joi, 21 octombrie 2021

Ben Todică - IMPONDERABILI ( la a șasea milă a destinului )

 



IMPONDERABILI

 

Niciodată nu mi-a plăcut munca repetitivă. Încă de la începutul din fabrica UCMMA Bocșa unde urmam școala profesională și mă pregăteam să devin sudor calificat, lucram la secția agricolă, unde sudam sute de părți identice. Aveam normă și puneam câte douăzeci odată pe masă, iar asta mă sufoca timp de opt ore. Așa că, după absolvire am aranjat să mă transfer în șantierul Ciudanovița ca să lucrez în minele de uraniu, unde la întreținere munca devenea mai interesantă și diversă. Coboram sute de metri în adâncime, unde ajutam echipele de la întreținere să curbeze șinele de cale ferată, conducte de aer și apă sau să monteze echipament de extracție. Ajuns în Australia, după o trecere frauduloasă și periculoasă a frontierei cu Iugoslavia, am ajuns din nou la munca repetitivă, lucrând pe liniile de asamblare a fabricii renumite Philips, sudând frigidere. Opt ore transpirai sânge nu apă ca în România, ci aici te biciuiai singur la gândul că obținând niște bani vei avea momente de bucurie cu obiectele cumpărate. Materialismul era aici biciul din comunism care era mult mai pervers. Și iată-mă la vârsta pensiei gândind cu părere de rău la anii tinereții pe care i-am irosit sudând în pușcăria capitalistă, trezindu-mă de la 6 dimineața de frică să nu-mi pierd serviciul și toată agoniseala, nereușind să mai plătesc ratele. Iar azi, ca pensionarul obosit, când doresc să dorm mai mult mă trezesc constructorii de peste drum de casa mea unde un emigrant din Afganistan, cu banii adunați alături de americani și australieni își construiește trei case cu dublu etaj ca să-și continue aventura pe care i-o oferă capitalismul în noua țară. Au pornit motoarele infernale, excavatoare, bascule cu cărămidă, macarale, malaxoare, betoniere și-mi zgălțâie mie casa acum cu bubuiturile lor de m-au torturat de vreo lună de când au început de nu mai am somn dimineața. Dar stai că suntem în lockdown/carantină pentru două săptămâni și constructorii sunt azi în oraș la proteste. Dar liniștea nu durează mult. Băi, stai! Uruiala se întețește și casa se cutremură din încheieturi. Ăsta-i cutremur și sar repede în camera soției care mă strigă s-o iau de mână și să ieșim din casă. Trebuie să strig și la băiat din cealaltă cameră. Scândurile podelelor vibrează, candelabrele se mișcă și toată casa devine un urlet animalic, apoi niște pocnituri ca de bici și ruperi de conducte. Suntem îmbrățișați ca să ne susținem împotriva vibrațiilor, care îți taie gleznele și un vuiet mare nemaiauzit ne taie auzul și ne ușurăm…, iar lucrurile împreună cu noi se ridică și plutesc. Nu mai e gravitație, ci un fluierat de vânt. Nu ne mai vedem. E întuneric. Întind mâna și trag draperia. Peretele aleargă cu viteză în sus de parcă am coborî în mină. Suntem în cădere. Soția e încleștată de mine și mă gândesc că va urma o izbitură puternică și ne vom turti, comprima. Îmi și văd oasele picioarelor la umeri și mă avânt cu ea în pat, pe dormeză ca să evit șocul. Cădem ca doi fulgi. Casa se lovește de obstacole, E construită din plăci de beton armat și sudată la încheieturi. Asta m-a bucurat întotdeauna când discutăm de cutremure, că nu se va sfărâma ca și blocurile din București la cutremurul din ’77. Doamne, mulți au murit atunci. Niște scrâșneli stridente pe pereții dinafară și toată casa intră din nou într-o vibrație de parcă am trece cu trenul în viteză prin niște curbe foarte strânse. Zguduieli puternice de ne balansează în sus și în jos pe dormeză și când mă așteptam să dispar în impact, se frânează încet ca o pană de lemn în trunchiul unui copac. E intuneric și se aud doar vuiete prelungi și schelălăieli în depărtare și mici fâsâieli și fâlfâieli sporadice care trec și dispar ca un tren prin gară. E liniște. Se aude din când în când câte-o pocnitură de scândură. Din izbitură mi s-a oprit respirația. Trupul de lângă mine tremură. O întreb: Ești ok? Dar tu? - îmi răspunde. Unde suntem? Tot în casă cred, îi zic. Mă ridic și încerc să văd dacă mai avem podea. Da este. Încerc instinctual să văd dacă pot aprinde lumina..., nu merge și mă îndrept spre camera unde am o lanternă. Totul pare normal pe bâjbâite. Ajung la masa de lângă pat, apuc lanterna și o aprind. Dau draperia la o parte să văd unde suntem. E un perete solid de pământ umed lipit de fereastră. Când am aprins lanterna, soția m-a urmat repede și văzând pământul din fereastră, a exclamat: Suntem îngropați de vii! Asta a fost și exclamarea mea la vederea ferestrei însă o făcusem în gând. Unde-i băiatul? O urmez și îl vede acoperit, sub plapumă. El a lucrat până târziu aseară. A băut și câteva pahare de vin și nu a simțit mare lucru decât o senzație de vomă. De ce-l sculăm cu noaptea în cap, ne reproșează. Urmează să-l informăm ce-i cu lanterna în mâna mea. Are 25 de ani, doar nu-i prost. E inginer planificator și are și masterul luat. Dar mai știi? Toți reacționăm diferit la catastrofe. Eu am două avantaje. Sunt obișnuit cu subpământul și am trecut și prin fața glonțului când am fugit de acasă.

 

Fereastra și a doua ieșire dă spre veranda din spatele casei, prin scările care acum sunt suspendate, dădeai în spatele grădinii și livezii. Acum e întuneric și abis. Dau să luminez în față – nimic. În stânga și-n dreapta, doi pereți de pământ în care casa în cădere și-a săpat două trepte pe care stă încastrată solid. În sus, o fâșie albastră de cer, iar în jos un abis nedefinit cu semireflecții ca de aburi. De sus plouă continuu cu apă și firicele de pământ. Țigla de pe casă se vede intactă. Barbechiul și butelia de gaz legate de conducta principală de la scurgere prin lanț le împing înapoi lângă perete. Noroc că veranda era închisă printr-o balustradă de scânduri și jaluzele de lemn care au ținut intacte lucrurile casnice dintr-o bucătărie de vară. Merg în partea din față a casei. Deasemeni un abis întins între doi pereți. Or mai fi și alte case în situația noastră? Nu știu. Băiatul abia dezmeticit se juca pe telefon spune că el trebuia să meargă azi să se vaccineze cu al doilea Phizer și nu are semnal ca să-i anunțe că nu poate veni azi. Nu te mai juca atunci, că poate te sună careva mai târziu și nu mai ai baterie. Mama inspectează bucătăria și frigiderul. E plin congelatorul de carne. Când se va dezgheța, se va strica toată. Hai s-o frigem pe barbechiu. Noroc că-i plină butelia. Și restul, pe măsură ce se va dezgheța să o sărăm că avem kile de sare. O conservăm. Lăsăm conservele de pește și carne să le consumăm ultimele. Că poate ne vor găsi cu elicopterul și ne vor salva. După experiența mea din mina, de la întreținerea puțurilor și a alpinismului din Carpați și Koziosco, cred că sunt vreo 10 km până la suprafață. Și vreo 9.977 metri sub nivelul mării. Sper să nu ne acopere apa până vin salvamarii. Bate-te peste gură! Ce să mă mai bat? Dumnezeu știe toate astea. Suntem trecuți de punctul de bătaie. Plouă din ce în ce mai tare. Apa curge puhoi prin burlane. Om fi prin zona freatică? Sper să fie bună de băut. Apa de izvor? Nu știu. O fierbem lângă carne pe barbechiu. Parcă am fi într-o excursie. Într-o excursie opriți la jumătatea drumului dintre viață si infern. Telefoanele noastre scot sunetul de primit mesaje. Repede sărim pe ele. Am, ca de obicei vreo 50 de mailuri din Australia, România și restul lumii. Corespondențe cu media, scriitori, publiciști, prieteni și familie. Citim repede ce e pe față, însă nu putem întra în ele. Timpul e prea scurt de conecție cu satelitul care trece pe deasupra deschizăturii în care am intrat. E ora trei și zece după-amiază. Înseamnă că mâine la aceeași oră vom intra din nou în contact pentru un minut. Pregătiți scrisori în telefoane și mâine le trimitem în server, iar ei afară vor putea să le citească. Anunțăm pe toată lumea că suntem aici. Ne-am entuziasmat. Invitați-i la o cafea! Dau foc și încep să frig carnea. Pâine nu avem, zice soția. N-avem că sunt în cură de slăbire, n-ai zis tu să nu cumpăr. Las că fierbem macaroane că avem o ladă plină. Exact, și o să avem și apă de băut când se răcește. Apa adunată din perete, care se scurge de undeva, poate fi un izvor, însă nu putem risca, așa că o fierbem cât folosim focul și pentru cafea folosim apa din tancul de la budă. E singura apă din civilizație. Zis și făcut, băiatul o și scoate din tanc iar pentru toaletă vom folosi apa care curge prin burlane de pe acoperiș. Și resturile unde se duc din toaletă? În abis. Ce crezi că se supăra careva din adânc?

 

A început să se întunece. Au ieșit stelele pe fâșia albastră de sus. După cină ne bem cafeaua și ne uităm la stele care se văd la fel ca de pe pământ. Au sosit cam devreme. E doar cinci după amiază. Asta se datorează adâncimii la care ne aflăm. E foarte cald. Cu ce ne vom încălzi dacă se răcește vremea. La adâncimea asta, niciodată. Vă imaginați că suntem aproape de cel mai adânc loc de pe pământ, 11 km în fundul oceanului. Crezi că această crăpătura se întinde până la ocean? Nu cred,  am fi fost inundați până acum. Însă bine zici. Ce ne facem dacă ne năvălește apa. Cred că ar trebui să umflăm saltelele de dormit de la camping. Mai știi ce se poate întâmpla? Doamne ferește!  Dăm fuga și le căutam. Soția își aduce aminte de primele zile în Australia când am dus-o pe munte și am petrecut Crăciunul în cort. Și începe să plângă. Mai bine rămâneam în Shanghai cu surorile și părinții mei. Nu ajungeam azi în această văgăună. Du-te înapoi, îi zic. Cine te oprește? Crezi că nu o fac? Vezi că acuma plec. Pleacă! Și se repede în mine cu pumnii. Ți-am spus să vindem casa și să ne cumpărăm alta în altă zonă, dar nu m-ai ascultat. Da, sigur să intru iar la datorii la bancă. Puneam și eu bani și o plăteam mai repede. Punea și băiatul. Sigur, și dacă se însoară, dormim pe afară. Lasă, că știu eu de ce este în stare generația de azi. Guvernul vă impinge încontinuu să divorțați de părinți. Lasă, că-i mai bine așa. După ce mor eu, vă rămâne vouă și faceți ce vreți, deocamdată eu vreau să mor aici, în casa asta. Păi visul ți s-a împlinit. Aici o să murim. În casa ta. În casa noastră. Eu, întotdeauna am zis că suntem o familie unită, însă voi tratați căsnicia ca pe o afacere. Parcă ați fi în delegație la muncă și, după ce vă faceți plinul, vă întoarceți acasă. Nu te-am forțat să vii după mine în Melbourne. Tu nu mai iubit, nu ai vrut să mă aduci aici. Nu-i adevărat. Te-am iubit și te iubesc, însă am vrut să văd că și tu dorești, să văd că tu faci singură pasul. O să-ți scot ochii toată viața pentru asta. Asta a fost acum 30 de ani. Nu e destulă demonstrație a iubirii mele, că încă suntem împreună. A trântit ușa și a plecat în dormitor plângând. O înțeleg. Are nevoie de lacrimi ca să-și descarce starea în care se afla. Și eu aș plânge, dar îmi accept soarta. Eu sunt cu Dumnezeul meu, ea e budistă, e cu al ei. Poate așa avem șanse mai mari să ne salvăm. Baiatul e în camera lui, scrie la scrisoarea pe care o va trimite mâine. Am să scriu și eu una adresată Domnului Dumnezeu în limba pământului, în limba urmașilor daci. Plouă continuu.

 

          Privesc în jos și se văd clipiri de lumini galben roșiatic. Să fie lava pământului care clipocește? Nu cred, că e crăpată placa tectonică chiar până acolo. Spăl vasele cu apa care curge din abundență de pe acoperiș prin furtunul de plastic care dirijează apa în butoaiele de plastic din grădină, furtun acum liber, lung de cinci metri care curge continuu în chiuveta de pe verandă. Sunt obosit. Mă retrag în camera mea și mă gândesc la mama și tata care sunt plecați de vreo 15 ani la cele veșnice și mă consult cu ei, căci asta fac de atunci. Soția bate în ușă și vine lângă mine, deasemeni și băiatul. Nu poate nici el să doarmă singur. Și înghesuiți în același pat adormim.

 

Așa, pe la vreo 5 dimineața se aud zgomote în tavan. Mă trezesc repede și îmi aduc aminte că avem un posum în pod și câteva păsări care își au cuibul acolo. Acum, că părțile laterale ale casei sunt închise de cei doi pereți ai prăpastiei care ne-a înghițit până la mijloc, au acoperit și intrările și nu mai puteau ieși afară, așa că ies pe verandă și deschid sub streașină plasa de sârmă care închide accesul la pod al păsărilor ca să le eliberez. Ies vreo 5-6 păsări și își iau zborul spre înalt. Privind suișul lor, am realizat că ne-am îndepărtat de credința de sus, însă am speranța c-o să fim salvați. Avem gaz în butelia barbechiului pentru gătit și fiert apa. Alimente pentru o săptămână și mai bine în conserve și făinoase, deci o săptămână sigură, cu liniște în care să gândim la următorul pas. Emigrarea mea nu se încheiase. Am plecat de acasă, din România la 26 de ani și acum la 70 de pe pământ în pământ. Că aici jos eram cu 10 km mai departe de Dumnezeu. Zburați spre lumină, am îngânat în timp ce soția a scos un țipăt speriată de clămpăul de posum care picase jos pe deck (podeaua de lemn a cerdacului din spatele casei), lovind zgomotos cu clampele palmelor sale de os. Era și el stresat și speriat, șocat a sărit în abis. M-am îngrozit în timp ce țipătul îi dispărea în adâncime. Îi vedeam și acum ochii roșii strălucind în razele intense ale lanternei digitale. Posumii trăiesc în întuneric și dorm ziua (asemenea liliecilor). În întuneric se descurcă cel mai bine, însă nu știu și în zbor. Acum chiar că am rămas doar trei suflete aici. Suspendați între cer și infern. Așa credeam eu.

 

Ben Todică

 

Oricine poate continua această poveste de aici, așa cum și-o poate imagina.

 

 



Capitolul 2

.......

Capitolul 10 -  În final băiatul și un nou născut afro-american reușesc să iasă la suprafață după doi ani și patru luni, 2024 Feb. cu ajutorul unui balon improvizat și incălzit cu flacără din grăsimi. În acest timp afară avusese loc războiul nuclear declanșat cu doi ani mai devreme in pandemie.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu