Ideea unității de neam și țară în viziunea eminesciană

Ideea unității de neam și țară în viziunea eminesciană

”N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă

cu dânsul de gândul unității naționale

și de pornirea de a se da întreg pentru

ridicarea neamului românesc”

                                Ion Slavici

          Introducere. Printre multiplele orientări și idei cuprinse în opera eminesciană se regăsește, cu asupra de măsură, ideea de unitate națională în spațiul românismului pe care Eminescu îl trasa cu certitudinea cunoscătorului, bazându-se desigur pe izvoare istorice. În opera lui politică, formată din peste 287 de articole de fond sau editoriale, la ”Curierul de Iași”, ”Timpul”, ”Federațiunea”, ”Fântâna Blanduziei” etc,  scrise de-a lungul celor opt ani de publicistică (1876-1883), ca și în opera sa poetică, unitatea de neam și țară apare ca un fir roșu sub formă de românism, spațiu dacic, spațiu românesc, romanitate, unitate lingvistică, unitate de tradiție, cultură și spiritualitate.

Va fi uimit și deopotrivă încântat să constate, în peregrinările sale prin țară și ”străinătate”, asemănările izbitoare între graiurile diferitelor zone populate de români, în portul inconfundabil, în obiceiurile, datinile și mai ales în unitatea de credință exprimată prin spiritualitatea creștin-ortodoxă. Îndeosebi similitudinea lingvistică îl determină chiar să afirme că limba română este singura limbă romanică care nu are dialecte în spațiul în care se vorbește, ci doar graiuri asimilate ca subdialecte. Aceiași unitate îl va determina să afirme răspicat ”Politicește putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă e o realitate atât de mare și energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui. Azi limba este una, azi datina e una, rasa este una, iar etnologic e unul și același popor care nu mai doarme somnul pământului și al veacurilor”

           Ideea de unitate națională și spiritul epocii.

Secolul al XVIII-lea și mai ales secolul al XIX-lea au fost dominate de ideile iluministe ale renașterii și ale revoluției franceze. Anul 1848 va însemna corolarul cristalizării acestor idei, prin faptul că majoritatea națiunilor europene își caută rădăcinile și încep să se definească ca entități naționale prin cultivarea sentimentului și spiritului național. De reținut că cele trei imperii, ce dominau harta Europei (Imperiul Țarist, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic) la acea vreme și care erau într-un permanent conflict pentru teritorii și sfere de influiență, se confruntau cu tendințele separatiste ale numeroaselor entități naționale ce intrau în alcătuirea lor. Epoca industrializării în plin avânt, extinderea schimburilor comerciale și dezvoltarea infrastructurii de transport și comunicațiilor, vor stimula orientarea naționalistă, context în care mișcările naționale se extind și iau amploare.

Pentru spațiul românesc ideea unionistă este cu mult mai veche în comparație cu celelalte entități naționale ale Europei. Această idee se naște odată cu dezintegrarea Daciei lui Burebista, capătă contur sub Decebal, victimă a Imperiului Roman și apoi a invaziei popoarelor migratoare, ca după secole să se regăsească în micile cnezate și voiedvodate și mai ales în cele trei principate; Moldova, Valahia și Transilvania cu teritoriile adiacente. Începând cu secolele al XI-lea și al XIII-lea, prin descălecatul Mușatinilor pentru Moldova, Basarabilor pentru Valahia și a voievodatelor transilvane ale lui Gelu, Glad și Menumorut, sentimentul unității naționale devine o constantă în provinciile formate, mai ales în Transilvania după cucerirea de către regele maghiar Ștefan cel Sfânt între anii 1001-1015, ocuparea cu statut de voievodat fiind definitivă două sute de ani mai târziu sub sceptrul regelui ungurilor Bella al III-lea (Cronica notarului Anonimus - Gesta Hungarorum).

Spre deosebire da Moldova și Valahia, care-și vor apăra cu îndârjire independența vreme de două sute de ani, ca apoi, până la războiul de independență (1877) să intre sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Voievodatul Transilvaniei va rămâne provincie autonomă, chiar dacă periodic o regăsim sub suzeranitate maghiară, otomană sau habsburgică. Transilvania își va păstra autonomia prin armată proprie, administrație și dietă proprie, numărând în istoria sa 106 voievozi în perioada 1002-1540 (majoritatea cu patronim românesc), 37 de principi transilvani (români, maghiari și imperiali) până în 1765 și șase mari principi aparținând dinastiei habsburgice, începând cu Maria Tereza și terminând cu Franz Josef la 1867. Urmează o perioadă de 51 de ani când Transilvania va fi, pentru prima și singura dată în istorie, încorporată regatului maghiar (1867-1918) sfârșind prin revenirea la patria mamă la 1918, anul Marii Uniri, în fapt anul Marii Reuniri după cum vom vedea mai departe.

Se poate spune cu certitudine că cea mai semnificativă influiență asupra populației daco-getice și traco-ilirice din aceste teritorii, au avut-o ocupația romană și invazia slavă, a căror amprentă o poartă limba și cultura noastră. Toate celelalte valuri migratoare, de regulă prădătoare (vizigoții, gepizii, hunii, avarii, pelasgii, cumanii etc),  trecând pe aici aveau să lase puține urme, parcursul lor fiind mai degrabă în căutarea unui spațiu vital care să se potrivească cu fizionomia și cultura acestor seminții. Etichetată de unii ca vid istoric pentru populația autohtonă, motivație ieftină în viziunea celor care vor să-și construiască o istorie proprie, în această epocă a existat cu certitudine o populație autohtonă pe aceste meleaguri, considerată de mulți istorici ca cea mai veche populație a continentului, a cărei rădăcini se înfing adânc în neolitic. Această populație nu venea de peste munți, așa cum încearcă istoriografia maghiară să ne convingă, ci cobora din munții în care se retrăgeau din fața prădătorilor migratori.

De reținut astăzi că, dincolo de vestigiile arheologice și instrumentele cerecetării istorice, testele genetice arată că genotipul vechilor locuitori ai Europei se regăsește într-un procent important în populația României de astăzi și în proporții nesemnificative, chiar și la italioți considerați urmașii de drept ai Romei. Dincolo de autohtonismul populației din spațiul daco-getic, structurarea celor trei provincii românești au urmat modelul formării majorității statelor naționale europene, având ca liant conștiința apartenenței de neam, de limbă și cultură, sentiment păstrat viu de-a lungul veacurilor.

Însuși Nicolae Iorga spunea ”Noi am făcut unirea de la 1859, dar unirea artistică și literară noi o făcusem din secolul al XVI-lea, după cum unirea cu Ardealul sub formă cultural-artistică era făcută de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu și de aceea unirea definitivă este așezată pe baze atât de solide”. Prin urmare sentimentul unionist a traversat secolele și capătă consistență pentru prima dată în istoria noastră prin unirea celor trei provincii sub sceptrul lui Mihai Vodă Viteazul între anii 1599-1601. Deși de scurtă durată această înfăptuire va avea un puternic ecou în conștiința românilor și va deveni un deziderat pentru românism.

După 258 de ani acest fapt se va regăsi în actul unirii principatelor, Moldova și Valahia, act de mare curaj asumat de generația pașoptistă sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Cu o largă deschidere către popor, ajutat de o seamă de minți luminate ale timpului; Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, frații Negruzi și Hurmuzachi, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti etc. Alexandru Ioan Cuza – întemeietorul statului român modern – va pune bazele statalității prin reforme, instituții, organizare socială, administrație publică, sănătate, educație, armată etc. Impresionant este faptul că în numai șapte ani (1859-1866) statul român prindea contur, într-un context internațional oarecum favorabil când statul român trebuia să devină un tampon la porțile orientului pentru cele trei mari imperii; Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist aflate într-o continuă confruntare politică, militară și diplomatică.

Iată contextul istoric și politic în care apare Eminescu, pentru care spiritul de unitate trebuia pus în valoare pentru că el exista ”ca o realitate atât de mare și energică, încât nici ignoranța și nici sila n-o pot tăgădui”.

                     Românismul ca realitate istorică.

Când vorbea de neam și țară Eminescu avea în vedere Românismul în integralitatea lui, nu numai ca limbă și cultură, ci și ca suflet și spațiu. În viziunea sa acest spațiu coincidea cu teritoriul vechii Dacii, populate cu grupuri compacte sau colectivități mai mari sau mai mici, omogene sau heterogene de români care nu numai că vorbeau aceiași limbă, dar împărtășeau și aceleași valori culturale și spirituale, iar cea mai importantă este constatarea că prin fizionomia și portul lor semănau cu dacii Columnei lui Traian.

Acest spațiu se întindea din Pocuția până în munții Pindului din Balcani, din ținuturile transnistrene ale Bugului până la Tisa, de la Pontul Euxin și litoralul Mării Negre până în Dardania și dincolo de Câmpia Panoniei. ”Întâmplarea m-a făcut ca încă din copilărie să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând, în cruciș și-n curmeziș până-n Tisa și-n Dunăre și am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul decât acela al populației din orașe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputații ș.a.m.d. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puțin, decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric compus încă până azi din țărani mici și mari. Odată ajuns la această convingere totul era hotărât pentru mine, era o datorie de a fi și a rămânea în partea poporului istoric din care însumi fac parte și în contra păturii superpuse de venetici”.

Și ca să sublinieze ideea de continuitate și unitate Eminescu afirmă la fel de răspicat ”Românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nemaipoment de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Am fost, suntem și vom fi vecinic pentru că avem înrădăcinată în noi conștiința unității de origine, de limbă, de simțire și gândire”. Ca trăsături moștenite de la daci erau – în viziunea eminesciană – vitejia, eroismul, spiritul de sacrificiu, hărnicia și dragostea de glie, iar ca trăsături moștenite de la romani erau structura fundamentală a limbii, organizarea socială și statală, obiceiuri și moravuri. Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma că ”Nu se știe care a fost mai puternică în împreunarea lor, stârpea dacică sau romană, ambele punându-și amprenta cu vigoare asupra personalității plurivalente a poporului român”. Însuși Eminescu concluziona ”Daci sau Romani, Romani sau Daci, e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne învețe ce am fost sau ce am trebuit să fim, voiam să fim ceea ce suntem”

Cu referire la aceiași dilemă originară, pe lângă puternica convingere  daco-romanică ca origine a poporului român (și ideee fundamentală a operei sale), sunt de semnalat marile proiecte eminesciene, nefinalizate din păcate, cum ar fi ”Genaia”, o epopee ce are la bază un mit cosmogonic pornind de la cea mai veche vârstă a poporului român – vârsta dacică – în care Dochia – zeița mamă  (ca personificare a vechii Dacii) întruchipează frumusețea plaiurilor Daciei, ale căror drumuri duc în împărăția soarelui și a lunii. Simbioza daco-romanică, în intenția poetului, trebuia să fie epopeea ”Decebal”, în care apare aceiași Dochie în chip de vrăjitoare tânără și cântărețul orb Ogur – un fel de Homer al Geților.

Iată așadar că realitatea daco-getică capătă în viziunea eminesciană aură de legendă cu întreaga sa simbolistică mitologică. Așa încât, privite lucrurile prin prisma viziunii eminesciene și adevărului istoric, toate încercările de unificare a teritoriilor populate de români, începând cu Ștefan cel Mare, Vasile Lupu, Mihai Viteazul etc, sunt de fapt încercări de reunificare și nu de unire așa cum susține istoriografia modernă. Unirea a existat dintru început în spațiul românismului, când populația preromână exista ca populație daco-getică și traco-ilirică sub sceptrul lui Burebista, Decemeu și apoi Decebal. Fărâmițarea acestui spațiu s-a datorat unor accidente istorice generate de marile migrații și constituirea marilor imperii europene. Așa încât Mica Unire de la 1859 este de fapt o reunificare parțială, ca apoi la 1918, anul Marii Uniri să se realizeze Marea Reunificare a spațiilor populate de români ținând cont și de noile realități geopolitice și istorice.

Însăși spiritul epocii în care apare Eminescu era puternic orientat în direcția unionistă. Garabet Ibrăileanu spunea răspicat ”Voim să fim ceea ce suntem! Români”, iar Bogdan Petriceicu Hașdeu devenea și mai radical atunci când punea în balanță valorile democratice cu unitatea națională: ”Democrație? Da, dar până la Românism și Românism până la moarte”.

                   Eminescu și unitatea de neam și țară.

Dincolo de spiritul epocii care după cum am văzut era unionist prin excelență, dincolo de educația primită în familie și la Mănăstirea Agafton, Eminescu are marea șansă de a fi elevul, învățăcelul și discipolul marelui dascăl Aron Pumnul, unul din militanții activi ai mișcării pașoptiste transilvane (retras la Cernăuți din cauza represaliilor austroungare), a cărui iubire de neam și țară iradiau foarte puternic în sufletul învățăceilor săi și care spunea ”piatra unității românilor fierbe la Blaj”. Patriotismul său înflăcărat, dragostea pentru acest popor și cultura lui, înclinația lui de dascăl adevărat, îl vor influiența profund pe Eminescu care, nu numai că-l va venera ca om și dascăl, dar mai mult, îi va urma cu sfințenie ideile și crezul.

Ideea de unitate de neam și țară se manifestă de timpuriu la Eminescu. Abia ieșit din adolescență va publica în revista ”Federațiunea” un articol întitulat În unire e tăria în care Eminescu atrăgea atenția românilor că pentru ași împlini visul reunificării trebuie să se asocieze activ în curentul mișcărilor naționale din structura Imperiului Austroungar pentru delimitarea spațiului propriu. ”A aștepta să culegem fructele semănate de alții este nedemn și periculos”. Precedentul maghiar, care a condus la dualitatea imperială (ocazie cu care Transilvania este încorporată abuziv în regatul maghiar la 1867), ca și precedentul ceh, îl determină pe Eminescu să spună răspicat ”Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimțământul Românilor? – Și apoi nici nu avem noi să cerem dela Unguri ceva, căci ei nu sunt competenți să ne dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracțiune (.....) numai justiția bine informată poate revoca o sentință sau o aprobare nedreaptă”

Situația nu este diferită nici astăzi când structuri etno-politice ale aceleiași minorități, aparent dezbinate până acum, se radicalizează prin unirea lor având pretenția refacerii celor 64 de comitate. O logică elementară ar trebui să ia în calcul și situația în care România s-ar radicaliza la rândul ei și ar revendica, în virtutea drepturilor istorice, cele 70 de județe ale României Mari. Consecințele? Greu de prevăzut, dar ceea ce trebuie de reținut este faptul că radicalizarea revendicativă nu este o soluție compatibilă cu realitățile zilelor noastre.

Oricum, Eminescu deplânge pasivitatea și lipsa de energie în fața unor nedreptăți ale istoriei. ”Nepăsarea noastră ne pierde” va spune el cu obidă, pentru că ”Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile proprii; noi nu ne-am convins că puterea și mântuirea noastră în noi este” Congresul general al românilor transilvăneni, pe care Eminescu îl invoca profetic în recapitularea acestui articol, avea să se concretizeze 48 de ani mai târziu prin Marea Adunare Populară de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, când Transilvania, prin voință populară, se va reintegra spațiului românesc căruia i-a aparținut din totdeauna. La această realizare istorică avea să se ajungă atunci când unitatea sufletească și culturală se va fi împlinit, așa cum, tot profetic, Eminescu afirma într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Brătianu cu ocazia sărbătorii de la Putna ”La unitate politică nu se poate ajunge decât prin unitate sufletească și culturală”. Această împlinire istorică îl va face pe Tiron Albani – scriitor și ziarist de talie europeană să afirme ”Poporul român însă, în marea lui majoritate, făcea istorie. Odată eliberat de sub jugul oligarhiei maghiare, mergea ca un fluviu însuflețit de bogații lui afluienți, cu un avânt pe care nici o forță nu l-ar fi putut opri pentru a se contopi cu marea, cu frații lui liberi din țara independentă, mergea unde-l ducea istoria și destinul lui” (Tiron Albani -Cum s-a făcut Unirea).

              Eminescu între patriotism și naționalism

Deși Eminescu vedea în unitatea de neam și țară un imperativ multimilenar al românismului el nu a confundat niciodată cele două noțiuni; patriotismul și naționalismul. Cu toate acestea complementaritatea acestora se regăsește în toată opera eminesciană și prinde contur sub forma unității de gândire și simțire. Patriotismul include acel jus soli care în dreptul roman se definește ca dreptul pământean. El se regăsește în spațiul istoric al românismului ca vatră strămoșească, ca țară, iar sub aspect spiritual poate fi definit ca un sentiment afectiv pe care orice om îl are pentru casa părintească, baștina natală, locul unde și-a petrecut copilăria resimțită afectiv de fiecare dintre noi (Unde ești copilărie / cu pădurea ta cu tot) și desigur locul unde trăiesc și își derulează existența concretă conform expresiei romane ubi bene ibi patria, mai actuală astăzi ca oricând în condițiile emigrației economice postdecembriste.

Acest sentiment este extrem de viu la Eminescu încă de la 16 ani când, mistuit de dorul de patrie (fiind în timpul peregrinării transilvane), scrie poezia ”Din străinătate” Un suflet numai plânge / în doru-i se avântă, La-l patriei dulci plaiuri / La câmpii râzători (...). Da. Da, aș fi ferice / de-aș fi încă odată / În patria-mi iubită / În locul meu natal. Patriotismul eminescian va deveni și mai evident după războiul de independență când, entuziasmat de noul statut al țării, realizat cu mărețe acte de curaj și mari sacrificii, va scrie ”E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutățile vremurilor au știrbit-o, dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc; într-nsa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă” (Misiunea noastră ca stat – ”Timpul, 2 nov. 1879).

Dar pentru emanciparea ei este nevoie de muncă susținută, pentru că ”În muncă ne este mântuirea” afirma cu convingere Eminescu. ”Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care avem ocaziunea de a le înfăptui în viitor, iar nu de profesarea unor idei nimic costisitoare (fără valoare n.n.) alese după plac. Pentru Eminescu pământul patriei este maica poporului ”O maică, țarină dulce”  așa cum Biserica este ”maica spirituală a poporului român”. Iată de ce dragostea de patrie este necondiționată pentru Eminescu, indiferent de situație politică sau conjunctură istorică ”Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrase. O iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici măcar încrederea ei atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea înnădită azi la lucruri străine și la oameni străini”

Cea de a doua noțiune pe care Eminescu nu o confunda niciodată cu patriotismul este naționalismul, acel sentiment care ține de sfera biologicului, generat de ereditate, filiație genetică, relație familială, grade de rudenie, descendență, toate încorporate în ceea ce dreptul roman consfințea prin sintagma  jus sangvinaris (dreptul sângelui). Este până la urmă o atitudine care poziționează individul față de familia și națiunea căreia-i aparține. Cu toate că astăzi naționalismul, ca percepție, pendulează între contestare și negare, el rămâne o prezență constantă în viața popoarelor, prin sentimentul național, interesul național, spațiu vital, interesul superior al națiunii etc. Singura condiție ar fi ca prin profesarea acestui sentiment să nu se ajungă la derapaje, așa cum istoria a cunoscut, de regulă prin exagerarea sa până la xenofobie și ură.

Unitatea de neam în viziunea eminesciană nu înseamnă neapărat puritate etnică, ci și capacitatea conlocuitorilor de a se asimila majorității, de ași însuși limba și cultura țării în care trăiesc, sau măcar de ași manifesta atașamentul pe care patriotismul îl presupune pentru; casă, baștină, comunitate, perimetrul geografic al țării, legile țării, simbolurile naționale și tot ce organic aparține patriei în care viețuiești. ”Nu zicem că sub cerul acestei țări să nu trăiască și să nu înflorească oricâți oameni de altă origină. Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Mateiu Basarab, e că țara este, în linia întâia, elementul național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta și caracterul acestui stat” (Străini de origine română?!? – în Opera Politică, Ed. Eminescu, 2000, pg. 402).

Cu toate acestea, pentru Eminescu națiunea are măreția unui lucru sfânt. ”Naționalitatea trebuie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă se pronunță arareori” (Conservarea naționalității, suprema lege – ”Timpul”, 27 mai, 1881). Este, cu alte cuvinte, un dat biologic al cărui expresie se regăsește în sentimentul național. Este și motivul pentru care Eminescu așează naționalismul deasupra patriotismului ”Nu voim să trăim într-un stat poliglot (multicultural n.n.) unde așa numita patrie e deasupra naționalității (...). Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a mai fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui” (”Timpul”, 31 iulie, 1880).

Peregrinând prin spațiul românesc poetul își va forma o imagine cît se poate de realistă privind tipologia românului și mai ales al profilului său psihologic ”Rău sau bun, Românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău, fără fățărnicie, bun fără slăbiciune (...) el se arată cum este. N-are o cocoașe intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab (”Timpul, 15 martie, 1880). Atitudinea poetului era dictată de realitățile vremurilor sale, iar modul răspicat în care se exprima izvora din nemărginita sa dragoste de neam și țară.

Trebuie să recunoaștem că multe din acele realități se regăsesc și astăzi, desigur la nivelul timpului nostru, fără însă a fi mai puțin importante decât erau atunci. De aceea, în optimismul său nedezmințit, Eminescu visa la o țară puternică, frumoasă, cu oameni cinstiți, preocupați de destinul și viitorul patriei lor, țintă care  trebuie să fie vis al fiecărei generații, al fiecărui român. ”S-o facem mare pe țărișoara noastră, prin roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciei noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jignește în lume și dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea, atunci e bine să știm că nu mai sunt copitele sălbaticilor vrășmași care strivesc sămânța abia încolțită, ci hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi înșine” (”Timpul, 2 nov 1879).

E ușor de observat astăzi în realitățile noastre, această constatare ce vine de peste veac, când tot ce pare a fi românesc nu este bun, când o generație pentru care dragostea de neam și patrie nu mai este o valoare face din protest un mod de a fi, când contestarea în bloc a tot ce înseamnă valoare autohtonă și istorie este la ordinea zilei, când destabilizarea dorită de unii pândește la fiecare colț de stradă, când orice inițiativă este apriori taxată ca negativă.

În acest context trebuie să admitem că observația lui Eminescu, privitor la calitatea de a fi bun român sau bun cetățean al acestui stat, a fost, este și rămâne la fel de actuală. ”A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moștenirea exclusivă și istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine” (Adevărul doare – ”Timpul”, 1 aprilie, 1881).

Or, a fi bun Român înseamnă a fi în egală măsură și iubitor de Neam și iubitor de Patrie, ceea ce conduce până la urmă la ideea de unitate la care visa Eminescu.

                                             Valeriu Lupu – doctor în științe medicale