii s i a starii noastre celei dintâi? Au nu
pentru ca vazând lucrarile atotputerniciei lui Dumnezeu sa ne învatam a fi
plini de recunostinta catre Acela „Care atunci când trimite duhul Sau toate se
întaresc si se umplu de bunatati, iar când Îsi întoarce fata Sa, toate se
vestejesc si sunt gata a se preface în tarâna”? (v. Psalm 103, 28-31)
Schimbându-se în vremea primaverii întreaga înfatisare a pamântului, putem
spune ca toata lumea ce ne înconjoara îmbracându-se în câteva zile cu frumusete
si podoaba, întelepciunea dumnezeiasca pare a ne zice fiecaruia dintre noi:
Uitati-va ce pot Eu sa fac pentru voi, daca veti fi vrednici de aceasta! Luati
aminte de ce v-ati lipsit voi prin pacat si ce puteti dobândi daca veti cauta
sa va lepadati de el si de stapânirea lui cea pierzatoare!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 32-34.
STATORNICIA CREDINTEI - Sfantul Ioan
din Kronstadt
Cum trebuie
sa creada în Hristos cel ce nu-si îngaduie nici o clipa sa puna la îndoiala
cele spuse de Domnul în Sfânta Evanghelie si cele cuprinse în învatatura
curatei Sale Mirese – Biserica? Se cuvine sa adune în inima o credinta atât de
puternica, încât, pastrându-si libera vointa, sa nu se lase cuprins nici o
clipa de prefacatorie si nici atras de partea potrivnicului. Crestinul nu
trebuie sa fie ca valurile marii, iscate si apoi risipite de vânt. Credinta
noastra sa nu fie „da si nu”, ci numai „da” întru Hristos (cf. 2 Corinteni 1,
19).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 445.
CARAMIDA - Sfantul Teofan Zavoratul
Trebuie sa
tinem piept vapaii patimilor cu vapaia focului dumnezeiesc. Pâna când nu este
arsa, caramida este farâmicioasa si moale, iar dupa ce petrece în foc si se
coace acolo, se face stavila în calea focului si a apei.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127.
Scrisoare
către Eminescu (II)
Bădie Mihai!
S-a scurs
mai mult de o jumătate de veac de când trăgeai clopotele de alarmă prin versul
Domniei-Tale și făceai cunoscut lumii de-atunci pericolul mare și hăul spre
care se îndreaptă atâția corupți ai vremii. Stâlpii de taverne, înțepeniți pe
scaune, cu ochii buimăciți, cu minte-mprăștiată și gândul rătăcit, copiii
națiunii lipsiți de orizonturi, bălăcărindu-și viața în glodul decăderii te biciuiau pe suflet, te zgârâiau pe creier.
Străbunele glorii le fluturai în versuri, nutrind speranța sfântă că doar-doar o renaște în inimi înecate în
tone de alcool dorința de-ndreptare și pofta de-a fi OM.
Eroii de-altădată luptând din greu să aper-un
hotar, sihaștrii vlăguiți de post și rugăciune, atâția prometei înlănțuiți de
propriile lor idealuri, țărani săraci nădăjduind culesul erau doar câteva
modele de viață, ce le propuneai prin scrierile tale tinerilor fără tinerețe.
Rămâneai dezamăgit, bădie, căci prea adesea vorbeai la niște stârvuri, uneori
putregaiuri fără speranță de odrăslire. Cu mintea ta isteață vedeai în viciul
acesta al beției pericolul ce paște o generație, o națiune chiar!
S-a scurs
mai bine de un veac, bădie, și piesa este aceeași! Eroii s-au schimbat.
Tavernele se înmulțesc, bețivii de asemenea: În fumul gros de mahoarcă se
îngrămădesc mulți, tot mai mulți, și tineri și vârstnici. Idealurile sunt
firave, realizări deloc, pungile tot mai goale, copiii tot mai triști.
Femeile-s bătute și alungate la ore târzii, pâinea lipsește de pe masă,
hăinuțele sunt rupte, de cărți nu mai sunt bani.
Prin șanțuri
ne zac junii, alcoolul duhnește de departe. Înjurături le sunt vorbele alese
din gura împuțită, din sufletul lor sterp. Flăcăi vânjoși ca bradul se ofilesc
degrabă, când Bachus îi adoptă ca fiii săi pe veci. Dușmană le e lumea,
părinții, copiii și frații, iubirea lor e sticla, și halba, și paharul.
Se-nchină doar lui Bachus, în cârciumă-și pierd vremea și toată agonisita o duc
la cârciumar!
De te-ai
face astăzi și-ai încerca să numeri cârciumile răsărite pe pământ românesc, ai
înnebuni. Guri de iad, bădie, guri de iad, prin care șerpii gheenei ne înghit
vlaga națiunii, ne tulbură orizontul, ne îngreunează zborul!
Se repetă
istoria, bădie, și, din păcate, se repetă mai întâi prin tot ce are mai murdar,
mai josnic și mai morbid!
Cu bine,
bădie, pe curând!
Sursa: Pr. STANCIULESCU ALEXANDRU BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu