Alexandru Stănciulescu-Bârda - Judecata lui Ianache

 

Judecata lui Ianache

Pr. Prof. dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda 

07 Martie 2021

 

Era prin anii 1948-1950. Vremuri grele pentru țarã, dar mai ales pentru țărănime. Despãgubirile derăzboi erau imense. Unii socotesc și azi că țara noastră ar mai fi avut resurse să mai poarte un rãzboi, dar n-ar mai fi avut posibilitãți să suporte o „eliberare”. Cotele erau înrobitoare. Dădeai din toate, mai mult decât produceai. Nu te întreba nimeni dacă îți mai rãmâne ceva să pui pe masă la copii. Vorbeau cei care se mai întorceau din război că se vor face și la noi colhozuri, că toți vor trece „la gamelă”, adică vor primi rația demâncare, fără să mai aibã nimic al lor. Propaganda era în floare. În toate instituþiile și în toate satele se duceaubrigăzi de activiști, þineau ședințe peste ședințe și spuneau oamenilor despre realizãrile extraordinare din Uniunea Sovietică, despre viitorul deaur al þãrii noastre. Mai în glumã, maiîn serios, unii țărani, auzind de inovațiile lui Miciurin, vorbeau între ei:

 

- Auzi, bă, în Uniunea Sovietică au altoit grâul în pir și porumbul înmărăcini și au crescut boabele atât de mari, că nu mai pot găinile sã leînghitã. De aia cară zi și noapte trenurile grâu și porumb de la noi, să le dea la găinile de-acolo, ca să nu moară de foame!

 

Râdeau ei,râdeau, dar situația era gravă! Noapte de noapte, mașinile negre cărau de prin sate pe toți cei carear fi putut să constituie un pericol pentru orânduire, pe toți cei mai înstãriți, pe toți cei care puneau întrebãri incomode activiștilor, ori fluieraseră în biserică.

 

Bãrãganul, canalul, pușcăriile și alte locuri anume amenajate erau suprapopulate de „dușmani aipoporului”. Mare dandana era primăvara, când se făcea recensãmântul animalelor. Fugeau bieții oameni cu vitele în păduri, pe ogașe, pe unde puteau. Se ascundeau prin beciuri, prin case părăsite sau pe unde credeau ei că ar putea să ferească de ochii cenzorilor oile, caprele, porcii, păsările. Totul trebuia înregistrat, stăpânirea trebuia să știe totul. Veneau apoi dările, cotele, impozitele de tot felul, în funcție și de numărul de animale găsit la recensãmântul din primăvară.

 

În comuna Balta venea de vreo câțiva ani un oarecare Tulea Nicolae de pe la Baia de Aramã. Comunist înfocat, el făcea recensământulanimalelor în acea comună. Avea unnărav, de care toþi se temeau: treceavite mai multe decât găsea înrealitate. Majoritatea sătenilor setrezeau că figurează în evidenþeleprimãriei cu un numãr aproapedublu de oi sau de capre. Puteausă socotească și câinii și mâțele și tot nu ajungeau la numărul din catastife. Lucrul acesta se datoralui Nicolae Tulea. Fie că așa i se cerea, fie că vrea el să se remarce în ochii mai marilor sãi, știa una și bună: din condei, îți mărea turma,cât nu reușeai tu s-o mărești în doi-trei ani, dacă ai fi oprit toți mieii și toți iezii.

 

Oamenii erau foarte nemulțumiți din cauza aceasta și încercau să clarifice situația. Era imposibil. După ce rosteai câteva cuvinte și Tulea vedea despre ce-i vorba, se proțăpea bine pe picioare, învinețea și zicea doar atât:

- Băi,tovarășe...!

Parcă în momentulacela și aerul îngheța, iar glasurile amuþeau. Vorba lui Tulea cădea ca o măciucă în moalele capului. Oricare își dădea seama, că dacă mai scoate vreun cuvânt, Tulea îl dă pe listă și noaptea îl umflă și pe el și cine știe pe unde îi putrezesc ciolanele.

Tulea ajunsese într-un an în satul Coada Cornetului, sat al comunei Balta. Tot satul fierbea. Nu mai avea rost să mai ascunzi vitele, fiindcă Tulea îți adãuga cât credea el și tot acolo ajungeai. Era însă revoltător faptul pentru cei care voiau să fie sinceri și corecți. Mde!

Tulea a ajuns la Ioniță Zoican. Acesta avea 43 de oi. Tulea a numărat repede oile și a zis:

- Ai 43 de oi, cu cățeaua 44, sigur mai ai și vreun câine pe acasă, trecem 45!

- Domnule Tulea, eu nu am decât 43 de oi, de ce-mi treci 45?

- Băi, tovarășe, zi mersi că nu-ți trec mai multe! Cum crezi că facem planul?

A plecat Tulea și a venit la Ioniță Zoican Ianache. Era un bărbat întoată firea, vânjos, puternic, fioros și foarte crud. Lumea se ferea de el, mai ales după ce-l omorâse hoțește pe Știrbu cu mulți ani înurmă. Șezuse fugar în munți vreo douăzeci de ani, nu făcuse o zi de pușcărie. Revenise în sat, îi mai trăia mama, Iana, dar tot singuratic a rămas toată viaþa. Când a ajuns la Ioniță Zoican era negru de mânie.

- Nea Ioniþă, ce facem cu Tulea ăsta? Își bate joc de un sat!

- Ianache, lasă că va trece și asta! Noi să fim sănătoși, că le-om ducepe toate!

- Nea Ioniță, pune-mi o jumătate de țuicã de prună, de-a tare!

- Mă, Ianache, tu ai de gând să faci vreo prostie! Mă, cu ăștia nu te pune, mă, Ianache!

- Nea Ioniăă, dă-mi să beau că mă arde în piept,parcă ar fi jaragai!

I-a dat o sticlă de țuică și Ianache a băut-o pe nerăsuflate. Și-a luat apoi toporul pe mânã și i-a spus lui Ioniță Zoican:

- Mă duc la conac, că trebuie săvină și la mine! Ai să auzi, nea Ioniță, de pățania lui Tulea! Și dumneata și șapte sate din jur! Ianache a plecat, fierbând de mânie.

Lui Constantin Paloș, vecinul lui Ianache, Tulea i-a trecut vreo 7-8 oi în plus. Omul a protestat, s-au certat, degeaba. Ce-a scris Tulea, scris a rămas. S-a dus și la Ianache. Acesta avea oile la conac. I le-a numărat Tulea și a vrut să scrie în registru.

- Hai în conac, că mai am acolocâteva fătate! i-a zis Ianache.

 

Tulea, sigur pe sine, deși auzise de isprăvile lui Ianache, s-a dus. A intrat în conac. Ianache a pus zăvorul la ușă. În sobă ardea focul.

 

- Neică, până aici ți-a fost! Dacă ești băiat deștept, nu te opune și nu face gălăgie! Nu te omor, numai te jupoi ca pe miel. Pe urmă îți dau drumul să te duci unde oi vedea cu ochii!

 

Ți-ai gãsit. Tulea a începutsă vocifereze, să amenințe, să înjure. Ianache i-a proiectat doi pumni la tâmplă, așa cum numai el știa și Tulea s-a prăbușit, scâncind ca un mâț. Ianache i-a luat registrul și toate hârtiile din geantã și i le-a băgat pe foc. A luat apoi din cui o frânghie, pe care o pusese acolo parcă anume ca s-o aibă la îndemână și l-a legat burduf pe Tulea. Cu cuțitul bine ascuțit i-a tăiat pielea la mâini, la încheietura labelor, de jur împrejur, cum făcea el la miei, la oi, când voia să le jupoaie. Din tăietura aceea a pornit apoi cu altă crestătură în lungul mâinii, urmând apoi să tragã pielea.

 

Tulea zbiera neputincios. Sângele se făcuse baltă în mijlocul odăii. Constantin Paloș făcea gălăgie în apropiere, așa că văicărelile lui Tulea nu se mai auzeau. Înțelegând cam despre ce este vorba, Paloș făcea și el pe viteazul și se rățoia pe lângã oi:

 

- Lasă-l, mă, nu-lomorî, până vin și eu, să bag măcar o dată furca în el!

 

Aflat la câteva case depărtare, Ioniță Gogâltan, om trecut prin multe, a auzit și-a înțeles. Ianache mai făcuse o boacănă la tinerețe. Atunci scăpase cum scăpase, de data aceasta nu mai era de joacă. Pe lângă el intrau și sătenii lui la răcoare. Autoritățile îi puteau socoti în complicitate, mai ales pe vecini. Frământat de astfel de gânduri, Gogâltan și-a luat inima în dinți și s-a dus la conacul lui Ianache. Cu mare greutate a reușit să-l scoată pe Tulea din mâinile torționarului său. Când a scăpat din conac, Tulea a rupt-o la fugă peste câmp. Doar câinii urlau după el.

 

Ce s-a întâmplat, ce nu s-aîntâmplat, dar nici Tulea n-a murit, nici Ianache n-a fost arestat. Nici măcar cercetări n-au venit în sat. Unii ziceau că mama lui Ianache, baba Iana, a mers din post în post de miliție, urmărind plicul în care era trimis raportul cu isprava lui Ianache la Severin. Ar fi găsit pe un milițian la Bobaița, care i-a primit o berberiță de brânză și ar fi schimbat raportul cu altul alcătuit de el și astfel lucrurile s-au mușamalizat. Alții ziceau că autoritățile nu au vrut să dea amploare cazului, fiindcă ar fi căzut multe capete sus-puse de la raion. Oricum, fapta lui Ianache a rămas de pomină și astăzi se mai vorbește de ea în satele muntelui[1].

 

----------------------------

[1] Text publicat în Revista Obiectiv mehedințean nr. 1067/25.02.2021, p.12