marți, 31 august 2021

Adrian Munteanu -VIDEOSONET 32 – Din cioburi

 



Adrian Munteanu -VIDEOSONET 32 – Din cioburi

 

 


 Poezia se alcătuiește din frânturi de închipuiri care compun o ramă. Este panorama pe care poetul o poate imagina despre un anume spațiu, despre o stare sau despre propria dispunere.

În acest din urmă caz avem de-a face cu o reconstrucție a ființei.

 

 

 

 

DIN CIOBURI

 

 

~*~

 

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,

Dar mă afund în propria-mi durere.

Înţepenesc în scheme austere,

Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.

 

Nu mă disting prin rang şi prin avere

Şi nici prin gestul aprig al voinței.

Lovesc tăcut în poarta cuviinţei

Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.

 

La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,

Dar nu primesc obolul aşteptat.

Păşesc timid, cu patima învinsă,

 

Dar am decis să urc eliberat.

Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,

Din cioburi să compun un trup curat.

 

 

 

~*~

Adrian Munteanu







Nicoleta Marinescu - Românul Octavian Ionescu- jurist de talie europeană

 



Românul Octavian Ionescu-

 jurist de talie europeană

 

 

 

Nicoleta Marinescu

 

 

 

Prestigioasa editură ieșeană Demiurg publică, la aniversarea a 120 de ani de la nașterea  profesorului universitar, juristului, filosofului Octavian Ionescu (12/25 iunie 1901-15 noiembrie 1990),  Amintiri din viața mea, ediție îngrijită de una dintre fiicele acestuia, prof. univ.dr. Marina Mureșanu Ionescu.

Titlul ne-ar duce cu gândul la amintiri legate de viața de famile, de arborele genealogic și,  fulgurant, despre activitatea profesională. La o simplă citire a Cuprinsului constați că monografia este o adevărată lucrare de referință, cu informații din istoria dreptului, cu aprecieri privind învățământul de odinioară - de la cel primar până la cel universitar,  sau despre posibilitățile de formare ale unui specialist român în Europa interbelică, o prezentare succintă  a locurilor preferate, dătătoare de puteri nebănuite.

În Cuvânt înainte editoarea menționează că: „Nimic nu l-a lăsat indiferent, totul l-a marcat și el însuși și-a lăsat amprenta pe unde a trecut.(...)  Octavian Ionescu a TRĂIT efectiv rezistența prin cultură, dar prin cultura juridică, prin suportul gândirii ”normale”, prin forța unor repere morale de nezdruncinat, prin absența compromisului de orice fel. (...) Cele opt Caiete  publicate acum stau mărturie că scrierile sale autobiografice nu sunt unele ”de sertar”. Acestea au stat la vedere, pe masa sa de lucru, alături de scrierile cu caracter științific la care a lucrat până în ultima clipă, studii pe care le publica în prestigioase reviste științifice internaționale, comunicări la congresele internaționale, la care mergea ”ca turist”.(...) Opera științifică a lui Octavian Ionescu în domeniul dreptului și al filosofiei juridice este mult mai cunoscută în mediile occidentale.” (Mureșanu Ionescu, Marina. în : Ionescu, Octavian. Amintiri din viața mea. Iași: Demiurg, 2021. p.7-8).

Monografia cuprinde următoarele capitole: Copilăria; Studii la Liceul <<Laurian>> (1913-1920) ; Studii la Universitatea din Iași (1920-1925) ; Studii la Paris (1925-1931) ; Studii de specializare și de aprofundare în Germania și Austria (1932-1936) ; Căsătoria mea și constituirea unei familii. Activitatea profesională și științifică (1936-1948); Activitatea profesională și științifică (1942-1962); Activitatea profesională și științifică (până în 1989). (Ionescu, Octavian. Op. cit. p.5-6).

Născut în Vorniceni, județul Dorohoi de atunci, azi Botoșani,  într-o familie de preot, Octavian Ionescu urmează școala primară în satul natal. Își amintește cu mult drag de unul din foștii săi învățători, Vasile Oanea : „ avea o temeinică pregătire de învățător, făcută în Școala Normală <<Vasile Lupu>> de la Iași. El venea cu metode pedagogice noi și raționale, pe care le-a pus în aplicare în școala din Vorniceni, cu toată tragerea sa de inimă și cu mult folos pentru noi, micuții săi școlari. Blândețea, bunătatea și răbdarea pe care ni le-a arătat întotdeauna ”Domnul” acesta, ne-a câștigat de la început pe noi, toți elevii săi, ca și pe toți cărturarii și conducătorii satului și pe gospodarii din Vorniceni. O amintire luminoasă îmi reapare încă: Vasile Oanea, tânăr învățător, a fost cel dintâi care a cumpărat un gramofon, în sat la noi și chiar pe văile noastre. În serile frumoase de vară, cu lună plină, deschidea fereastra de la ”iatac” spre grădina noastră și punea să cânte gramofonul. Avea fel de fel de plăci. Cu cântece foarte frumoase: romanțe, valsuri, hore, sârbe. (...) Se strângea mult tineret, mai ales flăcăii din sat, care ascultau cu mare încântare, vrăjiți și mirați totodată.(...)”  Ionescu, Octavian. Op. cit. p.18. Din păcate nu l-a avut învățător decât un an, pentru că Vasile Oanea a luat decizia de a se căsători cu o învățătoare, iar legislația vremii nu permitea ca ambii soți să funcționeze la aceeași școală.

 Își continuă studiile la renumitul liceu <<Laurian>>din Botoșani:

„ Cine îmi putea spune atunci că înstrăinarea mea va fi din ce în ce mai mare; dar nu numai de satul meu, de locurile natale și de familia mea iubită, dar că, mai târziu, pentru motive de studii, mă voi îndepărta –ani și mai îndelungați: cam doisprezece la număr-chiar de patria mea iubită, trăind în diferite țări?!”( Ionescu, Octavian. Op.cit.p.28)

Gazdă la Botoșani i-a fost unchiul lui George Enescu, cu locuința în fața casei în care s-a născut Nicolae Iorga.  Corpul profesoral al liceului era format din dascăli cu o cultură temeinică, cu un simț pedagogic dezvoltat, cu tragere de inimă pentru școală. Nu se dădeau note mari. Insist pe această perioadă din viața oricărui tânăr, pentru că acum se pun bazele evoluției viitoare ca intelectual.  Profesorii devin modele pentru elevi. Exemplific: profesorul de istorie Petru Irimescu, era un bun român, un naționalist convins, reușind să  transmită elevilor dragostea față de pământul strămoșesc, așa cum se va vedea mai departe din decizia luată de adultul și familistul Octav Ionescu. Dirigintele Ioan V. Luca, profesor de geografie și  științe naturale, apreciază o lucrare a lui Octavian notând-o cu 10, considerând-o ca fiind peste nivelul clasei. Este primul succes al elevului, ceea ce-l va motiva în studii mai târziu. Profesorul de română, Neculai Răutu, stăruia asupra scrierii corecte, a cunoașterii gramaticii române și a începutului de formare a gustului pentru literatură. A fost  profesorul lui Nicolae Iorga la același liceu. Nu poate fi uitat profesorul de franceză Ariton Iacobeanu. Prin metodele folosite,  la terminarea liceului, elevii puteau citi orice carte în franceză, fie de știință, filosofie sau literatură puteau chiar conversa. Impresionant este faptul că, la intrarea în liceu, Octavian nu știa  niciun cuvânt în franceză, exceptând câteva fabule uitate, învățate de la unchiul său, profesorul și istoricul Ioan C. Greogorian, cândva profesorul lui Nicolae Iorga. Ariton Iacobeanu era doctor în drept (Belgia), nu a profesat niciodată în acest domeniu. Studiile serioase, modestia, ambiția, spiritul justițiar de care a dat dovadă întreaga viață, fac ca tânărul Octavian, cercetaș implicat în acțiuni de binefacere în spitale, în timpul Primului Război Mondial,  să fie propus din partea liceului să participe la întâlnirea cercetașilor care a avut loc la Londra. Este un moment important în viața tânărului de 19 ani. Impresionat de propunerea venită din partea conducerii liceului, nu pleacă până nu primește acceptul părinților. Persoane cu  o judecată înțeleaptă, au apreciat mult acest lucru, având vederi largi, generoase când era vorba de viitorul copiilor. Orice război marchează vieți și destine. Unii elevi ai liceului sunt nevoiți să abandoneze studiile, reprofilându-se, alții încearcă să studieze doi ani într-un an, așa cum procedează și Octavian.

Decizia luată în liceu, aceea de a studia dreptul și filosofia va deveni realitate prin înscrierea la Universitatea ieșeană în toamna anului 1920. Părinții au fost de acord și de această dată, necăutând să-l influențeze în decizia luată, cu toate că mama parcă ar fi înclinat ca ultimul copil să urmeze teologia. Organizarea și spiritul învățământului universitar era inspirat îndeosebi de învățământul superior francez. Accentul se punea pe dezvoltarea personalității studentului și pe eforturile intelectuale ale acestuia într-o sferă de libertate individuală creatoare. Cursurile se adresau unor adevărați intelectuali, controlul frecvenței nu se făcea, dar sălile erau arhipline.  Profesorii erau doctori ai universităților europene, în mod special din Franța și Germania. Iată lista profesorilor de la Drept : George Tabacovici, Vespasian Pella, Florin Sion, Eugen Herovanu, Petru Dragomirescu, A.C.Cuza, Nicolae Dașcovici. Profesorii de la Filosofie erau: Ioan Petrovici, Ioan Găvănescu, Petre Andrei, Constantin Fedeleș  La obiectul secundar Limba și literatura Română îl aveau profesor pe Garabet Ibrăileanu.

Spiritul analitic îl ajută în descrierea profesorilor pe care i-a avut, prezentându-le activitatea științifică. A avut modele, a colaborat cu ei, a întreținut o corespondență bogată. Influența acestora asupra pregătirii sale profesionale nu poate fi uitată. Cu cât înainta în studii, Octavian își dorea un doctorat la Paris.  Era o tradiție în familia sa. Frații mamei  Ioan și Mihai Georgian, studiaseră în Franța, pe la 1882-1885. Matematicianul Matei Georgian doctorand la Sorbona moare în apropierea susținerii tezei de doctorat; ar fi fost primul român cu doctorat în matematici la Paris. Călătoria pe care o face la Londra  în calitate de cercetaș, în 1920, la terminarea liceului, avea ca obiectiv și o vizită de opt zile la Paris. Își propune ca, după terminarea studiilor de doctorat în țară, să susțină un doctorat la Sorbona. Așa a promis în excursia organizată cercetașilor.

Octavian Ionescu obține o bursă în franci (400) pentru susținerea doctoratului în drept. Statul român dorea continuarea de către intelectualii români a tradițiilor culturale, adaptându-se la cultura și civilizația franceză bazată pe ideile de libertate și demnitate umană. Recomandările pentru bursă vin din partea celebrilor profesori ieșeni. Bursa de trei ani este insuficientă financiar, de aceea trebuie să muncească  în paralel cu studiile, fiind ajutat și de familie.

În octombrie 1925, pleacă spre Paris: „...porneam pe drumuri necunoscute și grele, cu puternice idealuri de cultură și studii în sufletul și în conștiința mea. Știam că am o misiune înaltă, căreia îi închinam toate forțele mele și, totodată, hotărârea mea neabătută. Știam, în același timp, în acele clipe, că prima parte a vieții mele se încheia, în care grijile și dragostea părinților mei și a familiei mă ajutaseră să înving toate greutățile. De acum rămâneam singur în fața tuturor greutăților ce aveam de întâmpinat, în țări străine, departe de satul meu și de casa părintească!” (Ionescu, Octavian. Op. cit.p.95)

Studiile la Paris între anii 1925-1931 îi dau posibilitatea să aprofundeze întregul drept, așa cum și-a propus. Studiile din România i-au fost echivalate. Numărul profesorilor Facultății de Drept din Paris era în jur de 100, iar al studențiulor de vreo zece mii, dintre care nu urmau regulat cursurile poate niciun sfert. La Sorbona sau la College de France participă la  cursuri, seminarii, conferințe dorind să-și completeze studiile nu numai de drept, de filosofie, de literatură franceză, participând și la conferințele lui Nicolae Iorga, profesor asociat al Sorbonei, care, între anii 1921-1939, vorbea auditorului despre istoria românilor și a sud-estului european, despre relațiile Orientului cu Occidentul. Atmosfera pariziană îi oferă și în același timp îl ambiționează să vadă, să cunoască, să studieze cu pasiune, tenacitate și ambiție.

„...expunerile de idei, de principii, de organizare a instituțiilor sociale aveau o valoare indiscutabilă. Iar conferințele, ce se făceau asupra unor subiecte din diverse domenii, erau ascultate cu interes și sorbite cu nesaț, de către noi, tineretul studios, care ne aflam la Paris, în aceea epocă. Ele au constituit un fond bogat și inalterabil de umanism, pe care niciun curent irațional și lipsit de sensibilitate umană, oricât de furios s-ar fi abătut mai târziu asupra noastră, în locurile și țările în care trăiam, nu a putut să-l distrugă sau cel puțin să-l schimbe, căci el avea în sufletele noastre tăria bronzului și a cremenii. Aceasta a fost structura sufletească a generației mele, în general, și cu deosebire a celei formate în universitățile din țara noastră, iar pentru unii, îmbogățită prin cunoștințele căpătate în universitățile străine, îndeosebi la Paris, unde ideile de libertate, de demnitate umană, științifice și artistice, formau atmosfera intelectuală pe care au avut norocul să o respire mulți ani de zile.” (Ionescu, Octavian.Op.cit., p.111 )

La College de France, instituție creată pe la 1530 de către regele Francisc I, conferențiau: Charles Gide, Vasile Pârvan, Elena Văcărescu, Paul Valery, Ana de Noailles și mulți alții. Era o adevărată încântare să participe la aceste întâniri.

Muzeele Parisului, teatrele, concertele îmbogățeau și formau tineretul studios.

Pregătirea tezei de doctorat era principalul scop al venirii sale în capitala Franței. Dorea un subiect care să îmbine cunoștințele de drept cu pregătirea sa filosofică, „...dar și din aspirațiile mele intelectuale și sufletești, care tindeau spre sinteze, spre principii generale ale dreptului, spre problemele mari ale vieții și ale destinului omenesc, ce se împleteau cu cele ale științei juridice căreia îmi consacram propria viață și munca mea, ce-mi absorbea întreaga ființă.” (Ionescu, Octavian. Op.cit. p.125).

Lista profesorilor de Drept și Filosofie este impresionantă. Mă voi opri doar la câteva nume, personalități cu care a lucrat la pregătirea și susținerea tezei, intitulată: La notion de droit subjectif dans le droit prive, titlul propus de Octavian Ionescu și discutat cu profesorul Georges Ripert, conducătorul său de doctorat. Subiectul ales nu a avut pentru candidat niciun suport documentar, chiar dacă avea profesori celebri: Rene Cassin, vicepreședintele Consiliului de Stat, Leon Julliot de la Morandiere, membru al Institutului Franței, Louis Le Fur).  

Începând să pregătească teza „..îmi dădeam seama că era ceva decisiv pentru toată viața mea. Era vorba de studii foarte serioase care să facă față, cât de modest, marilor exigențe ale științei juridice franceze; era vorba de prestigiul țării mele, pe care îl reprezentăm fiecare dintre noi, studenții care ne aflam în străinătate; apoi simțeam că teza de doctorat era temelia vieții științifice a cuiva și că subiectul ales de mine era menit a închega convingeri personale profunde asupra fundamentului de drept, a individului și a poziției sale în viață. Ideile de ordin filosofic, pe care voiam să-mi sprijin lucrarea, erau următoarele: convingerea nestrămutată în spiritualitatea vieții; valoarea intangibilă în drept a individului, care trebuie, însă, să țină seamă de cea a semenilor săi, în exercițiul drepturilor lor subiective; rolul pur tehnic al Statului, a cărui operă de legiferare nu constă decât în recunoașterea unor principii preexistente de drept natural; mențiunea diviziunii clasice în dreptul privat și dreptul public.” (Ionescu, Octavian. Op.cit.p.127-128).

Georges Ripert respecta opiniile ucenicilor săi și așa va proceda și viitorul profesor universitar Octavian Ionescu, ocrotind și contribuind la dezvoltarea personalității studenților săi. Anii petrecuți în Franța și Germania i-au permis să-și formeze o frumoasă bibliotecă cu opere de drept civil, de filosofia dreptului, de sociologie sau de filosofie pură, fiind singura sursă de documentare și de reflexiune când timpuri grele s-au abătut asupra științei românești și asupra sa fiind obligat să se izoleze complet de lume, după eliminarea, în 1950, din rândul cadrelor didactice ale Universității ieșene, din postul de profesor titular de drept civil.

 Redactarea tezei de doctorat a început în ziua de 14 iulie 1930, ziua Franței, în casa părintească din Vorniceni, aruncând din când în când o privire spre flori, spre butucii de vie, spre livadă, spre turla bisericii. Aici a petrecut mult timp ca licean citind și scriind, aici a pregătit examenele, doctoratul la Universitatea ieșeană, dar și cel susținut la Paris, a redactat multe lucrări.

Teza de doctorat, tipărită la Editions Sirey, în 1931, la care a lucrat trei ani a fost premiată în anul următor. Fiind considerată ca o contribuție de excepție în domeniu, una din cele mai bune teze pe care românii au dat Franței, după cum mărturisește Georges Ripert (singura lucrare prefațată de profesor) este retipărită la Bruxelles în 1978 datorită subiectului ales, temă de mare actualitate. Concluzionând la  ediția din 1978, Octavian Ionescu scria: „Dreptul subiectiv este bazat pe convingeri privind destinul și viața omului, precum și rolul societății pentru a realiza idealul de libertate și de bunăstare! Respectul drepturilor subiective, la o anumită epocă a istoriei, reprezintă astfel gradul de civilizație pe care societatea l-a atins prin mijlocirea legilor și ale instituțiilor sale juridice.” (Ionescu, Octavian. Op.cit. p.157).

În România, teza sa de doctorat și alte importante studii publicate în străinătate, au văzut lumina tiparului pentru prima dată în volumul : In memoriam Octavian Ionescu (1901-1990), volum îngrijit de Tudorel Toader, Marina Mureșanu Ionescu, Lucian Ionescu, Editura Universității <<Alexandru Ioan Cuza >> Iași, 2014, 548 p. 

Reprezentantul Fundației Rockefeller îi propune acordarea unei burse (1932). Astfel, Germania și Austria îi vor oferi șansa aprofundării studiilor. În Germania o cunoaște pe cea care avea să-i devină soție Rica-Cecile Voisin, studentă încântată de scrierile Elenei Văcărescu, cu care era chiar în corespondență.

Rica-Cecile Voisin, studentă din Elveția franceză, era venită în Germania să-și perfecționeze cunoștințele de germană, urmând să-și finalizeze studiile  în trei specialități: franceză, germană și italiană. Cei doi se cunosc într-o excursie, așa cum se obișnuia ca tinerii veniți la studii să participe la diferite excursii cu scopul cunoașterii țării în care studiau.

Întors în țară, Octavian Ionescu devine membru în Consiliul Legislativ Român din București. O nouă bursă i se conferă cea a Fundației Humbold (1936) pe care o acceptă fără nicio ezitare.  În aceste țări cunoaște personalități ale domeniului care îi vor marca evoluția profesională : Edmund Husserl, Martin Heidegger, Erik Wolf,  Gustav Radbruch, Adolf Weber, Arthur Baumgarten, Karl Mannheim, Karl Strupp și mulți alții.

În 1938, se căsătorește în Elveția, cu Rica-Cecile, după ce aceasta vizitase România pentru a cunoaște oameni și obiceiuri.  Locuiesc în București până la desființarea Consiliului Legislativ în 1948. Se mută la Iași, continuându-și activitatea didactică în cadrul Universității până în 1950, când este epurat, cu toate că nu a făcut niciodată politică. Sau de aceea. A preferat studiul și cercetarea științifică, în ciuda insistențelor lui Vespasin Pella de a rămâne în străinătate împreună cu familia și cei trei copii la acea epocă, alegându-și un post conform studiilor sale juridice. Rămânerea sa în Elveția este motivată de căsătoria făcută.  Octavian Ionescu refuză și se întoarce în țară în ziua de 23 august 1944. La Cluj, doi ofițeri unguri îi propun să fie bandajat și spitalizat pentru a nu fi ucis, crezându-se că este spion.

 Rica și Octavian au avut patru copii, toți născuți la București: Lucian, expert criminalist ; Ilinca, conferențiar la Universitatea din Avignon, a predat literatura și civilizația română; Gabriel medic chirurg; Marina profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității ieșene, a predat literatura franceză. Crescuți în cultul învățăturii, toți copiii au doctorate, fiind somități în domeniile în care își desfășoară activitatea

Pentru a putea crește cei patru copii (fiica cea mai mică avea doar un an), acceptă diferite munci, chiar de a doua zi după destituire, în 1950. Devine profesor de gimnaziu la Școala Profesională Specială de Îndreptare și Corecție, apoi este încadrat ca maistru fierar la  aceeași școală, lucrează ca pedagog, profesor la Liceul Național, profesor la o școală generală, profesor la Școala Ajutătoare, educator. Împreună cu soția, profesor de franceză la un liceu ieșean, apoi lector la nou înființata Catedră de limbă și literatură franceză, muncesc din greu pentru a crește cei patru copii. Soția predă și la Conservatorul de muzică ieșean limbile franceză, germană și italiană și în particular. Au avut amândoi o putere foarte mare de adaptare, datorită caracterelor puternice moștenite și formate în ani. Acolo unde munceau se implicau cu multă dăruire și tenacitate. Nu i-am auzit niciodată comentând disprețuitor. Nu i-am auzit niciodată plângându-se sau reproșând. Au fost adevărate modele nu numai pentru societate, dar și pentru noi, familia: bunicul meu era văr drept cu Octăvel, cum i se spunea, iar bunica mea, născută în același an a fost colegă de școală primară cu el, la Vorniceni. Întâlnirile în familie erau momente mult așteptate. În această atmosferă am crescut și m-am format, învățând pe viu democrația, aflând cât mai multe lucruri despre adevăratele valori ale neamului românesc, învățând ce înseamnă cu adevărat să fii european, să respecți drepturile omului. 

Invitat la diferite Congrese internaționale după Război,  nu poate particpa, neavând acceptul Statului român. Reușește să fie prezent sau să trimită comunicări după căsătoria fiicei sale Ilinca cu Georges Barthouil, stabiliți în Franța în 1964. Prima  ieșire din țară împreună cu soția este după 36 ani, în iulie 1968, când pleacă în Corsica să-și vadă fiica și cei doi nepoți, un bun prilej de a-i revedea pe foștii profesori care mai trăiau. Motivul acceptat al deplasării este acela de a-și revedea familia. Participarea sa la congrese era ca”turist”. Activitatea sa științifică  a fost o constantă a vieții sale. Iată Congrese de Filosofia Dreptului și de Filosofia Socială la care a participat direct sau trimițând comunicări: Roma (1937), Milano-Gardone Riviera (1967), Bruxelles (1971), Madrid (1973), Saint Luois (1975), Sydney și Canberra (1977), Basel (1979), Edinbourg (1989). Ultima sa lucrare științifică se intitulează Universalitatea Drepturilor Omului, lucrare ce a fost trimisă Congresului ținut la Edinbourg în 1989, an în care a fost intens supravegheat de Securitate.

În Epilog, Marina Mureșanu Ionescu scrie: „...evenimentele de la sfârșitul anului 1989 (...) au reprezentat  pentru Octavian Ionescu momente de fericire planetară, fiind în același timp, pentru el însuși, dar și pentru cei din jurul său, care îi cunoșteau ideile, familia, cunoștințele apropiate, o confirmare a ideilor sale despre revenirea iminentă la o normalitate ideologică, politică, socială, despre care ne vorbise întreaga sa viață și care, în vremurile de restriște și de aberație paroxistică a dictaturii, păreau de-a dreptul utopice.” (Ionescu, Octavian. Op.cit. pag.339)

 Ideea care l-a luminat întreaga viață a fost aceea a susținerii drepturilor omului, așa cum reiese din scrierile sale.

Lansarea cărții a avut loc la Iași, în Aula Bibliotecii Centrale <<Mihai Eminescu>> Iași, miercuri 30 iunie 2021.

 

 

 

Bibliografie

Ionescu, Octavian. Amintiri din viața mea. Iași: Demiurg, 2021.372 p.

In memoriam. Octavian Ionescu (1901-1990), ed. Tudorel Toader, Marina Mureșanu Ionescu, Lucian Ionescu.Iași : Editura Universității <<Alexandru Ioan Cuza>>, 2014, 548 p.

Ionescu, Octavian. Însemnări istorice despre satul Vorniceni din județul Dorohoi. Manuscris 1969

 

 








 







Vasilica Grigoraș - POEME - POEMS ( in English Alina Lavinia Grigoraș )

 



POEME - POEMS

 

Autor: Vasilica Grigoraș

 

Traducere în limba engleză de Alina Lavinia Grigoraș

Din volumul în pregătire „Porumbeii mirării - The doves of wonder

 

 


~*~

ÎNDORURATĂ DE INOCENȚĂ

 

De la o vreme

adun toate temerile

le așez cu răbdare

în desaga încă verde

a cuvintelor roditoare

care vibrează

în sângele-mi îndorurat

de dulceața inocenței.

 

În curgerea fină

a nisipului din clepsidră

mă răsfăț în anotimpul

versului alb așezat cu migală

în poemele zvăpăiate

din avalanșa

dorurilor neostoite.

 

Iubesc adânc și alintos

precum un flutur jucăuș

înfruptat de fiorii

ninsorilor dalbe din camera

de curat a  imaginației

apoi cu smerenie îmi reazăm

tâmpla brumată

de cerul nopții și mă las pradă

candorii fără sfârșit.

 

 

 

LONGING FOR INNOCENCE

 

I have been gathering all fears

lately

putting them patiently

in the still green saddlebag

of the fruitful words

that are vibrating

in my blood longing

for the sweetness of innocence.

 

In the smooth flow

of the sand in the hourglass

I indulge myself in the season

of the white verse carefully placed

in the fidgety poems

from the avalanche

of the tireless longing.

 

I love deeply and cuddly

like a playful butterfly

feasted by the hills

of the white snowfalls from the clean

room of imagination

then I humbly lean up

my frosty templ

against the night sky and I am at the mercy

of the endless candor.

 


 

 

PĂSĂRILE SPERANȚEI

 

Veniți păsări ale speranței,

construiți cuiburi de gânduri armonice

în copacul lui Van Gogh

să-mi recunosc portretul

neliniștii fără anotimp.

 

Veniți păsări ale speranței,

întindeți aripile trilului troienit

de proaspete flori de cireș,

miruiți în acorduri cerești fruntea încruntată

și-adânc brăzdată de crengi uscate

spre împrospătarea humei din mine.

 

Veniți păsări ale speranței,

rodiți arborii cuvântului,

ridicați ramurile înfrunzite albastru

spre cerul spuzit cu stele pitice

pentru a inspira poeme multicorde

cu gust de cântec vertical.

 

Veniți păsări ale speranței,

însămânțați pecetea iubirii cristaline,

împlinirea dorului de murmurul litaniei,

dezveliți taina zborului arborescent

pentru a reveni la izvorul creației,

spre cumințenie, cumpătare și dulce pocăință.

 

 


 

THE BIRDS OF HOPE

 

Come on, birds of hope,

build your nests of harmonic thoughts

in Van Gogh’s tree

to recognize my portrait

of the unrest without season.

 

Come on, birds of hope,

spread your wings of the trill

snowed by fresh cherry blossoms

anointed in heavenly arrangements the glum forehead

and deeply furrowed by dry twigs

to refresh the clay in me.

 

Come on, birds of hope,

fruit the trees of the word,

lift the branches with blue leaves

to the sky sparkling with tiny stars

to inspire multi-beat poems

with taste of vertical song.

 

Come on, birds of hope,

sow the seal of the crystalline love,

the fulfillment of longing for the whisper of litany,

unveil the mystery of the arborescent flight

to return to the spring of creation,

to obedience, sobriety and sweet penitence.

 

 

 


VERDE CRUD

 

Într-o plimbare simptomatică

prin aglomerările policrome

ale dimineţii unui vis

încerc un exerciţiu de respiraţie.

 

Din colţul irişilor

care mijesc suav

spre orizontul larg deschis

o infuzie de energie spirituală

îmi trezeşte fiorul

unei ploi de stele

cu chef de a picta instant

până la epuizare

cu acelaşi penson al inimii

preferat, adorat

în timp ce mă alint în verde crud

peisaj rupt din poveste

şi savurez gustul

unui parcurs inedit.

 

Trasez abil tuşe transparente

cu puterea unui unghi ascuţit

las în grija vântului

şi a pistruilor primăverii

să desăvârşească

opera verde a iubirii.

 

 

 


RAW GREEN

 

In a symptomatic walk

through the polychrome congestion

of the morning of a dream

I try a breathing exercise.

 

From the corner of the irises

that are delicately squinting

to the wide open horizon

an infusion of spiritual energy

wonders my thrill

to a meteor shower

in the mood of instantly painting

to exhaustion

with the same brush of the heart

preferred, adored

while I am fondling in the raw green

kind of magic landscape

and I savor the taste

of a unique journey.

 

I am skillfully charting transparent sidelines

with the power of an acute angle

leaving under the care of the wind

and of the springs’ freckles

to complete

the green masterpiece of love.

 

 

 


VĂLUL CUMINȚENIEI

 

Din cutele minții

răsare un gând pufos

care mă îndeamnă

să scotocesc în lada

de zestre a întregii ființe.

 

Recenzez dota primită la naștere

și surprinsă de noile descoperiri

acopăr cu vălul cumințeniei

stânca din mine

ca nu cumva

zimții neciopliți încă

să rănească mâna blândă

a iscusitului sculptor

de visuri poetice.

 

La brațul cuvântului

plin ochi de înțelesuri subtile

mă înaripez de-ndată

cu speranța zborului

prin ploaia despletită

a ideilor năzdrăvane

ostoindu-mă vădit

într-un strașnic poem

ce pâlpâia-n tăcere.

 

 

 


THE VEIL OF OBEDIENCE

 

From the wrinkles of the mind

a fluffy thought comes out

which urges me

to search in the hope

chest of the entire soul.

 

I review the dowry recieved at birth

and surprised by the new discoveries

I cover the rock in me

with the veil of obedience

lest the yet blunt cogs

hurt the gentle hand

of the skillful sculptor

of poetical dreams.

 

On the arm of the word

full up of subtle meanings

I am winged all of a sudden

with the hope of flying

through the disheveled rain

of the naughty ideas

obviously appeasing me

in a swell poem

that was flickering in silence.

 

~*~

VASILICA GRIGORAS