Erezii-Secte în Biserica
Romano-catolică
(partea
a II-a)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Arhiereii
Romei cei de peste vremuri
sînt aşezaţi
spre pacea răsăritului şi a
apusului,
aflându-se, la mijloc ca un zid
şi ca o stavilă,
pacea răsplătind.”
(Vicarul Grigorie III - 731-741)
Judecata
de Apoi
Biserica, apoi Confesiunea romano-catolică
susţine că sufletele răposaţilor înainte de Judecata de Apoi, se prezintă în
faţa unei judecăţii particulare, după care unele sunt repartizate în Rai sau
Iad pentru eternitate, iar altele nici în Iad, nici în Rai, ci în „Purgatoriu”, trecute o vreme prin „focul purificator”, după care vor urca
în Rai. În vâlvătaia „focului
purificator” sufletele pot fi răcorite
prin rugăciunile şi faptele bune ale celor vii, dar pot fi salvate prin „indulgenţe”, „indulgenţe plenare” de către papă.
Rezultă deci, că „Purgatoriul” există doar în închipuirea
papei, fiindcă „indulgenţele” pontifului
indiferent de natura lor, „achitate”
la zi, se pot auto-desfiinţa înainte de înfiiţare.
Biserica Ortodoxă a Mântuitorului Iisus Hristos
mărturiseşte că:
-
sufletele
adormiţilor după credinţa şi faptele lor rămân
provizoriu într-o „stare
vremelnică”, până la Judecata de Apoi, când va fi repartizarea finală,
definitivă;
-
legătura
de comuniune dintre cei vii şi cei adormiţi este aceeaşi, se păstrază ca cea
care a fost pe pământ;
-
rugăciunea este reciprocă şi ajutătoare, mult
folositoare prin Jertfa Euharistică, astfel că sfinţii sunt de ajutor celor
rămaşi în viaţă, care la rândul lor pot ajuta celor plecaţi neîndreptaţi.
Confesiunea, ex-biserica romano-catolică afirmă
că:
-
există un
loc al sfinţilor în Cer, numit Rai, altul al osândei veşnice – denumit Iad, iar
altul la mijloc, purtând numele de Purgatoriu;
-
în „Purgatoriu” sufletele se curăţă prin
foc pentru a ispăşi pedeapsa păcatelor;
-
rugăciunile
şi faptele bune ale celor vii pregătesc sufletele răposaţilor pentru a primi „indulgenţele” papale, spre a fi
eliberate.
Sinodul Tridentin prin vocea
autorizată a cardinalului iezuit Pallavicini a abrogat dogma Purgatoriului, considerată a fi în egală
măsură „absurdă şi eronată.”
(Pallavicini, Histoire du Concile de Trente, liv.1, c.
8)
Papalitatea – izvorul ereziilor, rătăcirilor, înnoirilor din
confesiunea romană
În primul veac creştin al Bisericii primare, episcopul de Roma, nu s-a
dumirit încă în ce parte să se aşeze, să se alăture confraţilor săi, sau să ia
o atitudine pe cont propriu. În veacul al II-lea s-a început asanarea terenului
pentru a se pune temelia de piatră a
apostolicităţii romane şi s-a lucrat intens la întocmirea de „documente autentice”, aşezate pe
scorniri, falsuri, imitaţii, inovaţii, măsluiri, iluzii, ambiţii întru instituirea
hegemoniei universale, combătută şi de cardinalul Pihler. (Pihler, „Geschichte der kirchlichen Trennung
zwischen dem Orient und Occident: von den ersten Anfangen bis zur jungsten
Gegenwart, Munchen, 1864, vol. I, p. 106).
S-a trudit cu zel, cu sudoare
până în veacul al V-lea, respectiv anul 476, când s-a prăbuşit Imperiul roman.
Din acel moment autoritatea primatului
papal, a depins aproape necondiţionat de Imperiul Bizantin, până după
jumătatea veacului al VIII-lea, când Roma prin vicarul ei Ştefan al II-lea (752-757) s-a orientat spre regatul
francilor lui Pippin cel Scurt, astfel că episcopii de Roma, pseudo-urmaşii lui
Petru şi pseudo-vicarii lui Hristos au mocnit sub jarul măririi lumeşti, s-au
înteţit în scântei arzătoare, apoi din scântei au ţâşnit după secolul al VIII-lea
în flacări tot mai aprige pentru a se transforma într-un Rug aprins al Apusului
cu tendinţa de a dogori universal
peste puterea lumească şi bisericească, prin absolutismul lor, botezat în
secolul al XVI-lea „ultramontanism”, din care emană infailibilitatea papei şi a anumitor congregaţii.
Începând cu secolul al V-lea
până azi, toate ereziile, rătăcirile şi înnoirile din confesiunea catolică au
aparţinut papalităţii sau au avut girul pontifilor romani, prin faptul că
dându-le caracterul de dogme, le-a
încuviinţat, le-a propăvăduit, le-a impus.
Cea mai mare erezie-blasfemie
cosmică a aparţinul pontifului Leon I – cel Mare (440-461), care a dus de la scornirea
primatului papal la absolutismul absurdităţii, folosind temeiul sobornicităţii ucenicului Petru, din
Evanghelia lui Matei. „Eu îţi zic ţie, că
tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu
o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe
pămînt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat
şi în ceruri.” (Matei 16, 18-19)
După dumnezeiasca Sa Înviere,
Mântuitorul Hristos, Care după Înălţarea Sa la ceruri de-a dreapta Tatălui, îi
va da în grija Duhului Sfânt, le-a zis: „Datu-Mi-s-a
toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.”
(Matei 28, 18-19)
Probabil că la papistaşi Noul
Testament cuprinde doar Evanghelia după Matei, capitolul 16, cu versetele
cheie, 18-19 şi cele două Epistole ale lui Petru, astfel nu se explică
absurditatea şi stupizenia lor.
Evanghelia lui Marcu, ucenicul
lui Petru reiterează Voinţa lui Hristos, privind misiunea Apostolilor Săi: „Mergeţi în toată lumea şi propăvăduiţi
Evanghelia la toată făptura.” (Marcu 16, 15)
Evanghelia lui Luca,
adevereşte făgăduinţa trimiterii Mângâietorului: „Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate,
pînă ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.” (Luca 24, 49)
Evanghelia ucenicului iubit
Ioan, grăieşte pururea: „Pace vouă!
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicînd acestea, a
suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt; Cărora veţi ierta păcatele, le
vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 21, 21-23)
Vicarii lui Hristos, au renunţat aşadar la misiunea, la Calea Mântuitorului, la Adevărul revelat
ca esenţă a Vieţii, la Libertatea întronizată în Iubirea evanghelică, detronându-L pe Dumnezeu şi urmând Drumul
lor apocaliptic, călcând pe aberaţii, mărşăluind prin erezii, orbecăind sub
rătăciri, peticind Bullele papistaşe cu presupuse înnoiri, închipuiri care, să
le atribuie în egală măsură autoritate şi atotputernicie.
Ambiţia, orgoliul, trufia şi
precaritatea inteligenţei i-a făcut pe papistaşii de la Roma să întreţină marea
aberaţie de hegemonie universală, stârnind în sânul Bisericii Universale, o puzderie
de erezii şi schisme permanent susţinute, prin bullele papale, care au condus în
cele din urmă la marea RUPTURĂ din 16 Iulie 1054. „Singura provocare ce a continuat din trecut a fost întreţinută de
către Biserica Romei, care îşi dorea cu ardoare să aducă Bisericile Ortodoxe
sub ascultarea sa.” (Steven Runciman, The
Great Church in Captivity. Cambridge University Press, 2006, p. 249)
Cea mai mare blasfemie cosmică
aparţine pontifului roman Leon I – cel Mare (440-461), care a luat piatra din capitolul 16, versetul 18 a Evanghelie lui Matei şi a pus-o
zidire lui Petru la Roma, apostol care
n-a ajuns în Catatea eternă decât mitologic.
(G. Dervou, Despre mitologica trecere a apostolului
Petru prin Roma, Atena, 1881)
Dezvoltând doctrina predecesorilor
săi Siricius şi Inocenţiu I, Leon I şi-a emis dogma pe Bulla celei mai mari
blasfemii întâlnite vreodată, cum că „formula
Petra = Petrus nu e în contradicţie
cu formula Petra = Cristos, ci este
interpretarea ei voită de Dumnezeu. Domnul însuşi s-a identificat cu Petru în
momentul când i-a transmis puterea sa şi l-a pus conducător peste toţi: <<Petru să-i conducă în adevăratul
înţeles al acestui cuvânt (proprie) pe
toţi, pe care în primul rând (principaliter) îi conduce Cristos.>> (Leon, Sermo 4, 2)
„Forma Petri” – devenind
astfel, Testamentul tuturor pietrelor,
Pietrei cea mare.
Blasfemiei cosmice i s-a
alăturat apoi, cea mai mare aberaţie milenară
a Vicarilor romani prin
scornirea că biserica latină a fost
aşezată pe temelia divină care-i conferă privilegiul absolut de a nu se înşela niciodată, fiindcă „ este destul ca ea (el, papa) să decreteze o dogmă, pentru ca acea dogmă
să fie neapărat adevărată.” (Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. de Protos. Gherasim Saffirin, Ed. Scara,
Bucureşti-2010, p. 218)
Srigătul cardinalului Contarini în secolul al XVI-lea a fost
înăbuşit de surzenia, ambiţia, trufia şi idolatria
papilor-cezari. „Este o idolatrie a
pretinde că papa nu are nici o altă regulă decât voinţa sa pentru a hotărâ sau
desfiinţa starea de drept. Legea lui Hristos este o lege a libertăţi şi ea
opreşte o robie... Poate cineva numi <<guvernământ>>
ceea ce nu are ca regulă decât voinţa unui om? Un papă trebuie să ştie că el
îşi exercită autoritatea asupra unor oameni liberi.” (Contarini, De Composit., ap. Roccabert., Bibliotheca)
Un secol mai târziu, Arhiepiscopul
Parisului Francois de Harlay de
Champvallon (1625-1695), mărturisea plin de indignare şi răvăşit de
revoltă, faţă de papalitatea ultra autoritară cum că „Din papa, se face un dumnezeu,
astfel că papa are mai multă putere decît Iisus Hristos.” (c.f. Vladimir
Guette, op. cit., p. 220)
Vicarii – atotstăpânitori de la Roma, din totdeauna au călcat/
calcă în picioare învăţămintele Mântuitorului Hristos adresate pururea
Ucenicilor Săi, privind natura şi exercitarea autorităţii eclesiastice. „Ştiţi că ocîrmuitorii neamurilor domnesc
peste ele şi cei mari le stăpînesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între
voi vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să
fie întâiul să vă fie vouă slugă. După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se
slujească, ci ca să slujească El şi să-şi de-a sufletul răscumpărare pentru
mulţi.” (Matei 20, 25-28)
În Împărăţia Biserici Sale,
întâietatea nu este stăpânirea aleşilor ori despotismul, ci slujirea lor întru Împăratul Vieţii
veşnice. Tronul ierarhilor este Tronul lui Dumnezeu, la fel cum ar trebui să
fie şi cel al regilor ori împăraţilor. Îndemnul şi avertismentul vine aici
chiar de la Apostolul Simon-Petru-Chefa:
„Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu
silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîştig urît, ci din
dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă
turmei.” (I Petru 5, 2-3)
- Oare vicarii lui Hristos, respectiv urmaşii
lui Petru au citit Epistolele lui Chefa?
- Oare Ap. Petru ştie ce fac urmaşii lui de la Vatican de atâta vreme
milenară?
- De ce tace pururea
Simon-Petru-Chefa – Vicarul lui
Hristos?!
„În numeroase scrieri, în faptele strălucite ce umplu aceste opt
veacuri din istoria Creştinismului, mărturiseşte doctorul în teologie al
Bisericii Ortodoxe Ruse, Guette, papiştii
nu pot culege decît cîteva
cuvinte vagi, fără însemnătate, ce nu au înţeles pentru dînşii decît scoase din
contextul lor. Spre despăgubire, ei găsesc „dovezi”
în falsele decretalii şi în
scrierile papilor din Evul Mediu.” (Vladimir Guette..., p. 224)
Ca să observăm până unde a
mers eroarea, erezia, trufia, absurditatea şi stupizenia papală este suficient
să aruncăm o privire asupra lucrărilor contelui ultramontanist Joseph de Maistre (1763-1852), Du
Pape, apărută în 1819, la Lyon şi cea a iezuitului Mariana, Du Roi, supra apreciate de papă, de Bonald,
Lamennais în Le Defenseur; O’Mahoni
în Le drapeau blanc; Picot în L’ami de la Religion et du Roi, ori de iezuiţii-teologi
Santarelli, Becan, Eudemon-Jean, Suarez şi mulţi alţii ca tratate de referinţă. „Pentru
dînşii, papa este suveran unic, absolut,
universal; împăraţii şi regii nu sînt decît locţiitorii săi, revocabili
după voinţă şi vrednici de moarte dacă i se împotrivesc. Într-o împrejurare
dată, papa are dreptul de a trimite un legat pentru a guverna un regat în
numele său, a numi un locţiitor care să comande trupele şi să împlinească
poruncile sale pentru a detrona pe acel rege care nu mai este decît un <<tiran>>, de vreme ce i se
împotriveşte, şi chiar a ascuţi pumnalul unui ucigaş care să-l omoare fără a i
se socoti ucidere. Aşa a lucrat ultramontanismul în timpul Ligii*: legatul
papal Caetan se dădu drept căpetenie a Franţei, Guise fu numit locţiitor al
papei, tronul Franţei fu privit vacant, iar Jacques Clement – ucigaşul lui
Henric al III-lea fu declarat de iezuitul Mariana <<eterna mândrie a Franţei>>.”
(*Liga Catolică-Liga Sfîntă,
întemeiată în 1576, în Picardia, pentru a stârpi protestanţii din Franţa)
Aşadar, după ce papa Leon I l-a
întronizat pe Petru întru dumnezeire, înaintea Fecioarei Maria – Maica Domnului,
ultramontanistul Joseph de Maistre a cutezat să-l aşeze pe papistaş prin scris
deasupra tuturor lucrurilor lumeşti, astfel, „l-a încoronat pe papă ca universalitate a Creştinismului”, întregind
astfel sistemul papistaş al hegemoniei
lumeşti, fondat de papa Leon I, unde Curia romană l-a transformat în dogmă
catolică, scoţându-L astfel, uşurel pe Mântuitorul Hristos în afara Curţii de
la Roma şi rezervându-I doar un loc/ rol modest de legat papal.
„Creştinismul se întemeiază cu totul pe suveranul pontif. (...) Fără suveranul pontif, tot edificiul
Creştinismului este minat şi nu mai aşteaptă, pentru a se dărâma cu totul,
decît ivirea unor împrejurări prielnice.” (Joseph de Maistre, Du Pape, Lyon, 1819)
Joseph de Maistre şi-a
întocmit lucrarea Du Pape, pe
amăgiri, aberaţii, compilaţii, eresuri, erezii, erori intenţionate, imaginaţii,
idolatrii, năluciri, născociri, presupuneri, „falsele decretalii”, folosind
citate din sursele latine ale altor fanatici falsificatori, care au trudit din greu pentru imaginea papei şi
a confesiunii romano-catolice.
El n-a ezitat să critice sau
să ponegrească pe eminenţii Evului Mediu, Petru Damian, Bernard de Clairveaux,
Vincent Ferrier, Clemengis, Gerson sau pe istoricii şi teologii apuseni de
seamă, precum Abbe Fleury, monseniorii Contarini, Bossuet, Luzerne, Francois de
Harlay de Champvallon, Abelly de Rhodez, cardinalul Baronius, du Perron,
Thomassin, Hume, Moscheim, Fenelon, Pithou, padre Maimbourg, Muratori, care aveau
păreri raţionale şi lucrări elaborate ştiinţific contrare papalităţii.
Ultramontanistul de Maistre
pentru a susţine cea mai grotească născocire papistaşă – infailibilitatea papală, a avut ingratitudinea să spună că vreme de
optsprezece secole, nici un papă grăind bisericii sale, nu s-a înşelat, n-a căzut.
Cred că zelosul propăvăduitor
papistaş a calculat de la Apocalipsă încoace, fiindcă, altfel, vedea multele căderi ale vicarilor care îşi au începutul în întreita cădere a lui Petru. Întreita lepădare-cădere a lui Simon-Petru-Chefa
s-a datorat tocmai mândriei şi prea încrederii în sine, adică în „infailibilitatea” sa, care s-a transmis
romanilor.
„Iar Petru, răspunzînd, I-a zis: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu
niciodată nu mă voi sminti! Zis-a Iisus lui: Adevărat zic ţie că în noaptea
aceasta, mai-nainte de a cînta cocoşul de trei ori te vei lepăda de Mine.”
(Matei 26, 33-34)
Din multă îndrăzneală şi din
egală trufie Simon-Petru-Chefa a făgăduit că nu se va sminti. Mântuitorul însă l-a
văzut în înşelare şi l-a lăsat să cadă, tocmai pentru a învăţa să nu-şi pună
speranţa în sine, ci întotdeauna să aibă nădejde în Dumnezeu.
„Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti!”- arată
indirect necunoaşterea neputinţei sale, iar direct mândria faţă de confraţii
săi apostoli. Culmea apostoliei este că nici unul dintre confraţii săi în afară
de el, nu s-au smintit.
Să vedem acum şi smintirea şi
căderea urmaşilor lui Simon-Petru-Chefa,
nevăzută de Joseph de Maistre, care mulţi
nu pot fi numiţi ierarhi apostolici, ci vicari
apostaţi.
Papa Zefirin (199-217),
ignorant, iubitor de arginţi, căzut în erezia lui Noeţiu Smirneul. Calist I
(217-222), viclean, înşelător, rău, perfid, amestecat în erezia lui Cleomen.
Marcelin (296-304), a jertfit idolilor în templul lui Isidos şi al Estiei.
Liberiu (352-366), a semnat un libeliu eretic arian. Felix II (355-358), s-a
alipit ereziei lui Arie. Leon I (440-461), eretic, blasfemiator, zelos al primatului „divinului” Petru şi al infailibilităţii urmaşilor săi, l-a
instituit pe Petru - plena potestas, pentru ca apoi papa, vicarul său să beneficieze de plenitudo potestatis. Felix al II-lea
(483-492), a fost provocatorul schismei akakiene, prin excomunicarea samavolnică
a patriarhului Constantinopolului, Acachie. Anastasie al II-lea (496-498) a
urmat erezia lui Nestorie. Symmachus (498-514), a născocit alt calcul al
sărbătorii Învierii Domnului, punând bazele fabricării documentelor
pontificale. „Acum au fost fabricate <<falsurile symmachiene>> care
au avut menirea de a constitui un temei istoric şi juridic pentru hotărârile
conciliare. Autorii acestora au prezentat acte apocrife pentru a dovedi
imunitatea Scaunului roman. În primul rând, a fost citat un pretins sinod din
Sinuessa (303) care ar fi refuzat
să-l judece pe Papa Marcellinus, asupra căruia se ridicaseră acuzaţii: << [...] întrucât primul Scaun
Episcopal nu este îngăduit a fi judecat de nimeni, oricine ar fi acela
[...]>>. Tot atât de fictiv a fost şi un decret apocrif al Papei
Silvestru I, Constitutum Silvestri,
potrivit căruia un sinod roman sub preşedenţia lui Silvestru, în absenţa lui
Constantin cel Mare, ar fi declarat că în viitor nici Împăratul, nici Regele, nici clerul, nici poporul nu vor avea
dreptul să judece un Papă; căci peste Prima
Sedes nimeni nu are drept de judecată, deşi în judecarea papei Damasus,
sinodul roman din anul 378, „a recunoscut
competenţa tribunalului imperial şi a cerut Împăratului ca pentru un Papă el să fie unica instanţă juridică.” (August Franzen/ Remigius Baumer, Papstgeschichte Das Petrusamt in seiner Idee
und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der Kirche, Ed. Herder,
Freiburg im Breisgau, 1974, p. 78).
Ioan I (523-526), a fost
prizonierul regelui ostrogot Teodoric cel Mare (475-526), la Ravena până la
sfârşitul vieţii sale. Silverius (536-537), ridicat pe tron de goţi, a fost
judecat de un tribunal marţial, condamnat, exilat în insula Ponza, maltratat şi
decedat în 2 Decembrie 537. Vigilius (537-555), caracter slab, conştinţă
şovăielnică, foarte ambiţios, înclinat spre monofizitism. Aflat la
Constantinopol în vremea Sinodului al V-lea Ecumenic a refuzat participarea sa
şi a delegaţilor săi, reuşind să facă din pontificatul său unul „dintre cele mai deprimante din istoria
Bisericii”. (K. Baus).
Pelagius I (556-561) a fost pus pe tron de
generalul Narses, din ordinul împăratului Justinian cel Mare (527-565). „Papalitatea a căzut cu totul în mâinile
Împăratului bizantin. Fără a fi recunoscut de acesta, nici un Papă nu a mai
putut fi ales. Pentru Justinian, Roma nu mai era altceva decât un patriarhat
oarecare.” (August Franzen/ Remigius
Baumer, op. cit., p. 84)
Grigore cel Mare (590-604),
descendent dintr-o familie aristocrată, poate unul dintre cei mai înţelepţi
episcopi romani, ctitor a şapte mănăstiri (şase pe domeniile sale moştenite),
iar casa părintească Clivus Tauri, a transformat-o în schitul Sfântul Andrei.
După un scurt debut strălucit în politică, s-a călugărit în propria sa ctitorie
Sf. Andrei. A fost convins că „sceptrul
dominaţiei imperiale bizantine este condus de Mâna cerească.” (Mansi IX, 889), dar a turbat când
omologul său de la Constantinopol, patriarhul Ioan şi-a atribuit în 595, titlul
onorific de patriarh ecumenic, titlu deja recunoscut încă mai demult. Grigore
cel Mare s-a micşorat, considerând atitudinea patriarhului Ioan drept o uzurpare,
„uneltire împotiva lui Dumnezeu şi o
mândrie de Antihrist, care păcătuia
împotriva orânduirii lui Cristos, din (Matei 16, 18). Înţeleptul episcop roman, care în
aparenţă purta rasa călugărească, în realitate sub sceptru apostolului Petru, uneltea
chiar el, mânios şi aprig împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Hristos,
împotriva Sfintei Treimi, prin găselniţa papistaşă preluată şi exprimată în „orânduirea lui Christos”, formulă
închipuită şi cioplită din piatra versetului 18, al cap. 16,
Matei. Păcat!
Honorius I (625-638) a susţinut
erezia monofizită (anatematizat de Sinodul VI Ecumenic şi de un sinod roman).
Conform ritualului consacrării papilor, Liber
Diurnus, fiecare papă ales trebuia să arunce anatema asupra ereziei
monofizite, împreună cu autorii şi adepţii ei, „una cum Honorio, qui pravis eorum adsertionibus fomentum impendit” -
<<împreună cu Honorius care a adus prinos afirmaţiilor strâmbe>>.
Mândria papistaşă însă, susţinută de infailibilitatea
papală a sornit justificarea căderii papilor prin Bulla numită „clauză a ereziei” – nisi deprehendatur a
fide devius, la cunoscutul principiu juridic: Prima sedes a nemine iudicatur.
Severinus (640), uns în 638, s-a detaşat imediat de monofiziţi, dar a
fost confirmat de împăratul bizantin abia în 640.
Martin I (649-653),
considerat episcopul rebel care s-a alăturat revoltei antiimperiale a Exarhului
Olympius (după înfrângerea acestuia), a fost arestat de noul exarh Theodorus Kalliopas,
dus la Constantinopol, judecat, condamnat la moarte, apoi graţiat şi trimis în
exil în Crimeea la Kerson, în primăvara anului 654, supravieţuind aproape un
an.
Serghie/ Sergiu al III-lea (904-911), eretic,
imoral, iubitor de desfrâu şi de foarte mulţi arginţi. Ioan al XXII-lea (1316-1334),
a propăvăduit erezia milenarismului. Ioan al XXIII-lea (1410-1415), ingrat, simoniac,
sperjur, mincinos, ucigaş, susţinea moartea sufletului, negând învierea
morţilor. Eugen al IV-lea (1431-1447), eretic condamnat de Sinodul de la Basel.
(Abbe Fleury, Istoria bisericească, vol.
I, cartea a XIII-a, cap. XLVI, p. 560, Paris; vol. 12, p. 589, Bruxelles;
Andronicos Dimitrakopoulos, Istoria
Schismei, Leipzig, 1867; August Franzen/ Remigius Baumer, Papstgeschichte Das Petrusamt in seiner Idee
und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der Kirche, Ed. Herder,
Freiburg im Breisgau, 1974)
Despre Serghie al III-lea,
cardinalul Baronius, dezvăluia
următoarele: <<Sergius III. ex iis
qui non apostolici sed apostatici sunt dicendi per vim Tyrannicam invasor
Pontificatus, vita turpissimus, infamis, obscaenus; ex Marosia meutrice
Johannem nefario gignes adultario; sub quo Theodora senior, mobile scortum,
monarchiam in urbe obtinuit.>> - „Serghie al III-lea este dintre aceia
care trebuie numiţi mai degrabă apostaţi decît apostolici, suindu-se la rangul
arhieresc prin sinicie tiranică; ducea o viaţă foarte scîrboasă, era foarte
calomniator, spurcat, dobîndind un fiu, pe Ioan, din adulter nelegiuit cu
prostituata Marosia, în vremea lui domnind asupra oraşului (şi cu ruşine
spunînd: asupra Bisericii romane) desfrînata
oficială, Teodora cea bătrînă.”
(Baronius, Annales Ecclesistici 908, 4/ 5, Lucca
1747)
Tot cardinalul Baronius a
consemnat faptul că acel copil, a ajuns papă sub numele Ioan. Probabil este
vorba de Ioan X (914-928) sau de Ioan XI (931-935).
Îndăzneţul Petruccelli
consemnează următoarele, într-unul din articolele sale, incendiare referitoare
la Conciliul Vatican I, din anul 1870: „De
la Simon al lui Iona, adică de la Sfîntul Petru, pînă la Pius al IX-lea
(1846-1878) au fost 293 de Papi. Treizeci şi unu
(31) dintre aceştia au fost caracterizaţi ca răpitori
ai tronului papal – antipapi. Din numărul de 262 de Papi legitimi 29 au
sfârşit prin moarte mucenicească fiind socotiţi între mucenici; alţi 35 de Papi au murit, de asemenea, în
mod violent, dintre care 18 otrăviţi
şi 4 asasinaţi; alţi 13 au decedat din variate motive, adică
mutilaţi, spînzuraţi, ucişi cu pietre,
închişi în închisori asemănătoare cuştilor de fier, arşi în paturile lor,
sinucigându-se, căzuţi de pe cal sau în braţele femeilor, precum Pius al IV-lea; aşadar 64 din cei 233 s-au săvârşit în mod imprevizibil, fără a-i pune la socoteală
pe alţi douăzeci (20) care
au murit subit de durere ca urmare a unor accidente. Douăzeci şi şase (26)
au fost caterisiţi, afară de cei 3 emigraţi la Avignon. 35 de Papi au fost judecaţi, 13 dintre ei pentru că nu credeau în
dumnezeirea lui Iisus Hristos, alţi nouă (9) din cauza disputei asupra
icoanelor şi alţii pentru că au deviat înspre dogma lui Beranger (1780-1857).
Mulţi Papi au fost acuzaţi de crimă, 28 i-au
chemat pe străini în Italia pentru a-i sprijini să se menţină pe tron.” (Petruccelli
della Gattina, Concile Vatican I, în „Libertatea Parisului, 1870.” ; Sfîntul
Nectarie de Eghina-Făcătorul de minuni, De
ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos, Ed.
Evanghelismos, Bucureşti-2011, p.193-194)
Aşadar, scăzând din şirul
celor 293 de papi, pe cei 29 care au sfârşit muceniceşte, avem
doar 264 de papistaşi, imorali, ucigaşi, eretici, schismatici şi
apostaţi.
Cum rămâne atunci cu infailibilitatea
papală, a zelosului întru năluciri şi născociri Joseph de Maistre, care susţinea că „vreme de optsprezece secole, nici un papă
când a grăit bisericii sale, nu s-a înşelat, n-a căzut”, dar în schimb au fost legiuni de papistaşi amorali, imorali, incestioşi, ucigaşi, eretici,
schismatici şi apostaţi ?!?
Dacă, contele Joseph de
Maistre, un mirean oarecare şi un
scriitor lipsit de geniu şi de adevăr în ştiinţa teologică a fost
venerat de papă şi de catolici, drept un mare savant, atunci, trebuie să deplângem adânca şi jalnica
neştiinţă a clerului latin.
Ipocrizia, fariseismul, rătăcirea şi reaua
credinţă a ultramontanistului de Maistre au fost scoase la suprafaţă de mulţi
cercetători apuseni, raţionali, printre ei numărându-se şi contemporanul său
baronul d’Ekstein, care printr-o
ironie fină, de mare spirit aristocratic l-a golit de sine: „El a văzut pretutindeni ceea ce a voit să vadă, şi a văzut
minunat de bine. A negat ceea ce trebuia
să vadă şi ce a văzut într-adevăr, dar şi-a stăpânit privirea în chip
voit.” (d’Ekstein, Correspondant din 25 aprilie 1854)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu