Ucraina, un stat eşuat la frontiera
de est a României?
Petru Romoşan
07 Martie 2021
România nu
se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La
frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din U.R.S.S.), pe lângă
celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării...), Republica Moldova,
Basarabia românească, de fapt. Ucraina - 45 de milioane de locuitori, cu o
suprafaţă de 576.450 km2 fără Crimeea, cu un P.I.B. nominal pe cap de locuitor
de 3.055 de dolari în 2014 - este cel mai mare vecin al României şi, potenţial,
cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim
interminabil. Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două
diferende nestinse: tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se
implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa. Republica Moldova se
învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat
în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” şi cu Rusia prin
Transnistria, ocupată de armata rusă.
În
altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar
fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul
Franklin Templeton (care a administrat şi „Fondul Proprietatea” în România).
Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un
preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor,
al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros. La fel ca Joe Biden sau
Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult
ca Somalia, cum observă „The Saker” (vom vedea mai încolo despre cine e vorba).
Mulţi ucraineni din Ucraina, din S.U.A., din Canada şi din Rusia şi-au pus mari
speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură.
Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după
Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil
Constantinescu.
Emil
Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu
ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3
mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi
ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin
Constantiniu : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un
guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu
agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin
(ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea
dramatică a evenimentului”. În 2021, tratatul poate fi denunţat.
Marele erou
moral al Rusiei din secolul al XX-lea, scriitorul şi gânditorul Aleksandr
Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei: „Trebuie să spunem
aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii
ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut
totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate
operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi
graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al
satrapului Hruşciov). Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul)
drumul cel rău al imperialismului. Povara de a fi o mare putere eu nu i-o
doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea
culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de
ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a
pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o « Mare Putere »?”[1].
Soljeniţîn
s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia): „Până la urmă,
trebuie să ne lămurim de tot: Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are
pe a ei, Țările Baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai
limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această
ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia”[2].
Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment
réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir
Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.
În S.U.A.
trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi
foarte bogaţi. Interesul S.U.A. pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai
prin intenţia de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei. În general, în România,
Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei
S.U.A. şi a N.A.T.O., din care şi noi, românii, facem parte. E interesant de
văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg
dintr-un rus care trăieşte în S.U.A. şi care semnează cu un pseudonim devenit
celebru, The Saker.
Bloggerul
The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc.,
este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din S.U.A., de Paul Craig
Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991: „Nu am fost
niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a
K.G.B., ca « activist antisovietic periculos » şi « provocator »; pe drept
cuvânt, de altfel”[3]. „Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea?)
ucraineni îşi dau seama de două lucruri: în primul rând, de faptul că Zelenski
a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea
rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de
crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr). La început părea că
Zelenski ar putea aduce o autentică « schimbare în care putem crede »”, în
principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor
escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul.
Nu s-au
realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică
şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să
respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor. Scopul meu nu e
să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma
totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte.
A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din
momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii”. Ce a făcut el a fost să prezideze
o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în
calitate. A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele
SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu
Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun
pic de onoare sau de demnitate ! Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori,
asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu
sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de
spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme”[4].
„Ca un
satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin
ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate” ucrainene
(care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete”
caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care
se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să
le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii; S.B.U.-ul ucrainean îmi aminteşte
întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii
’70 şi ’80. Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie
este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că
argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în
sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată”[5].
„Ucraina
este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala
problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt
naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate
credibilă asupra viitorului Ucrainei. Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru
că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul. La urma
urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate
naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii,
credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual”[6].
„Adevărul
trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt,
aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura
soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip
somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai
ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se
vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în
ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere
agricolă” n-a fost nici ea ţinută – ceea ce-mi aminteşte de „cruciada
porumbului” a lui Hruşciov...). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest,
ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum
această rară mărturie: „Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina
o treime din P.I.B.-ul ţării, iar P.I.B.-ul pe cap de locuitor (la paritate cu
puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media U.E.”[7].
„Cred că
nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta
vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru
sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă.
Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar
putea fi inevitabilă”[8].
Ce înseamnă
„stat eşuat” (rogue state, État voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în
timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi,
conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e
capabil să-şi plătească datoriile. Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi
statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au
fost catalogate drept state eşuate.
Ucraina
deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti
(o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles,
ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se
întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul. În Ucraina trăiesc în jur de
600 000 de români : 350.000-400.000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea
Odesa, 40.000-50.000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori
de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10.000-11.000 de
volohi la graniţa cu Polonia. Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste
400.000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi,
va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023. Teritoriile s-au mişcat în
trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război
mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului
etnic.
Ucraina se
pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane
de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens.
Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia - pentru că Donbasul este o întinsă
regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte -, dar, în urma
unui asemenea război, poate să se dezintegreze. Politicienii de la Kiev, în
frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei
mari...
Aranjament
grafic - I.M.
--------------------------------
[1]Alexandre
Soljénitsyne, Le Problème russe à la fin du XXe siècle, Fayard, 1994, p. 126.
[2]
Ibidem, op. cit., p. 124-125).
[3] Le
Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr,
17.02.2021.
[4] The
Saker - „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”,
lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021.
[5] idem.
[6] Idem.
[7] Idem.
[8]
Idem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu