DOINA ARDELEANĂ
~*~
Scumpă-i Doina Ardeleană,
Doina doinelor de Neam,
Scump e locul unde crește,
Mândrul suflet ardelean!
Sfântă-i Doina Ardeleană,
Doina doinelor de Neam,
Sfânt e locul unde crește,
Sfântul suflet ardelean!
Peste vârful bradului,
Trece fruntea bardului,
Peste vârful munților,
Doina ardelenilor!
Doina noastră românească,
Ne e pâine, ne e sare,
O merinde ce hrănește,
De la Tisa pân’la Mare!
Înspre Ceruri se înalță,
Ruga noastră dulce/amară!
Să nu lași tu sfântă Doină,
Acest Neam și-această Țară!
Tu ești glasul scos din
inimi,
Glasul Duhului ceresc,
Dăruit din începuturi,
Cugetului Românesc!
Scumpă-i Doina Ardeleană,
Doina doinelor de Neam,
Scump e locul unde crește,
Mândrul suflet ardelean!
~*~
IOAN MICLAU- GEPIANU
Scris la 27.12.2010
---
DOINA POEZIEI
NOASTRE
~*~
Așezând gândirea punte.
Iar eu veșnic călător,
Cu un deget pus la frunte,
M-am lăsat furat de dor!
Peste negura pustiei,
Pe-unde dorul tainic trece,
Iar icoana veșniciei,
E-un altar solemn și rece,
Am văzut chipul Fecioarei,
Lăcrimând cu ochi de sânge,
Părea chipul căprioarei,
Al Poeziei ce plânge!
Doina poeziei noastre,
E o fată de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu - naltă frunte!
Dar scrutând privirea minții,
Deslușii a noastră Doină,
Ce scrâșnea mușcând cu
dinții,
Buza-i vânătă și moină!
Indignat de-a ei tristețe,
Din condei făcui o armă,
Iar din ochi săgeți mărețe,
Gura goarnă de alarmă!
Si zburlit ca fiara neagră,
Cu-a ei coamă ridicată,
Vreau să-nconjur
lumea-ntreagă,
Pentru zâmbetu-i ce-l cată!
Doar a noastră Doină-i
sfântă,
Ca și vatra-n care crește,
Al ei glas spre ceruri cântă
Si iubire prevestește!
Atunci, cum să fie tristă,
Doina noastră românească?
Oh, Carpatică lumină,
Dulce gură ardelenească!
Codrul tău e rai de basme,
Cerul cor de lumi senine,
Apele oglinzi fantasme,
Juvaeruri pentru tine!
Doina noastră-i Duhul însăsi,
Ce-n al neamului piept bate,
Norii-n vânt iubirea ducă-și,
Însă Doina ne e frate,
Când ea-i tristă și noi
suntem,
Limba noastră-i melodie,
Glas cântat de Duhul veșnic,
Și de Doina cea mlădie!
Prinsă-n hora cea de zâne
De-au acest Pământ comoară,
Doina ta, brave române,
Niciodată n-o să moară!
Lasă-i zâmbetul pe buze,
Iar pe trup a noastră ie,
Și-ai să vezi cum între Muze,
E-o regină, Doina sfântei
Poezie!
N-o sili-n rochii streine,
Ci-n condurii Consânzienii
Ea se simte mult mai bine;
Lăsând zâmbet larg
sprâncenii,
Doina poeziei noastre,
E o fată de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu - naltă frunte!
~*~
Ioan Miclău Gepianu
---
DOINELE ȘI COLINDELE SUNT
SURORI GEMENE NĂSCUTE DE LA ACEEAȘI MAMĂ SFÂNTĂ: CREDINȚA ÎN DUMNEZEU CEL VIU!
DOINĂ, DOINĂ, CÂNTEC
DULCE...!
~*~
Doină, doină, cântec dulce...! Regină a sufletului românesc din adâncimi
de vremi, nemuritoare, mereu tânără, mereu fără de seamăn între frumusețile
lumii, ne mângâi și ne mai dai speranță!
Cei ce cunosc mai bine zic că nici un neam din lume nu te cunoaște, sau, mai bine-zis, tu nu cunoști pe alt neam. Te-ai născut aici, în Carpați, între munți și mare, între Dunăre și Țara Codrilor, pe un plai de dor și-un picior de rai. Poate ești un înger trimis de Dumnezeu în grădina Maicii Sale, ca să semene florile, să unduie valurile, să lege ramurile și să bucure sufletele.
Dacă din colinde românii au
țesut scutecele Pruncului Sfânt, din tine, Doină, și-au cusut straie pentru
sufletul lor. Cu ele s-au îmbrăcat, când s-au dus cu oile în munți, când au
ținut plugul pe brazdă, când au legănat copii, când au plecat la cătănie ori la
război, când au gustat iubirea, când și-au plâns bătrânețile și nefericirea,
când și-au condus morții la țintirim.
Te-au cântat fetele și
feciorii, femeile și bărbații, bătrânii și copiii. Ai fost ca o rugăciune dătătoare
de liniște, de speranță, de curaj și vitejie. Ai legat oamenii și generațiile
între ele cu țesătura nevăzută a dorului și a dragului, ai înscris în armoniile
tale toată istoria neamului, toate amintirile, suferințele și bucuriile,
înălțările și poticnirile, viii și
morții. Ai fost ca o punte între cele ce-au fost, cele ce sunt și cele
ce vor fi, între vii și morți, între disperare și victorie. Ai mângăiat pruncii din leagăn și le-ai rânduit
visele; ai ajutat fetele să-și întrevadă ursitul și flăcăilor să-și presimtă
împlinirea; te-ai bucurat cu învingătorii și ai închis ochii muribunzilor, ai
desfătat pe toți la nunți și la botezuri, la hore și la nedei; ai încurajat
bătrânii și pe cei aflați în suferință. Cu tine românii n-au mai fost singuri,
iar greul nu le-a mai fost prea greu; cu tine au putut să împingă mai ușor
carul istoriei și al vremurilor.
Te-ai întrecut primăvara cu trilurile privighetorilor și ciocârliilor, cu fluierul ciobanilor și plânsul mieilor; ai șters sudoarea secerătorilor vara, ai rumenit strugurii și merele toamna; ai dat speranță iarna celor de sub troiene. Te-am numit Zeiță, ”doină românească”, fiindcă te-am socotit întotdeauna a noastră, fiică, soră, soție, mamă, bunică, iubită.
A fost o vreme, când erai pe
buzele tuturor. Eram prunc, când te cântau copiii și tinerii care pășteau
vitele pe deal, te cântau sătenii mei la arat, la secerat, la prășit, la cosit.
Dormeam vara afară și auzeam până după miezul nopții pe câte unul trecând,
flăcău sau vârstnic, uneori bătrân, cântându-te pe drum. Mergea și cânta. Îi
cunoșteam după glas. Se opreau și câinii din lătrat ca să-i asculte. Știu
oamenii care toată viața te-au avut pe buze și, cu siguranță și în suflet. Fie
că erau fericiți, fie necăjiți, șuierau încet câte o doină, ca pe o rugăciune a
inimii.
Pe versurile ei își plângeau trăirile și durerile. La nunți, mergeau
lăutarii în jurul meselor și cântau fiecăruia ”cântecul lui”. Celor mai bătrâni
și mai greu încercați de viață le cânta însă ”doina”. Glasul lăutarului, acompaniat
de fermecata vioară, te pătrundea până în suflet. Nici mâncarea nu-ți mai
trebuia! Cântau doine seara târziu cei ce mergeau la clacă, la curățatul porumbului,
la scărmănatul lânii și la alte treburi care se făceau ”pe ajutate”. Cântau
doine mamele, când își adormeau copiii. Cântau doine bocitoarele, când conduceau
mortul la groapă și-n multe alte împrejurări.
Astăzi mai aud doine la
televizor, la radio, pe tot felul de aparate moderne, la câte un spectacol
organizat. Este ca un opreg, o catrință, o legătură, o pereche de ițari, pe
care le scoți din lada de zestre a străbunicii, le îmbraci ca să te vezi în
oglindă și le pui la loc. E minunat să asculți pe Dumitru Fărcaș, pe Gheorghe
Zamfir, pe Achim Nica, pe Constantin Gherghina și pe mulți alți doinitori
povestindu-ne istoria, copilăria, vremurile și viața, dar parcă nu-i destul.
Aș vrea să mai aud doina
cântată de omul de rând, tânăr sau bătrân, la câmp, pe drum, acasă, peste tot.
Din păcate, omul acestor zile e tot mai încruntat, mai crispat, mai împovărat, mai
hăituit de griji și de nevoi! Îi place să ascule doina, muzica în general, dar
nu să o cânte.
Omul de ieri cânta Doina ca pe o spovedanie a sufletului său; omul de azi
ascultă doina altora, dar nu descuie lacătul de la ușa propriului suflet. Alte
genuri muzicale sunt plăcute tinerilor. Aud adesea mașini trecând pe drum. Au
geamurile deschise și pe ele năvălesc asurzitor rafale de bubuitiri, țipete,
zgomote, hărmălaie ca de pe fundul iadului. Se zice că aceasta e muzica tinerei
generații! Dumnezeule sfinte!
Întoarce-te, Doină, iarăși
printre noi, să te cântăm, să te-ascultăm, să ne spunem prin tine bucuriile, să
ne plângem amarul. Cu tine în suflet și pe buze am fi iarăși noi înșine. Prea
ne-am înstrăinat fără tine. Parcă umblăm de-a baba-oarba, atâta vreme cât nu
ești cu noi. Tu ne spunea-i de unde venim ca oameni, ca neam, ca țară, cine
suntem și încotro ne îndreptăm. Era-i
busola acestui popor.
Dacă ești, într-adevăr, îngerul
acestui neam, soptește-I lui Dumnezeu, așa cum știi tu mai frumos și mai
convingător, că avem nevoie de El, avem nevoie de tine, avem nevoie de noi înșine!
”Doină, doină, cântec dulce /
Când te-aud, nu m-aș mai duce! / Doină, doină, viers cu foc, / Când răsuni eu
stau pe loc!”
~*~
Publicația ”Scrisoare Pastorală”, Foaie periodică,
gratuită a Parohiei Malovăț-Mehedinți
Anul XV(2016), nr.334(16-30 Septembrie).Editor: Preot
Prof.Dr. Al.Stănciulescu Bârda.
Benule, frăția ta în perceperea frumosului natural în arte,
RăspundețiȘtergerene amintește de acea sensibilitate perfectă precum a diapazonului muzical,
care dă tonul plăcut interpretului cântecului.
Cu drag
Ioan Miclău-Gepianu