IRINA LUCIA MIHALCA - Ştii unde se duc clipele, visule?

 

Ştii unde se duc clipele, visule?

 

 

~*~

 

Ne-am dat jos aripile,

am trecut prin voalul uitării

şi am venit aici, visule,

pe tărâmul unde clipele vin,

trec, plutesc,

alunecă lin prin noi

şi se duc în norii de unde

plouă cu secunde,

ninge cu ore,

într-o clepsidră a veşniciei

unde timpul circular

amestecă totul în ţesătura lui,

întorcându-le,

pentru ca noi să gustăm

o nostalgie,

o amintire,

iar când dorim

să alergăm pe câmpul cu maci,

strigând să audă şi ecoul:

"Priviţi-mă! Clipa e cu mine!".

 

O singură clipă nu face asta,

– clipa iubirii –

nu trece de noi, nu se risipeşte,

rămâne cântecul,

mişcându-se simultan în noi,

iar Marele Tor nu o poate împrăştia

pentru că nu-i a lui,

e a mea, e a ta,

a tuturor celor care iubesc,

amprenta lăsată eternităţii,

cu dorinţele ei,

cu ecoul vibraţiilor ultimului sărut,

cu zâmbetul,

cu sărbătoarea luminii

şi căldura ochilor priviţi pe furiş,

cu acel tremurat spus:

"Te iubesc!”,

cu fericirea că te ştii iubit,

cu respingerea lumii printr-un simplu:

" Nu-mi pasă, nu-mi pasă, căci iubesc!"

dar, mai ales,

cu dorul clipei,

secundă de secundă,

de a fi lângă omul iubit

şi-atunci, clipele nu se duc,

trăim magia lumii noi, eliberându-le.

 

– Simt că eşti prinsă în braţele mele

şi te apropii, şi te-ndepărtezi,

şi te scap, şi te prind. Jocul e unic.

Tu eşti una din clipele rămase în mine,

aidoma unui vis pe care

nu-l mai pot scoate din mine.

Rămâne aşa, nu spune nimic,

îmi rupi legătură cu clipa mea!

– îmi spui, topindu-mă, ecoule.

 

~*~

27 ianuarie 2014

IRINA LUCIA MIHALCA