Mircea Dorin Istrate - V Â N Z Ă T O R U L

 

Mircea  Dorin Istrate

 Poezii  pentru  sâmbăta  seara

 

 

~*~

 

 VÂNZĂTORUL

Parlamentul Româniaei a dat ,,liber” la vînzarea către străini,

a pământului nostru strămoșesc.

RUȘINE LOR!

 

Cum să-ţi vinzi pământul ce din moşi l-ai moştenit

Şi ţi-a fost un şir de veacuri pâinea ta de îmbucat?

Cum să-ţi vinzi cu el strămoşii care-n dulce veşnicit

Dorm cuminţi în caldul gliei, somnul lor netulburat?

 

Doamne, noi pământul ăsta tot în lacrimi l-am spălat

Şi plătitu-l-am cu ortul vieţii noastre de apoi,

Că de-atâtea ori venetici au venit şi l-au furat

Şi mereu cu-al nostru sânge cumpăratu-l-am ’napoi.

 

E pământul ăsta-n toate miruit şi însfinţit,

Foi de carte ce mi-s scrise cu istorii lăurate,

Se-nvecheşte-n el în veacuri neamul nostru adormit

Lângă aur cât cuprinde, iar de-asupra, miere-n lapte.

 

Cum să vindem dar pământul, care nu-i pământ, ci-i ţara

Cu-nceputul ei, cu moşii veşniciţi în gând şi-n faptă,

Vânzătorul e o Iudă, iadul să mi-l ardă-n para

Care-o fi blestemul nostru, când s-o face  judecată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DIN  MOŞ  ÎN  MOŞ

 

Motto:

,,De-o sută de milenii pe-aicea vieţuim

Scurmând această glie ce-n cârca ei ne ţine,

Ne tot lungim sortitul trecând din tată-n fiu

Nădăjduind că mâine o fi cumva mai bine’’

 

De vrei să-ţi ştii trecutul c-a fost  în vrednicie

Coboară la-nceputuri smerit şi cu răbdare,

Şi vei vedea că suntem aicea din vecie

Cînd gol era-nprejururi la margine de zare.

 

Din moş în moş tu trece ’napoi spre vechiul timp

Şi-un moş mereu găsi-vei la capătul de lume,

C-aici ne pus-a Domnul să stăm la învechit,

Să ne mărim în fapte cinstite, mari şi bune.

 

Am fost Adamii vremii pe-acest picior de plai,

Mirifică sămânţă de neamuri născătoare,

Începători de datini pe sfinte guri de rai

Şi făcători de lege să ţinem neamul mare.

 

La cumpene de vreme, s-avem în noi putere

Născutu-s-a un Moise atotizbăvitor,

S-adune turma noastră, să facă a ei vrere

Ca pe cărarea vieţii să fim tot urcători.

 

Aşa că fii nepoate în fală şi mândrie

Că moşii tăi, ca unul, au fost din neam cinstit,

Te roadă şi te doară, te umple de mânie

De neamul tău cel vrednic auzi că e hulit.

 

Acum e grea viaţa, cu tot ce dânsa are

C-a noastră rădăcină de-acum a-mbătrânit,

Nu mai avem modele, şi-orcând un oarecare

Ajunge-n fruntea ţării de câţiva priponit.

 

Cu cât ne-a dat Măritul, mereu ne-am mulţumit

Iar ţara şi hotarul l-am apărat la greu,

Acuma dulci himere ne-ncearcă-n amăgit

Şi se-nmulţesc arginţii trădărilor mereu.

 

De-un Ştefan e nevoie ne scoată din păcate

Ca pe cărarea vieţii curaţi ne pună iară,

Că-n noi de nu-i credinţă şi sete de dreptate

Ne-om pierde omenia şi toţi ne vor uitară.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA  TOŢI  NE  VINE-O  VREME

 

La toţi ne vine-o vreme, când măcinaţi de dor

Cea inimă ne-ndeamnă cuprinsă de fior,

Să revenim în locul în care ne-am născut,

Cuibarul drag ce fost-a la toate început.

 

Ne cheamă nostalgia şi timpul, şi ţărâna

Că le-am uitat cu totul şi-a noastră-i toată vina,

 

Că prea ne-nstrăinat-am de locurile-n care

Al nostru neam în vreme, făcutu-şi-a cărare.

 

Acolo-s toate cele ce-n urmă le-am lăsat

Şi casa părintească şi drumul întinat,

Şi neamul jumătate ce-abia ne ţine minte,

Biserica bătrână, tăcută şi cuminte.

 

Şi valea înglodată în susur şerpuită

Şi Crucea din hotare de vremuri învechită,

Pădurea foşnitoare cu păsările toate,

Îngălbenita vie, hotarul cu bucate.

 

Doar lumea este alta, prea multă-i neştiută

Iar cea deodat’ cu tine bătrână-i şi căruntă,

Doar ea te-o recunoaşte din timpul ce se cerne,

Străin eşti pentru ceilalţi, uitat de mult în vreme.

 

Cu cei ştiuţi o vorbă îmi schimbă, cu răbdare,

Întreabă şi răspunde pe rând la fiecare,

Aminte să-şi aducă de tine-n bucurie

Că s-ar putea ca mâine din ei să nu mai fie.

 

Te-o-nfiora simţirea la toate întâlnite,

Mâhnit vei fi de multe ştiute dinainte,

Pustie-ţi fi-va casa rămasă de părinţi

Ce-acum stingheri în ramă, au chip curat de sfinţi.

 

De nimeni nu te vede, fă rugă de iertare,

Şi-n gând la Prea Măritul tu cere-i îmbunare

Le şteargă de greşeală la faptele făcute

Că bine-au vrut le fie în zilele mărunte.

 

De vrei să-ţi speli păcate, în faţă la altare

Din suflet iertăciune îmi cere de-ndurare,

Iar la cutia milei fii dezlegat la pungă

Şi dă cu drag din suflet, să fie şi s-ajungă.

 

C-aşa cum ştii, de-o vreme săracă-i parohia,

La slujbe însă popa îşi ţine liturghia

Cu pilde de-ndreptare spre sufletele slute,

Cea turmă să o-ntoarcă în lucruri mai plăcute.

 

La crâşmă dă tu rândul acela de-nceput,

Îmi pică, de-nchinare, la timpul cel trecut

O lacrimă din vinul ce-l bei cu ceia care

De când se ştiu aicea-s, pe-a timpului cărare.

 

Ascultă-le povestea şi bea încet măsura,

În frâu să-ţi ţii cuvântul şi stâmpărată gura

S-arăţi că om rămas-ai şi nu un coate-goale

Pe-acolo unde viaţa ţi-o duci să-ţi fie moale.

 

La cină fii acasă cu neamul împreună,

Aşteaptă de mâncare în blide să se pună

Şi-n faţă la icoană, o cruce-ţi fă mărită

Că eşti în sănătate în viaţa cea răzbită.

 

Apoi, cu cei ai casei să stai în vorbă lungă,

Vă povestiţi de toate ca somn să nu v-ajungă,

Vă amintiţi de ceia plecaţi spre cimitire,

De cei rămaşi în viaţă le facă pomenire.

 

De neamurile tale ce încă le ţii minte,

De-a lor copii, neveste, vecinii din’nainte,

De munca la hotare, de boli şi de avere,

De dările plătite, de ce li se mai cere.

 

De fost-a roadă bună în anul ce-a trecut,

Botezuri, nunţi făcute şi cum şi-au petrecut,

De dascălii din şcoală ce dau învăţătură,

De târgul cel de toamnă, de cine-n sat mai fură.

 

Să lauzi vinul casei  ce ţi s-a pus pe masă,

Şi pâinea  greu muncită, slănina moale, groasă,

Şi ţuica mărgelată cu gust uşor de prună,

Şi brânza cea untoasă, cu ceapa împreună.

 

Cu drag ţi-or da din toate să duci acas’ cu tine,

Aminte să-ţi aducă de-un loc, de unde-ţi vine

Suspinul după lumea rămasă în trecut

În care bine-odată şi tu ai încăput.

 

Nainte de plecare te du la dragi morminte,

Şi-n rugă preasmerită tu cere-le fierbinte

Iertare de greşit-ai la dânşii viaţa toată,

Ca Domnul  să le deie odihnă meritată.

 

Iar când întors acasă, aduci din timp ce-apune

În suflet înrămată icoana cea de lume,

Să ştii că de pieri-va ai partea ta de vină

Că uneori uitat-ai străvechea-i rădăcină.

 

Eşti un fugar din lumea curată, sănătoasă,

Ca Iuda ai vândut-o pe una mincinoasă

În care eşti robitul, ce-ascultă la comandă

Încătuşat de-o lume pestriţă, rece, fadă.

 

O pasăre de cântă, te crezi pe la Răzoare

Şi-n crângul de pe Coastă, de-mi vezi cum creşte-o floare,

Mirosul de sarmale aminte-i de Crăciun

Dar nu colindă nimeni, acolo pe-al tău drum.

 

Atuncea doar te-ncearcă o dulce nostalgie

Şi-ai vrea ca visul cela aevea să îţi fie,

Înstrăinatul suflet ţi-o plânge  înc-odată

Că-n gând şi-a tale fapte, te-au străinat de vatră.

 

***

Se schimbă lumea toată, că-i vremea mestecată,

Nimic nu-i ca ’nainte cum fost-a altădată,

De vatra strămoşească s-o duce în uitare

Ne-om pierde moştenirea şi dreapta ei cărare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA  SFINTELE  MORMINTE

 

Un vânticel subţire de toamnă întristată

Mai poartă peste dealuri o frunză-ntârziată

Şi-aduce din ponoare mirosuri îmbrumate

Să ştim că duhul iernii nu-i chiar aşa departe.

 

Împovărat de multe păşesc pe cea cărare

Ducând spăşit în cârcă păcatele amare

Ce le-am făcut în viaţă şi-acuma-s adunate

În cartea vieţii mele, să fie judecate.

*

Mai lungă e cărarea ce duce-n ţintirim

Acum când ani vieţii s-au înmulţit puţin,

Şi când mă bate gândul că ziua o să vie

Când şi eu, ca şi ceilalţi, aici voi fi, vecie.

 

E mult de când pe-aicea, o ceată de copii

Ne hârjoneam în voie prin ’nalte colilii,

Cătând frăguţe coapte prin ierburile ’nalte

A noastre find atuncea pământ şi ceruri, toate.

 

De-atunci, pe dealul ăsta sau înmulţit la cruci,

Plecatu-mi-au părinţii, ce-mi odihnesc sub nuci,

Şi fraţi şi veri şi neamuri cu nume neştiute

Şi alţii mulţi de-acuma, cu toţii, pe tăcute.

 

Acum am pus o floare la sfintele morminte

Şi-un fir de lumânare de-aducele aminte

La-i mei păriţi ce-aicea vecii vor nemuri

Şi-n ceruri a lor suflet avea-vor bucurii.

 

În gând le fac o rugă să fie de iertare

De le-am greşit cât fost-am pe-a vieţi lor cărare,

Că multe le greşit-am, dar ei sunt iertători

Şi-s plini de bunătate acolo-n lumea lor.

 

Şi mă mai rog la Domnul le deie câte-şi toate

Ce-n lumea lor pe-aicea n-avut-au încă parte

Şi ţină-mi-i Măritul pe-acol’ până venim

Că pe aici smerelnic mereu îi pomenim.

 

Apoi, din al meu suflet, în taină şi fierbinte

O lacrimă dau vamă cum dau la cele sfinte

Şi-n fumul lumânării la cer aş vrea să urce

Smerenia din mine, ca jerta de pe cruce.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

BIET   MOŞNEAG

 

Trecător pe uliţi strâmte, ajutat de-al său toiag,

Furişat ca umbra serii de nici unde când coboară,

Tot mai rar se-ncumentează în spre locul lui cel drag

Coasta Mare, Continitul, cerul larg ce le-nconjoară.

 

S-a lungit cumva cărarea ce-a bătut-o viaţa toată

Din răzorul casei sale până sus în Continit ?

S-a scurtat de-o vreme pasul, ori cum scrisă e în soartă

Vremea lui de-acuma-i gata şi sfârşitul i-a venit?

 

Poate timpul, bată-l vina, şi-a lungit de-acum clipita

Ori prea repede se scurge în clepsidra-i mincinoasă,

S-au ocolul de le vie, cărăruia prea lungit-a

De când ruptă-i Coasta Mare pe-o bucată lunecoasă.

 

***

Azi, cu gândul le străbate cînd duminica la poartă

Pe băncuţa lui bătrână în visare-şi trece timpul,

Aşteptând să vină clipa când sfârşita lui ce-a soartă

O să-l treacă-n veşnicie, când l-o-nchide ţintirimul.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DUCÂND   ÎN  CÂRCĂ  VREMEA

 

Încet îţi este pasul ce-a fost cândva zglobiu,

Auzul nu mai prinde cea vorbă-abia şoptită,

Mâncarea nu-i sărată , iar vinul e sălciu

Şi somnu-i scurt în noaptea de-acuma prea grăbită.

 

Pe ochi-ţi trişti o pleoapă stă grea şi aplecată

Şi riduri taie faţa ce-a fost de catifea,

Iar mâna tremurată ar vrea ca altădată

Să bage aţa-n acul ce nu-l mai poţi vedea.

 

Topit în seul vieţii, cu trupul tot mai sec,

Mai nins cu alb în plete, în ochi cu lăcrimare,

Mai gârbovit sub vremuri prea triste ce te trec

Eşti cel rămas din mulţii, ce-aţi fost la numărare.

 

Tot mai uitat de ceia ştiuţi de altădată,

Mai mult pe la pomene la cei suiţi la cer,

Un gol se face-n juru-ţi, iar viaţa ta-i o pată,

Nimicul ce încurcă, uitat într-un ungher.

 

Când pleci, o ziuă-două, ştiuţi-şi amintesc

C-ai fost ceva pe lume, odată, de demult,

În vorbe lungi, de bine, puţinii te căiesc,

Apoi, în cea uitare vei sta în rece lut.

 

Aşa vei trece lumea ca alţii nesfărşiţi

Din cele începuturi, în cele ce-or să vină,

Mereu ca şi ’nainte pleca-vor cei sortiţi,

Aşa că înc-odată, fii vesel azi la cină.

 

***

Nimic în astă lume nu este veşnicit

Ci numai timpul care prea lung e pentru noi,

O clipă-i viaţa noastră rămasă-n pomenit

Sub licăriri de stele, ce se rotesc în roi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CEI  OBOSIŢI  DE  LUNGUL   DRUM

 

Bătrâni zbârciţi, uscaţi de timpuri,

Smerite umbre trecătoare,

Trecute, scorojite chipuri

Cu supţi obraji fără culoare,

 

Cu pas târşit şi negrăbit

În sprijin pe-un toiag de lemn,

Cu trup bolnav şi obosit

Dar sufletul curat şi demn,

 

Crescuţi în bună preacuvinţă

O viaţă au trudit din greu

Şi-acum, nedreapta umilinţă

Mi-i întinează, mai mereu.

 

E drept, încurcă multă lume,

Nu mai aud, uită uşor,

Nu tot ce fac mai sunt şi bune

Şi tot mai mică-i lumea lor,

 

Nu mai încap în vreo măsură,

Stau clipe lungi în timp întorşi,

Un soare blând la somn mi-i fură,

Nimic nu cer de-s sănătoşi.

 

De-i cerţi în vorbe, se-ntristează

Şi lacrimi varsă-n pumni ascunşi,

Un junghi de rău i-nfiorează

Şi-n rugi firbinţi dori-s-or duşi.

 

Ca toţi născuţi într-o durere

În ea se duc şi la sfârşit,

A vieţii îndulcită miere

Demult a fost, azi s-a sfârşit.

 

***

De-i întâlniţi le daţi bineţe,

C-o vorbă bună-i mulţumiţi

Şi nu uitaţi, ce-a tinereţe

O veşnicesc doar marii sfinţi.

 

Şi voi ve-ţi fi bătrâni ca mâine

Poate mai rău ca ei acum,

Gusta-ve-ţi dară neagra pâine

A celor obosiţi de drum.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

IERTĂTORILOR   PĂRINŢI

 

Motto: Mai iertători ca Iertătorul, voi dragi şi înstelaţi părinţi,

Mereu aş vrea vă facă-mi dorul icoane , pe altar cu sfinţi.

 

Când vremea ostenită pe lume se coboară

Iar umbrele viclene aşteaptă nopţi să vină,

Smerenia feştilei cu lăcrimata-i ceară

Pe chipul Născătoarei împrăştie lumină.

 

Atunci, o văd pe mama de-atâtea ostenită

Îmbrăţişând cu gându-i pe Maica luminată

Şi-n şoapta spusă tainic, aproape jeluită,

Ea rugi spăşite ’nalţă, primeasc-a Ei iertare.

 

Pentru micuţi mai cere un strop de sănătate

Iar de mi-o vrea Mărita şi-o boabă de noroc,

C-aşa grăbita viaţă le-o face poate parte

Şi pe cărarea-i strâmtă, avea-vor şi ei loc.

 

Iar pentru sine zile din câte îi sunt date

Pe prunci să-i poată scoate din lungile nevoi,

Iar de-i va şterge Maica făcutele păcate

Gusta-va şi vecia din lumile de-apoi.

 

***

Atât e-a noastră viaţă o naştere şi-o moarte,

La mijloc, cât cuprinde, nevoi de împlinit,

Un dram de fericire şi-apoi cel drum spre astre

Lăsând un nume-n urmă să fie pomenit.

 

Voi, ce-aţi trudit în lume, iubiţii mei părinţi

Să am a vieţii cale mai bună ca a voastră,

Vă socotesc cât fi-voi, icoane între sfinţi

Dormindu-vă vecia în ţintirim sub Coastă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

 

&&&