VORBE, VORBE, VORBE... - Sfantul Ioan
din Kronstadt
Ne aflam
într-un cerc profan de discutii. Vorbe, vorbe, vorbe... De cele mai multe ori
goale, în care nu se sufla un cuvânt despre Dumnezeu – Tatal nostru al tuturor
–, despre dragostea pe care ne-o poarta, despre viata viitoare, rasplata
cereasca; de ce, oare? Pentru ca oamenii se rusineaza sa aduca vorba despre
Dumnezeu. Dar ceea ce uimeste mai mult este ca chiar oamenii care trec drept
evlaviosi si drept „luceferi” în societate arareori vorbesc despre Dumnezeu,
despre Mântuitorul Hristos, despre valoarea timpului, despre înfrânare,
judecata, fericirea viitoare sau chinurile vesnice, atât în cercul familiei,
cât si în acela al oamenilor de lume, si îsi petrec adeseori timpul în discutii
sterile, jocuri de societate, distractii. Si aceasta se întâmpla tot pentru ca
se rusineaza sa înceapa o asemenea discutie , temându-se sa nu devina
plictisitori sau ca nu vor putea sa o poarte ei însisi cu sinceritate. O, lume
desfrânata si pacatoasa! Vai tie, ce vei face în ziua judecatii obstesti, în
fata nemitarnicului Judecator! „Întru ale Sale a venit, dar ai Sai nu l-au
primit” (Ioan 1, 11). Da, Domnul si Creatorul nostru nu este primit la noi!
Nu-L primim în case, nu-L „primim” în discutii. Sau, iata, cineva citeste
Sfânta Carte sau zice rugaciuni cu glas tare, dar oare de ce o face în sila,
fara chef, de parca i s-ar împletici limba în gura? Nu din prisosul inimii, ci
fiindca se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se misca. De ce oare?
Din dispretul fata de lecturile duhovnicesti si fata de rugaciune, pe care diavolul
i l-a sadit în inima, dintr-o falsa rusine. O, sarmanii mei oameni! Va rusinati
de ceea ce ar trebui sa tineti la cea mai mare cinste! O, fapturi
nerecunoscatoare, na ravite! Ce chinuri meritati pentru o asemenea purtare?
Sfantul Ioan
din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 158.
GRADINA - Sfantul Inochentie al
Odessei
Aruncati-va
privirile asupra orisicarei gradini veti voi: într-însa, cu sosirea primaverii,
totul s-a înnoit, înfloreste si miroase frumos; iar unele ramuri si unii arbori
care în timpul iernii nu si-au pastrat viata launtrica, acum sunt goi, uscati,
morti si întuneca cu prezenta lor stralucirea celorlalti arbori. Primavara a
adus viata, îmbracaminte noua si podoabe pentru toata împaratia plantelor.
Unele ramân însa tot în golatatea si urâciunea cea de iarna. Pentru ce? Pentru
ca întru ele s-a stins viata launtrica, s-a pierdut putinta de a primi hrana,
de a respira aer si a-si pune în miscare sevele lor. Iata, deci, icoana
adevarata a omului pacatos, care ne arata cum va fi acesta în ziua Învierii
obstesti! Si el, în mijlocul schimbarii si prefacerilor necontenite ale
materiei, va ramâne întreg, deoarece f irea omeneasca este nepieritoare si
nemuritoare. Însa pacatosul va fi asemenea arborelui uscat sau mort. Când, pe
pamântul cel nou, sub noul cer, totul va învia si se va lumina, el se va arata
mort cu duhul, urât cu trupul si va avea soarta arborelui uscat. Nici un
gradinar nu sufera multa vreme ca gradina sa sa fie slutita – primavara mai
ales – de pomii cei uscati, apoi cu atât mai vârtos Gradinarul cel ceresc nu va
îngadui ca pacatosii prin prezenta lor sa stâlceasca Raiul desfatarii celei
vesnice! Si El va porunci sa se adune pomii si ramurile uscate si sa fie
aruncate în focul cel vesnic. Zicem vesnic, caci sub cerul cel nou si pe
pamântul cel nou toate vor fi vesnice.
Cum si prin
ce putem înlatura de la noi aceasta grozava soarta? Vadit lucru, ca nu prin
curatia si sfintenia noastra, caci unde este omul care sa nu greseasca? Atunci
prin ce? Prin credinta în Domnul nostru Iisus Hri stos, prin ale Carui daruri
se acopera toate nedreptatile noastre si prin al Carui Sânge se spala toate
pacatele noastre! Prin cainta sincera pentru pacatele noastre, unita cu
parasirea tuturor deprinderilor noastre rele si a tuturor faptelor
întunericului! Prin rasplatirea dupa putinta a nelegiuirilor si strâmbatatilor
noastre cu fapte bune izvorâte din dragoste si smerenie! Iata drumul ce duce la
pamântul cel nou si sub cerul cel nou! Alt drum nu mai este si nici nu poate sa
mai fie.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 60-62.
VIATA LUNGA - Sfantul Ioan din
Kronstadt
De ce îi da
Dumnezeu omului viata lunga pe pamânt? Ca sa aiba timp sa se pocaiasca, sa se
curete de pacate si de patimi si pentru ca sa-i patrunda în inima tot adevarul
si toata dragostea, prin educarea simturilor, în raport cu binele si cu raul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 266.
CA VANTUL - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Mare este
nerâvna si lenea noastra la rugaciune. Întotdeauna ne rugam, sau avem tendinta
de a ne ruga grabindu-ne, ca si cum am vrea sa ispravim mai repede, sa sarim
peste ceva, fara a cauta în adâncul inimii. De aceea rugaciunea noastra este ca
vântul: se isca, bate si se duce.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 497.
PASARILE AGERE - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Pasarile
care traiesc sub cerul liber sunt istete si prevazatoare si nu se dau prinse.
Când unele ca acestea vad pe careva apropiindu-se de ele cu gândul de a le
înhata, tâsnesc îndata în sus, daca se afla pe pamânt, si în felul acesta
scapa. Si crestinul trebuie sa fie ager si prevazator sa nu-si lase prins
sufletul de vânatorul cel nevazut. Sufletul este ca si pasarea cerului;
diavolul este vânatorul cel rau, care cauta sa prinda suflete. Asa cum pasarea
cerului, avântându-se în zbor spre cele înalte, scapa de vânator, si noi, când
ne vedem dusmanul – pe diavolul care ne vrea sufletul luat în captivitate, prin
fel de fel de momeli pamântesti –, trebuie sa ne desprindem îndata de acestea,
sa nu ne lasam prinsi de ele nici o clipa, sa zburam cu gândul catre cele
înalte, la Iisus Hris tos Domnul si Mântuitorul nostru, pentru ca în acest chip
sa scapam mai lesne de cursele vânatorului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 96
VESMANTUL SUFLETULUI - Arhimandritul
Sofronie Saharov
A dobândi
rugaciunea înseamna a dobândi vesnicia. Când trupul sta sa moara, strigatul
„Iisuse Hristoase” devine vesmântul sufletului; când creierul nu mai
functioneaza si este greu sa ne aducem aminte alte rugaciuni, în lumina
cunostintei dumnezeiesti ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înalta
spre viata cea nestricacioasa. < span style="color: #999999;">
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Rugaciunea – experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr.,
Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 163.
IDEILE - Sfantul Nectarie al Eghinei
Ideile se
disting ca sensibile si abstracte, în acord cu obiectele din care sunt deduse;
de asemenea, acestea se împart în: teoretice, morale si sentimentale; din
ideile abstracte se nasc: a) ideile teoretice, anume cele despre nemurire,
sfintenie, fericire s.a., b) ideile morale, cele ale dreptatii, virtutii,
evlaviei s.a., c) ideile sentimentale, cele ale frumosului, binelui, adevarului,
desavârsirii. Omul îsi rânduieste viata, actiunile, faptele în raport cu aceste
idei. Acordul cu aceste idei poarta numele de stare ideala si subliniaza faptul
ca fiinta care o respecta pe aceasta e spirituala, pe când dezacordul fata de
aceasta stare apartine realitatii imediate sau se afla sub imperiul poftei si-l
defineste pe adeptul acesteia drept o fiinta materiala; de aceea si faptele si
stiintele sunt cu adevarat stiinta si arta când au o dimensiune ideala; daca
sunt lipsit e de aceasta sunt [pur si simplu niste] experiente si munci pline
de cazne, asa cum sunt activitatile animalelor, de exemplu ale castorului,
maimutei si ale celorlalte patrupede si pasari, a caror viata se afla sub
semnul realitatii imediate, adica supusa poftei si redusa la materialitate si
moarte.
Sfantul
Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr.
Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 70-71.
CEASORNICUL - Sfantul Tihon din
Zadonsk
Vezi ca un
ceasornic, odata ce a fost întors, merge neîncetat si fie ca noi dormim sau
suntem treji, lucram ori nu facem nimic, el îsi urmeaza mersul sau necontenit,
pâna când arcul i se destinde de tot si se opreste mecanismul. Asa este si
viata noastra: de la nastere si pâna la moarte ea întruna se scurge si se
scurteaza. Fie ca ne odihnim sau trudim, veghem sau dormim, stam de vorba cu
cineva ori stam în tacere, viata noastra îsi savârseste cursul ei necontenit,
îndreptându-se spre sfârsitul sau, si astazi este deja mai aproape de ispravire
decât ieri sau alaltaieri, iar în ceasul acesta – mai aproape decât cu o ora în
urma. În acest chip, fara sa bagam noi de seama, viata noastra se scurteaza!
Asa trec ceasurile si clipele! Însa nu putem sti când se va opri mecanismul si
când pendulul î si va înceta bataile sale. Pronia Domnului a ascuns de noi
acestea ca sa fim mereu pregatiti pentru savârsire, orisicând ne-ar chema la El
Stapânul si Dumnezeul nostru. „Fericite sunt slugile acelea pe care stapânul,
venind, le va afla priveghind” (Luca 12, 37). Nefericiti sunt dar cei pe care-i
va gasi cufundati în somnul pacatului! Aceasta întâmplare si cugetarea asupra
ei te învata, crestine: 1) ca vremea vietii noastre se scurge fara încetare; 2)
ca ne este cu neputinta sa întoarcem timpul care a trecut; 3) ca trecutul si
viitorul nu ne apartin, ci doar ceea ce avem acum este al nostru; 4) ca nu ne
este dat sa ne cunoastem sfârsitul; 5) ca prin urmare, mereu, în orice ceas,
trebuie sa fim gata pentru a iesi din viata aceasta, daca vrem sa murim
fericiti. 6) De aici întelegem ca unui crestin i se cuvine sa se afle în
necontenita pocainta si în nevointa cea întru c redinta si cucernicie. 7) Si
precum vrea sa fie gasit la sfârsitul zilelor sale, asa trebuie sa se straduiasca
a fi în orice vreme a vietii lui, întrucât nu stie dimineata de va ajunge sa
mai prinda o seara, iar seara nu cunoaste de va mai apuca sa vada zorii unei
alte zile. Caci vedem uneori ca, aceia care de dimineata umblau sanatosi, seara
zac fara suflare pe patul mortii, ori cei ce-au adormit la sfârsitul zilei nu
se mai trezesc dimineata, caci ramân sa doarma pâna ce va suna trâmbita
Arhanghelului. Or, cele ce s-au petrecut cu altii se pot savârsi si cu tine si
cu mine, de vreme ce noi toti nu suntem feriti de nicio întâmplare cu putinta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 121
VINOVATIA IN PROCENTE - Arhimandritul
Sofronie Saharov
Când ne
rugam mult, atunci întelegem diferenta dintre dobândirea cunostintelor din
carti si dobândirea cunostintelor din experienta personala. Daca într-o anume
fapta noi suntem vinovati 5%, iar altii sunt vinovati 95%, daca noi ne
îndreptam vina noastra de 5%, atunci nu mai simtim vinovatia celorlalti.
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr.
Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 262-263
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
„Te iubesc” este un sentiment important care
trebuie împărtăşit. Constat cu tristeţe că, deseori, exprimarea afecţiunii faţă
de o persoană pe care o iubim este şi rămâne atât de dificilă. Mă gândesc la
numeroşi părinţi care se tem să-şi manifeste intimitatea şi afecţiunea în
prezenţa copiilor. Mă gândesc la îndrăgostiţii care se ascund de privirile altora
sau, şi mai rău, la îndrăgostitul căruia îi este frică să-şi exprime
sentimentele. De multe ori, am vrea să facem acest lucru, însă nu ştim cum.
Pentru că n-am fost deprinşi cu exteriorizarea şi manifestarea sentimentelor
noastre, ne este frică că vom fi refuzaţi. Dar pe urmă putem să regretăm foarte
mult. Prima şi ultima dată i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, când era pe patul
de moarte. Şi am început să plângem amândoi. Nu pot să ştiu la ce se gândea ea
atunci… De aceea, când putem într-adevăr să spunem cuiva că îl iubim, este un
moment minunat, privilegiat, şi nu trebuie să ne fie frică de nimic. Te iubesc!
Anume pe tine! Ai putea să fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. Aş
putea să i-o spun lui Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie însumi." André Moreau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu