ȚINEREA DE
MINTE
Suntem un popor străvechi, însfințit
aici, în huma începutului de lume, unde ne-am împuit mereu în scurgerea
timpului. Pentru a dăinui în bună înțelegere, din trăiri și poticneli, din
greșelile făcute și iertările cerute ne-am făcut legi, datini, obiceiuri, pe
care să le respectăm mereu fără crâcnire
și apoi să le transmitem urmașilor ca sfântă și neprețuită comoară lăsată din
moși-strămoși, veac după vec, pentru a
dăinui aici în frățietate, în cinste, în demnitat și în onoare.
Ne-am încrezut în cuvântul dat, în
promisiunile făcute, pentru că ele erau atunci, în vremea veche, mereu și mereu respectate și ținute cu
sfințenie, fiind de-asupra a tot și a toate câte erau în lumesc. Așa s-a clădit
lumea de-nceput a strămoșilor mei, așa
s-a întărit, așa s-a lărgit ea atunci în lungul și-n latul pământului și
așa am crezut că va fi mereu. Dar la fel ca în biblicul Rai adamic, păcatul l-a
îmbiat cândva, pe cineva, să nu mai respecte vechile rânduieli, să mintă, să înșele,
să promită fără acoperire și, din acea clipă, s-a năruit lumea.
Poporul acesta a fost mereu mult prea
blând, încrezător în cuvântul dat, în învățăturile și pildele Iertătorului
nostru Issus, în jertfelnicia Lui pentru ștregerea păcatelor lumii, prea sfielnic, prea îngăduitor și iertător cu
alții, prea bun la suflet, pricini din care a suferit atâtea în mersul
veacurilor.
A știut că în unire stă puterea, forța și
tăria neamului său și tocmai de aceea ori de câte ori s-a adunat în granițele
limbii sale a crezut că va fi pentru veșnicie. S-a înșelat însă amarnic ca și atunci când a crezut că aducând domni
străini va fi mai bine condus, când a încheiat tratate mincinoase cu mai marii
lumii, când s-a aliat cu aceștia, când a crezut în ruga de iertare a
învinșilor, când s-a pus încrezător și cu bunăștiință sub ocrotirea unora, când
a vrut să fie și el alături de mai marii lumii plătind prea scump această clipă
înșelătoare de mărire, când alții l-au tot îndemnat să-și schimbe orânduirea
pentru o alta iluzorie care-l va duce la pieire, când a vrut să fie și el liber cugetător, lepădându-se de credința lui
străbună, și multe altele care l-au dezunit, l-au înstrăinat de neam și glie,
l-au sărăcit de bogățiile sale, l-au
ținut la coada lumii și, în final, l-au nevoit cum n-a mai fost el vre-odată.
Acesta este blestemul pe capul omului cel
încă mai bun la suflet decât alții di-mprejurul său, dar trăitor și el în
această lume atât de înrăită, plină de păcate, învățată cu minciuna, cu hoția,
cu înșelătoria, cu promisiunile deșarte, fără frica de Dumnezeu, doritoare de
prea multă libertate, depărtată încetul cu încetul de rădăcinile sale, de neam,
de propria istorie, de credința străbună. Și ce-i mai rău e că greșim mereu și
mereu și nu ne învățăm minte ca să nu
mai repetăm la nesfârșit greșelile făcute.
Vin vremuri grele și noi care încă mai
avem cîte ceva din cele trebuincioase pentru viețuire, în loc să trecem cu bine
prin aceste vremi, ne-om nevoii mai mult ca niciodată, tocmai pentru că nu am
învățat încă de atâta amar de timp că doar ,, unirea-n cuget și-n simțiri” dă
adevărata putere unui neam, că doar
încrederea în noi, în vrerea și dorințele noastre a fi înfăptuite, în credința
străbună, în curajul, demnitatea și
neplecarea capului în fața altora, ne înalță cu adevărat în fala lumii.
Mai e mult până atunci, mai e încă mare nevoie să revenim la matca
străbună, la mereu aducerea aminte a jertfitorilor noștri cei prea depărtați
acum de sufletul nostru, un Zalmoxes, un Decebal, un Burebista, Descălecătorii,
Basarabii, Mușatinii, domnii noștrii cei de începu, de un Mircea, un Ștefan cel
Mare, un Mihai, un Avrămuț, un Cuza și atâțea alții care-și dorm veșnicia aici
în huma străbună, pentru că ei sunt acum, și-n veci de veci, bornele
noastre presărate pe drumul viețuirii,
troițele cele veghetoare de conștiință,
izvoarele dădătoare de curaj și jertfelnicie în clipele de mare cumpănă.
Țineți dară minte ce ne-au tot spus bacii
noștri cei înțelepți, aceea cum că noi suntem scoborâtori dintr-un neam mare,
puternic, neaplecat nimănui și plăcut cerescului, așezat aici de la-nceputul
lumii, că ni s-a dat să viețuim și să păstrăm mereu curată preafrumoasa grădină
a Maicii Domnului, pentru a merita a fi,
la sfârșitul veacurilor care vor să vină, sămânța cea de re-nceput a lumii
celei noi. Gândiți-vă mereu la asta și puneți în ruga voastră de iertare
îndreptată spre ceresc, lăcrimata boabă a sufletului vostru cel smerelnic, ce
se vrea mai bun și mai înțelept, spre a putea schimba lumea de azi și spre a spera că va primi la sfârșitul vieții
pământești, mântuirea pentru tot și
toate câte le-a făcut în trăirea cea lumească.
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu