„La Paști”
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele
Academiei Române
01 Mai 2021
„Sfintele Paști înseamnă multă
lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi, muritorii”
Titlul de
mai sus este preluat dintr-o poezie de George Coșbuc. Scrisă cu circa 125 de
ani în urmă, unora li se va părea ciudată chiar și prin titlu, ca să nu mai
vorbesc de numele volumului, apărut în 1896, din care compoziția face parte:
„Fire de tort”. Mai întâi, odată cu pierderea simțului limbii române, unii se
întreabă dacă nu ar fi fost corect „De Paște” în loc de „La Paști”. Ar fi fost
corect poate, numai că în graiul românesc sărbătoarea Învierii Domnului se
cheamă „Paști” și nu „Paște”. Azi ni se spune că sunt corecte ambele forme, iar
în limbile romanice avem corespondente pentru amândouă. În franceză se zice
Pacques (la plural, adică „Paști”), iar în italiană se zice Pasqua (la
singular, adică „Paște”). În românește, totuși, nu sună bine „Paște fericit!”
fiindcă asocierea cu un verb fără legătură cu sărbătoarea este inevitabilă. În
al doilea rând, un eveniment, în țara „binecuvântată între toate de Domnul pe
pământ” (cum numea Bălcescu Țara Ardealului), nu se petrece „de” sau „pe”, ci
„la” sau „în”. Prin urmare, se zicea demult și se mai zice încă astăzi „La
Paști”, care cad în acest an „în” 2 mai și nu „pe” 2 mai. Iar volumul care
găzduiește poezia devine pentru unii „Felii de tort”, fiindcă, în mintea lor,
„Fire de tort” nu ar avea sens. Numai că tortul este o țesătură, o pânză de in
ori de cânepă, lucrată în casă, la război și vine din latinescul tortus, legat
de verbul torquere, din care am moștenit românescul „a toarce”. Astfel,
„tortul” și „a toarce” sunt cuvinte ajunse în românește din limba latină, după
aproape două milenii de folosire aici, la Dunăre și la Carpați.
Ce spun
versurile lui Coșbuc? Vorbesc simplu despre venirea primăverii, cu ciripit de
păsări, cu cer însorit, cu arbori în floare și cu pace în întreaga fire. După
aceste „generalități”, vine particularizarea prin mijlocirea unui sat, animat
de creștinii porniți din vale, câte doi, salutându-se creștinește, ca de
Înviere, cu fețele lor arse de soarele muncii. Pe drumul acesta spre locașul
sfânt, pomii își pleacă frunțile, iar oamenii aud în adierea vântului „glasul
celor din morminte”, ridicați înspre „Duhul Sfânt” care se pogoară spre pământ.
În liniștea solemnă de afară nu se aude decât cântarea „în stihuri” a preotului
din altar și dangătul clopotelor, cântând și ele, dar nu oricum, fiindcă, de
fapt, „râd a drag și plâng a jale” în același timp. Drumul din vale spre deal
este unul inițiatic, el conducând înspre biserică, adică spre înalturi, de unde
vine mântuirea, prin victoria vieții veșnice, „cu moartea pe moarte călcând”.
Pe deal fiind, oamenii indefiniți, venind din vale, se individualizează, adică
devin neveste tinere, fete, bătrâni, „câte-o bătrână cu micul ei nepot de mână”.
Cea din urmă strofă este închinată maternității divine și umane, „mamei micilor
copile”, adică Preacuratei sau „Vergurei Maria”, care-și plânge „copilul dorit”
și care este îndemnată să râdă, fiindcă „la Paști” simțim cum viața învinge
moartea.
Poezia a
fost introdusă la un moment dat în programa școlară, la una dintre clasele
mici, dar azi se aud ecouri de contestare, din moment ce „Occidentul nu mai are
nevoie de religie” (?) - după cum pretind voci (ne-române și nocive - n.r.) din
înaltul puterii - și din moment ce George Coșbuc a fost un „poet minor și
naționalist” - după cum pretind alte voci. Evident, năsăudeanul nu a scris
aceste versuri cu intenția de a da la iveală „psalmi” teologico-filosofici,
precum Vasile Voiculescu în volumul „În Grădina Ghetsemani” sau ca Tudor
Arghezi, cel care oscila între „credință” și „tăgadă” sau care voia să urle
„Este!”.
Coșbuc
publica „La Paști” în anul 1896, când peste 90% dintre români erau truditori ai
pământului, țărani, oameni legați de agricultură și când, se pare, mai puțin de
jumătate dintre români știau să scrie și să citească. George Coșbuc nu scria
poezii pentru elita noastră intelectuală, nici pentru criticii literari și nici
pentru a rămâne el celebru în posteritate. Coșbuc a fost un poet-luptător, un poeta
vates, un fel de profet pentru poporul său, care se afla în epoca genezei
unității sale politice, a construcției statului național unitar. Pentru a
desăvârși educația aceasta a națiunii, la finele secolului al XIX-lea și la
începutul secolului al XX-lea, preoții erau adevărați învățători, transmițători
de mesaje duminicale, după terminarea slujbelor. Poezia „La Paști” era menită
unui asemenea mesaj de îmbărbătare către poporeni, de transmitere a atmosferei
de sărbătoare, de însuflețire întru rugăciune, armonie, iertare și speranță.
Altminteri,
ar fi greșit să credem că „La Paști” este o poezie facilă, ocazională ori de
conjunctură. Ea se altoiește bine pe tradiția poeziei românești mature, are
elemente de pastel, de invocație și de rugăciune, dar și de meditație.
Observația lui Lucian Blaga din „Spațiul mioritic”, privind apartenența
românilor la „relieful” natural și sufletesc ponderat, la succesiunea deal-vale
sau la alternanța dintre spațiul cosmic și spațiul teluric - ilustrată
magistral de Mihai Eminescu în „Luceafărul” și în alte creații, dar adecvată și
altora - nu-i este străină nici lui George Coșbuc. Oamenii din sat, din
baștină, din legătura lor cu munca cotidiană și cu pământul pornesc spre deal,
se duc dinspre vale spre deal, ca să ajungă în înaltul bisericii, la întâlnirea
cu Dumnezeu, veghetor din ceruri și trimițător al Duhului Sfânt.
La Paști,
oamenii se ridică spre cer, iar Duhul Sfânt se pogoară spre pământ, adică spre
oameni, într-o învăluire de trecător și de etern, de perisabil și de nemuritor,
de trup și de duh, de moarte și de viață, întru biruința Învierii. Treimea cea
nedespărțită este prezentă peste tot în această poezie a lui George Coșbuc,
terminată cu o imagine de icoană țărănească pe sticlă a Fecioarei, care-și
plânge cătinel Fiul răstignit și prinde a zâmbi de minunea Învierii Lui.
Paștile lui George Coșbuc nu sunt pentru teologi din umbră de scriptorii, nici
pentru filosofi sofisticați și nici pentru literați erudiți și pretențioși. Ele
sunt pentru oameni între oameni, pentru truditorii gliei, cu mâini bătătorite
de munca de peste săptămână, de coarnele plugului sau de secera făcătoare de
snopi, dar pentru oameni cu fețe luminate de har duminica, la intrarea sfioasă
pe ușa bisericii.
Se poate ca
astăzi, în era digitală și cosmică, să credem că nu mai este nevoie de astfel
de versuri simple, nici de înălțare, nici de curățenie sufletească, ca și cum
noi, oamenii, am fi devenit demiurgi. Nu ar fi o noutate ca unii dintre noi să
credem astfel. Au mai crezut și alții, amăgiți de măriri deșarte și de semeții
bezmetice și s-au trezit ca Icar, cu aripile frânte, căzuți în genuni. Sfintele
Paști înseamnă multă lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi,
muritorii, în viața aceasta de „umbră și vis”, întru așteptarea obșteștii
învieri. Lumina de Paști nu are legătură cu justiția, cu etica și nici cu
politica oamenilor - pentru că acestea se schimbă și se pliază după voia
puternicilor zilei - ci cu dreptatea, cu morala și cu voința divină, aflate sub
semnul eternității. Iar în voința aceasta fără început și sfârșit nu este loc
pentru invidie, vrajbă, corupție, ură, răzbunare, ci numai pentru iertare,
bunătate, bunăvoință, generozitate și iubire. Poezia lui Coșbuc exprimă această
armonie cerească plutind printre săteni și ne îndeamnă să o primim și să o
trăim.
Cât de
departe sunt aceste vorbe simple, sculptate parcă în marmură, ale poetului de
deșertăciunile zilei, de prefăcătoria fariseilor din fruntea bucatelor, de
orgoliul celor care se cred atoateștiutori, care emit sentințe, care se ocărăsc
unii pe alții, care dau lecții de conduită, fără să fi construit nimic în
viață! Poetul relevă pacea sufletelor simple, de la temelia țării, pacea
ostenitorilor gliei, a protagoniștilor muncii tăcute. Este o pace trainică,
nestrămutată, eternă, capabilă să ducă lumea înainte.
Deși poetul
vorbește de timpuri arhaice, de țărani și de sate, de biserici pe dealuri,
toate acestea nu sunt departe, ci sunt prezente în sufletele noastre, în toată
experiența de viață a strămoșilor, depozitată în mințile și inimile noastre. Nu
avem decât să știm s-o descifrăm, fiindcă ea există latent. În loc să ne înrăim
și să ne înverșunăm, în loc să trezim, prin „corectitudinea politică”, prin
neomarxism, prin anarhism și anarhie, grave subiectivisme și să conducem la
grave discriminări, la distrugeri de statui și la arderi de cărți, avem datoria
de oameni să ne împărtășim din „lumina lină” a Învierii, urmând pilda
înțelepților și îndemnul „Cuvântului care zidește”.
Hristos
a înviat !
Aranjament
grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu