Românul
Octavian Ionescu-
jurist de talie europeană
Nicoleta
Marinescu
Prestigioasa
editură ieșeană Demiurg publică, la
aniversarea a 120 de ani de la nașterea
profesorului universitar, juristului, filosofului Octavian Ionescu
(12/25 iunie 1901-15 noiembrie 1990), Amintiri din viața mea, ediție îngrijită
de una dintre fiicele acestuia, prof. univ.dr. Marina Mureșanu Ionescu.
Titlul
ne-ar duce cu gândul la amintiri legate de viața de famile, de arborele
genealogic și, fulgurant, despre
activitatea profesională. La o simplă citire a Cuprinsului constați că monografia este o adevărată lucrare de
referință, cu informații din istoria dreptului, cu aprecieri privind
învățământul de odinioară - de la cel primar până la cel universitar, sau despre posibilitățile de formare ale unui
specialist român în Europa interbelică, o prezentare succintă a locurilor preferate, dătătoare de puteri
nebănuite.
În Cuvânt înainte editoarea menționează
că: „Nimic nu l-a lăsat indiferent, totul
l-a marcat și el însuși și-a lăsat amprenta pe unde a trecut.(...) Octavian Ionescu a TRĂIT efectiv rezistența
prin cultură, dar prin cultura juridică, prin suportul gândirii ”normale”, prin
forța unor repere morale de nezdruncinat, prin absența compromisului de orice
fel. (...) Cele opt Caiete publicate acum stau mărturie că scrierile sale
autobiografice nu sunt unele ”de sertar”. Acestea au stat la vedere, pe masa sa
de lucru, alături de scrierile cu caracter științific la care a lucrat până în
ultima clipă, studii pe care le publica în prestigioase reviste științifice
internaționale, comunicări la congresele internaționale, la care mergea ”ca
turist”.(...) Opera științifică a lui Octavian Ionescu în domeniul dreptului și
al filosofiei juridice este mult mai cunoscută în mediile occidentale.” (Mureșanu
Ionescu, Marina. în : Ionescu, Octavian.
Amintiri din viața mea. Iași: Demiurg, 2021. p.7-8).
Monografia
cuprinde următoarele capitole: Copilăria;
Studii la Liceul <<Laurian>> (1913-1920) ; Studii la Universitatea
din Iași (1920-1925) ; Studii la Paris (1925-1931) ; Studii de
specializare și de aprofundare în Germania și Austria (1932-1936) ;
Căsătoria mea și constituirea unei familii. Activitatea profesională și
științifică (1936-1948); Activitatea profesională și științifică (1942-1962);
Activitatea profesională și științifică (până în 1989). (Ionescu, Octavian.
Op. cit. p.5-6).
Născut
în Vorniceni, județul Dorohoi de atunci, azi Botoșani, într-o familie de preot, Octavian Ionescu
urmează școala primară în satul natal. Își amintește cu mult drag de unul din
foștii săi învățători, Vasile Oanea : „ avea o temeinică pregătire de învățător, făcută în Școala Normală
<<Vasile Lupu>> de la Iași. El
venea cu metode pedagogice noi și raționale, pe care le-a pus în aplicare în
școala din Vorniceni, cu toată tragerea sa de inimă și cu mult folos pentru
noi, micuții săi școlari. Blândețea, bunătatea și răbdarea pe care ni le-a
arătat întotdeauna ”Domnul” acesta, ne-a câștigat de la început pe noi, toți
elevii săi, ca și pe toți cărturarii și conducătorii satului și pe gospodarii
din Vorniceni. O amintire luminoasă îmi reapare încă: Vasile Oanea, tânăr
învățător, a fost cel dintâi care a cumpărat un gramofon, în sat la noi și
chiar pe văile noastre. În serile frumoase de vară, cu lună plină, deschidea
fereastra de la ”iatac” spre grădina noastră și punea să cânte gramofonul. Avea
fel de fel de plăci. Cu cântece foarte frumoase: romanțe, valsuri, hore, sârbe.
(...) Se strângea mult tineret, mai ales flăcăii din sat, care ascultau cu mare
încântare, vrăjiți și mirați totodată.(...)”
Ionescu, Octavian. Op. cit. p.18. Din păcate nu l-a avut învățător decât
un an, pentru că Vasile Oanea a luat decizia de a se căsători cu o învățătoare,
iar legislația vremii nu permitea ca ambii soți să funcționeze la aceeași
școală.
Își continuă studiile la renumitul liceu
<<Laurian>>din Botoșani:
„ Cine îmi putea spune atunci că
înstrăinarea mea va fi din ce în ce mai mare; dar nu numai de satul meu, de
locurile natale și de familia mea iubită, dar că, mai târziu, pentru motive de
studii, mă voi îndepărta –ani și mai îndelungați: cam doisprezece la
număr-chiar de patria mea iubită, trăind în diferite țări?!”( Ionescu,
Octavian. Op.cit.p.28)
Gazdă
la Botoșani i-a fost unchiul lui George Enescu, cu locuința în fața casei în
care s-a născut Nicolae Iorga. Corpul
profesoral al liceului era format din dascăli cu o cultură temeinică, cu un
simț pedagogic dezvoltat, cu tragere de inimă pentru școală. Nu se dădeau note
mari. Insist pe această perioadă din viața oricărui tânăr, pentru că acum se
pun bazele evoluției viitoare ca intelectual.
Profesorii devin modele pentru elevi. Exemplific: profesorul de istorie
Petru Irimescu, era un bun român, un naționalist convins, reușind să transmită elevilor dragostea față de pământul
strămoșesc, așa cum se va vedea mai departe din decizia luată de adultul și
familistul Octav Ionescu. Dirigintele Ioan V. Luca, profesor de geografie
și științe naturale, apreciază o lucrare
a lui Octavian notând-o cu 10, considerând-o ca fiind peste nivelul clasei.
Este primul succes al elevului, ceea ce-l va motiva în studii mai târziu.
Profesorul de română, Neculai Răutu, stăruia asupra scrierii corecte, a
cunoașterii gramaticii române și a începutului de formare a gustului pentru
literatură. A fost profesorul lui
Nicolae Iorga la același liceu. Nu poate fi uitat profesorul de franceză Ariton
Iacobeanu. Prin metodele folosite, la
terminarea liceului, elevii puteau citi orice carte în franceză, fie de
știință, filosofie sau literatură puteau chiar conversa. Impresionant este
faptul că, la intrarea în liceu, Octavian nu știa niciun cuvânt în franceză, exceptând câteva
fabule uitate, învățate de la unchiul său, profesorul și istoricul Ioan C.
Greogorian, cândva profesorul lui Nicolae Iorga. Ariton Iacobeanu era doctor în
drept (Belgia), nu a profesat niciodată în acest domeniu. Studiile serioase,
modestia, ambiția, spiritul justițiar de care a dat dovadă întreaga viață, fac
ca tânărul Octavian, cercetaș implicat în acțiuni de binefacere în spitale, în
timpul Primului Război Mondial, să fie
propus din partea liceului să participe la întâlnirea cercetașilor care a avut
loc la Londra. Este un moment important în viața tânărului de 19 ani. Impresionat
de propunerea venită din partea conducerii liceului, nu pleacă până nu primește
acceptul părinților. Persoane cu o
judecată înțeleaptă, au apreciat mult acest lucru, având vederi largi,
generoase când era vorba de viitorul copiilor. Orice război marchează vieți și
destine. Unii elevi ai liceului sunt nevoiți să abandoneze studiile,
reprofilându-se, alții încearcă să studieze doi ani într-un an, așa cum
procedează și Octavian.
Decizia
luată în liceu, aceea de a studia dreptul și filosofia va deveni realitate prin
înscrierea la Universitatea ieșeană în toamna anului 1920. Părinții au fost de
acord și de această dată, necăutând să-l influențeze în decizia luată, cu toate
că mama parcă ar fi înclinat ca ultimul copil să urmeze teologia. Organizarea
și spiritul învățământului universitar era inspirat îndeosebi de învățământul
superior francez. Accentul se punea pe dezvoltarea personalității studentului
și pe eforturile intelectuale ale acestuia într-o sferă de libertate
individuală creatoare. Cursurile se adresau unor adevărați intelectuali,
controlul frecvenței nu se făcea, dar sălile erau arhipline. Profesorii erau doctori ai universităților
europene, în mod special din Franța și Germania. Iată lista profesorilor de la
Drept : George Tabacovici, Vespasian Pella, Florin Sion, Eugen Herovanu, Petru
Dragomirescu, A.C.Cuza, Nicolae Dașcovici. Profesorii de la Filosofie erau:
Ioan Petrovici, Ioan Găvănescu, Petre Andrei, Constantin Fedeleș La obiectul secundar Limba și literatura
Română îl aveau profesor pe Garabet Ibrăileanu.
Spiritul
analitic îl ajută în descrierea profesorilor pe care i-a avut, prezentându-le
activitatea științifică. A avut modele, a colaborat cu ei, a întreținut o
corespondență bogată. Influența acestora asupra pregătirii sale profesionale nu
poate fi uitată. Cu cât înainta în studii, Octavian își dorea un doctorat la
Paris. Era o tradiție în familia sa.
Frații mamei Ioan și Mihai Georgian,
studiaseră în Franța, pe la 1882-1885. Matematicianul Matei Georgian doctorand
la Sorbona moare în apropierea susținerii tezei de doctorat; ar fi fost primul
român cu doctorat în matematici la Paris. Călătoria pe care o face la
Londra în calitate de cercetaș, în 1920,
la terminarea liceului, avea ca obiectiv și o vizită de opt zile la Paris. Își
propune ca, după terminarea studiilor de doctorat în țară, să susțină un
doctorat la Sorbona. Așa a promis în excursia organizată cercetașilor.
Octavian
Ionescu obține o bursă în franci (400) pentru susținerea doctoratului în drept.
Statul român dorea continuarea de către intelectualii români a tradițiilor
culturale, adaptându-se la cultura și civilizația franceză bazată pe ideile de
libertate și demnitate umană. Recomandările pentru bursă vin din partea
celebrilor profesori ieșeni. Bursa de trei ani este insuficientă financiar, de
aceea trebuie să muncească în paralel cu
studiile, fiind ajutat și de familie.
În
octombrie 1925, pleacă spre Paris: „...porneam
pe drumuri necunoscute și grele, cu puternice idealuri de cultură și studii în
sufletul și în conștiința mea. Știam că am o misiune înaltă, căreia îi închinam
toate forțele mele și, totodată, hotărârea mea neabătută. Știam, în același
timp, în acele clipe, că prima parte a vieții mele se încheia, în care grijile
și dragostea părinților mei și a familiei mă ajutaseră să înving toate
greutățile. De acum rămâneam singur în fața tuturor greutăților ce aveam de
întâmpinat, în țări străine, departe de satul meu și de casa părintească!”
(Ionescu, Octavian. Op. cit.p.95)
Studiile
la Paris între anii 1925-1931 îi dau posibilitatea să aprofundeze întregul
drept, așa cum și-a propus. Studiile din România i-au fost echivalate. Numărul
profesorilor Facultății de Drept din Paris era în jur de 100, iar al
studențiulor de vreo zece mii, dintre care nu urmau regulat cursurile poate
niciun sfert. La Sorbona sau la College de France participă la cursuri, seminarii, conferințe dorind să-și
completeze studiile nu numai de drept, de filosofie, de literatură franceză,
participând și la conferințele lui Nicolae Iorga, profesor asociat al Sorbonei,
care, între anii 1921-1939, vorbea auditorului despre istoria românilor și a
sud-estului european, despre relațiile Orientului cu Occidentul. Atmosfera
pariziană îi oferă și în același timp îl ambiționează să vadă, să cunoască, să
studieze cu pasiune, tenacitate și ambiție.
„...expunerile de idei, de principii, de
organizare a instituțiilor sociale aveau o valoare indiscutabilă. Iar
conferințele, ce se făceau asupra unor subiecte din diverse domenii, erau
ascultate cu interes și sorbite cu nesaț, de către noi, tineretul studios, care
ne aflam la Paris, în aceea epocă. Ele au constituit un fond bogat și
inalterabil de umanism, pe care niciun curent irațional și lipsit de
sensibilitate umană, oricât de furios s-ar fi abătut mai târziu asupra noastră,
în locurile și țările în care trăiam, nu a putut să-l distrugă sau cel puțin
să-l schimbe, căci el avea în sufletele noastre tăria bronzului și a cremenii.
Aceasta a fost structura sufletească a generației mele, în general, și cu
deosebire a celei formate în universitățile din țara noastră, iar pentru unii,
îmbogățită prin cunoștințele căpătate în universitățile străine, îndeosebi la
Paris, unde ideile de libertate, de demnitate umană, științifice și artistice,
formau atmosfera intelectuală pe care au avut norocul să o respire mulți ani de
zile.” (Ionescu, Octavian.Op.cit., p.111 )
La
College de France, instituție creată pe la 1530 de către regele Francisc I,
conferențiau: Charles Gide, Vasile Pârvan, Elena Văcărescu, Paul Valery, Ana de
Noailles și mulți alții. Era o adevărată încântare să participe la aceste
întâniri.
Muzeele
Parisului, teatrele, concertele îmbogățeau și formau tineretul studios.
Pregătirea
tezei de doctorat era principalul scop al venirii sale în capitala Franței.
Dorea un subiect care să îmbine cunoștințele de drept cu pregătirea sa
filosofică, „...dar și din aspirațiile
mele intelectuale și sufletești, care tindeau spre sinteze, spre principii
generale ale dreptului, spre problemele mari ale vieții și ale destinului
omenesc, ce se împleteau cu cele ale științei juridice căreia îmi consacram
propria viață și munca mea, ce-mi absorbea întreaga ființă.” (Ionescu,
Octavian. Op.cit. p.125).
Lista
profesorilor de Drept și Filosofie este impresionantă. Mă voi opri doar la
câteva nume, personalități cu care a lucrat la pregătirea și susținerea tezei,
intitulată: La notion de droit subjectif
dans le droit prive, titlul propus de Octavian Ionescu și discutat cu
profesorul Georges Ripert, conducătorul său de doctorat. Subiectul ales nu a
avut pentru candidat niciun suport documentar, chiar dacă avea profesori
celebri: Rene Cassin, vicepreședintele Consiliului de Stat, Leon Julliot de la
Morandiere, membru al Institutului Franței, Louis Le Fur).
Începând
să pregătească teza „..îmi dădeam seama
că era ceva decisiv pentru toată viața mea. Era vorba de studii foarte serioase
care să facă față, cât de modest, marilor exigențe ale științei juridice
franceze; era vorba de prestigiul țării mele, pe care îl reprezentăm fiecare
dintre noi, studenții care ne aflam în străinătate; apoi simțeam că teza de
doctorat era temelia vieții științifice a cuiva și că subiectul ales de mine
era menit a închega convingeri personale profunde asupra fundamentului de
drept, a individului și a poziției sale în viață. Ideile de ordin filosofic, pe
care voiam să-mi sprijin lucrarea, erau următoarele: convingerea nestrămutată
în spiritualitatea vieții; valoarea intangibilă în drept a individului, care
trebuie, însă, să țină seamă de cea a semenilor săi, în exercițiul drepturilor
lor subiective; rolul pur tehnic al Statului, a cărui operă de legiferare nu
constă decât în recunoașterea unor principii preexistente de drept natural;
mențiunea diviziunii clasice în dreptul privat și dreptul public.”
(Ionescu, Octavian. Op.cit.p.127-128).
Georges
Ripert respecta opiniile ucenicilor săi și așa va proceda și viitorul profesor
universitar Octavian Ionescu, ocrotind și contribuind la dezvoltarea
personalității studenților săi. Anii petrecuți în Franța și Germania i-au
permis să-și formeze o frumoasă bibliotecă cu opere de drept civil, de
filosofia dreptului, de sociologie sau de filosofie pură, fiind singura sursă
de documentare și de reflexiune când timpuri grele s-au abătut asupra științei
românești și asupra sa fiind obligat să se izoleze complet de lume, după
eliminarea, în 1950, din rândul cadrelor didactice ale Universității ieșene,
din postul de profesor titular de drept civil.
Redactarea tezei de doctorat a început în ziua
de 14 iulie 1930, ziua Franței, în casa părintească din Vorniceni, aruncând din
când în când o privire spre flori, spre butucii de vie, spre livadă, spre turla
bisericii. Aici a petrecut mult timp ca licean citind și scriind, aici a
pregătit examenele, doctoratul la Universitatea ieșeană, dar și cel susținut la
Paris, a redactat multe lucrări.
Teza de
doctorat, tipărită la Editions Sirey, în 1931, la care a lucrat trei ani a fost
premiată în anul următor. Fiind considerată ca o contribuție de excepție în
domeniu, una din cele mai bune teze pe care românii au dat Franței, după cum
mărturisește Georges Ripert (singura lucrare prefațată de profesor) este
retipărită la Bruxelles în 1978 datorită subiectului ales, temă de mare
actualitate. Concluzionând la ediția din
1978, Octavian Ionescu scria: „Dreptul
subiectiv este bazat pe convingeri privind destinul și viața omului, precum și
rolul societății pentru a realiza idealul de libertate și de bunăstare!
Respectul drepturilor subiective, la o anumită epocă a istoriei, reprezintă
astfel gradul de civilizație pe care societatea l-a atins prin mijlocirea legilor
și ale instituțiilor sale juridice.” (Ionescu, Octavian. Op.cit. p.157).
În
România, teza sa de doctorat și alte importante studii publicate în
străinătate, au văzut lumina tiparului pentru prima dată în volumul : In memoriam Octavian Ionescu (1901-1990), volum îngrijit de Tudorel
Toader, Marina Mureșanu Ionescu, Lucian Ionescu, Editura Universității
<<Alexandru Ioan Cuza >> Iași, 2014, 548 p.
Reprezentantul
Fundației Rockefeller îi propune acordarea unei burse (1932). Astfel, Germania
și Austria îi vor oferi șansa aprofundării studiilor. În Germania o cunoaște pe
cea care avea să-i devină soție Rica-Cecile Voisin, studentă încântată de
scrierile Elenei Văcărescu, cu care era chiar în corespondență.
Rica-Cecile
Voisin, studentă din Elveția franceză, era venită în Germania să-și
perfecționeze cunoștințele de germană, urmând să-și finalizeze studiile în trei specialități: franceză, germană și
italiană. Cei doi se cunosc într-o excursie, așa cum se obișnuia ca tinerii
veniți la studii să participe la diferite excursii cu scopul cunoașterii țării
în care studiau.
Întors
în țară, Octavian Ionescu devine membru în Consiliul Legislativ Român din
București. O nouă bursă i se conferă cea a Fundației Humbold (1936) pe care o
acceptă fără nicio ezitare. În aceste țări
cunoaște personalități ale domeniului care îi vor marca evoluția profesională :
Edmund Husserl, Martin Heidegger, Erik Wolf,
Gustav Radbruch, Adolf Weber, Arthur Baumgarten, Karl Mannheim, Karl
Strupp și mulți alții.
În
1938, se căsătorește în Elveția, cu Rica-Cecile, după ce aceasta vizitase
România pentru a cunoaște oameni și obiceiuri.
Locuiesc în București până la desființarea Consiliului Legislativ în
1948. Se mută la Iași, continuându-și activitatea didactică în cadrul
Universității până în 1950, când este epurat, cu toate că nu a făcut niciodată
politică. Sau de aceea. A preferat studiul și cercetarea științifică, în ciuda
insistențelor lui Vespasin Pella de a rămâne în străinătate împreună cu familia
și cei trei copii la acea epocă, alegându-și un post conform studiilor sale
juridice. Rămânerea sa în Elveția este motivată de căsătoria făcută. Octavian Ionescu refuză și se întoarce în
țară în ziua de 23 august 1944. La Cluj, doi ofițeri unguri îi propun să fie
bandajat și spitalizat pentru a nu fi ucis, crezându-se că este spion.
Rica și Octavian au avut patru copii, toți
născuți la București: Lucian, expert criminalist ; Ilinca, conferențiar la
Universitatea din Avignon, a predat literatura și civilizația română; Gabriel
medic chirurg; Marina profesor universitar la Facultatea de Litere a
Universității ieșene, a predat literatura franceză. Crescuți în cultul
învățăturii, toți copiii au doctorate, fiind somități în domeniile în care își
desfășoară activitatea
Pentru
a putea crește cei patru copii (fiica cea mai mică avea doar un an), acceptă
diferite munci, chiar de a doua zi după destituire, în 1950. Devine profesor de
gimnaziu la Școala Profesională Specială de Îndreptare și Corecție, apoi este
încadrat ca maistru fierar la aceeași
școală, lucrează ca pedagog, profesor la Liceul Național, profesor la o școală
generală, profesor la Școala Ajutătoare, educator. Împreună cu soția, profesor
de franceză la un liceu ieșean, apoi lector la nou înființata Catedră de limbă
și literatură franceză, muncesc din greu pentru a crește cei patru copii. Soția
predă și la Conservatorul de muzică ieșean limbile franceză, germană și
italiană și în particular. Au avut amândoi o putere foarte mare de adaptare,
datorită caracterelor puternice moștenite și formate în ani. Acolo unde munceau
se implicau cu multă dăruire și tenacitate. Nu i-am auzit niciodată comentând
disprețuitor. Nu i-am auzit niciodată plângându-se sau reproșând. Au fost
adevărate modele nu numai pentru societate, dar și pentru noi, familia: bunicul
meu era văr drept cu Octăvel, cum i se spunea, iar bunica mea, născută în
același an a fost colegă de școală primară cu el, la Vorniceni. Întâlnirile în
familie erau momente mult așteptate. În această atmosferă am crescut și m-am
format, învățând pe viu democrația, aflând cât mai multe lucruri despre
adevăratele valori ale neamului românesc, învățând ce înseamnă cu adevărat să
fii european, să respecți drepturile omului.
Invitat
la diferite Congrese internaționale după Război, nu poate particpa, neavând acceptul Statului
român. Reușește să fie prezent sau să trimită comunicări după căsătoria fiicei
sale Ilinca cu Georges Barthouil, stabiliți în Franța în 1964. Prima ieșire din țară împreună cu soția este după
36 ani, în iulie 1968, când pleacă în Corsica să-și vadă fiica și cei doi
nepoți, un bun prilej de a-i revedea pe foștii profesori care mai trăiau.
Motivul acceptat al deplasării este acela de a-și revedea familia. Participarea
sa la congrese era ca”turist”. Activitatea sa științifică a fost o constantă a vieții sale. Iată
Congrese de Filosofia Dreptului și de Filosofia Socială la care a participat
direct sau trimițând comunicări: Roma (1937), Milano-Gardone Riviera (1967),
Bruxelles (1971), Madrid (1973), Saint Luois (1975), Sydney și Canberra (1977),
Basel (1979), Edinbourg (1989). Ultima sa lucrare științifică se intitulează Universalitatea Drepturilor Omului,
lucrare ce a fost trimisă Congresului ținut la Edinbourg în 1989, an în care a
fost intens supravegheat de Securitate.
În Epilog, Marina Mureșanu Ionescu scrie: „...evenimentele de la sfârșitul anului 1989
(...) au reprezentat pentru Octavian
Ionescu momente de fericire planetară, fiind în același timp, pentru el însuși,
dar și pentru cei din jurul său, care îi cunoșteau ideile, familia, cunoștințele
apropiate, o confirmare a ideilor sale despre revenirea iminentă la o
normalitate ideologică, politică, socială, despre care ne vorbise întreaga sa
viață și care, în vremurile de restriște și de aberație paroxistică a
dictaturii, păreau de-a dreptul utopice.” (Ionescu, Octavian. Op.cit. pag.339)
Ideea care l-a luminat întreaga viață a fost
aceea a susținerii drepturilor omului, așa cum reiese din scrierile sale.
Lansarea
cărții a avut loc la Iași, în Aula Bibliotecii Centrale <<Mihai
Eminescu>> Iași, miercuri 30 iunie 2021.
Bibliografie
Ionescu, Octavian. Amintiri din viața mea. Iași: Demiurg,
2021.372 p.
In memoriam. Octavian Ionescu (1901-1990), ed. Tudorel Toader,
Marina Mureșanu Ionescu, Lucian Ionescu.Iași : Editura Universității
<<Alexandru Ioan Cuza>>, 2014, 548 p.
Ionescu, Octavian. Însemnări istorice despre satul Vorniceni
din județul Dorohoi. Manuscris 1969
