Jianu Liviu-Florian - Ca si ascultator al nepotului Domnului Mihai Eminescu

 

Ca si ascultator al nepotului Domnului Mihai Eminescu

 

~*~

 

De ziua armatei, se cade sa vorbesc si eu, scriind, ca premiant al editurii militare, despre un om incomod, derspre un om de care iti era cam teama, despre un om care locuia pe strada 13 septembrie, adica, pe o strada cu nume de toamna, despre un om care nu statea de vorba cu tine, care era mult prea serios, mult prea inchis, mult prea sever, si inspira ordine, disciplina, si teama, despred un om care tinea din cand in cand cate un careu, si era un orator desavarsit, despre un om care putea baga, din cateva cuvinte, groaza in oameni, sau , tot din cateva cuvinte, putea sa ii insufleteasca, sa ii indemne, sa ii mobilizeze, sa dea totul, daca se poate, pentru ca totul, desi se poate intreaga viata, se poate mai ales cand esti tanar, cand nu ai luat, si te lupti, cu greutatile familiei, cu cele ale vietii, ale celor din jur, cu rautatile, si piedicile, din auntru, si de dinafara,

si eu ma miram foarte mult, citind, pe acolo pe unde scria aceste randuri, cum adica, sa faci totul, pana la 20 – 25 – 27-28 de ani, si de ce sa faci totul? Si daca faci totul, ce esti dupa aceea, si de ce suntem indemnati, si manati de la spate, ca sa castigam, sa castigam, sa castigam, intr-una, parca mai oboseam, parca mai aveam si noi nevoie de odihna, parca n-ar fi fost rau, sa avem si noi reverzele noastre, sa ne mai culcam si noi, pe cate o ureche, sa mai beneficiem si noi, de ce vedeam pe la altii, prin shopuri, prin preajma, ca pe afara, mai rar, sau deloc, sau, cine stie pe unde, pe aproape, sa castigam iar, si iar, sa luptam cu noi insine, ca sa nu ne lasam calcati in picioare, ca sa nu fim tratati asa, ca niste demni de niciun nume, de nicio istorie, ca niste ultimii, ca niste cei mai de jos, ai mai josilor lor, plini de mandrie, si de tot luxul, si fala, cu care s-au umplut in istorie,

si – cand m-am reintalnit cu el, cu omul acela incomod, temut, era tot acolo, I se micsorase putin, comandamentul, isi pierduse si ordonanta, era libera si intrarea, dar era frumos sa bati la usa, asa era intodeauna, si asa ramasese si regula, il puteai deranja, din planurile lui militare,

tot scria, si scria, si scria,

si mai scotea cate o carte,

mai adauga la anii aceia,

extrasi de prin invataturile istoriei,

si timpului,

ba chiar,

daca cautai prin jur,

prin desisuri, tufisuri, prin stanci si prin pietre, prin ape, prin ceruri, prin cine stie ce descoperiri ale pamantului, si universului, nu gaseai pe nimeni, sa se incumete, macar, asa scotea el,

pe banda -

asta era banda lui de productie de arme -

de profituri -

de avantaje -

de cuceriri -

de progrese -

militare -

 

si – apoi – s-a mutat chiar si de acolo, din cladirea aceea centrala, din somptuosul lui sediu – si comandament – de armate – de generatii si generatii – si generatii – de armate – unele, ingropate, cu nume cu tot, intr-o groapa comuna, departe, cu cel pe care in noua locatie il purta in spate, frumos, o reprezentare, a ceea ce fusese poate, odata, si nu pentru ca voise el, dar nu avea alaturi de el intreg comandamentul acesta – fantastic – aceste armate – fara egal – din toate domeniile stiintei, sporturilor, artelor, nu avusese decat niste oameni, si niste miorite, si niste mesteri, si niste caini, si niste munti mari , si niste pesteri, si niste – cu chiu, cu vai – case de vacanta, la care tot veneau tot felul de petitori, veniti cu jmana goala, sa-i ceara cu cele mai fierbinti rugaminti, cu lacrimi in ochi, acolo, o firimitura de paine, o inghititura de apa, ca Imperiile lor, libere, si independente, erau ingenuncheate, de boala, de clima, de napaste, pe care nu si le puteau explica, si la cine puteau sa vina, daca nu la Mihai, si de la Mihai, la Mihai, sa-i ceara, si el -

sa-i priveasca, asa cum ii privea omul acela, temut, care mergea drept, pe strada, calm, rabdator, care nu isi iesea din buza sa muscata, cateodata,

si sa le mai tina cate o vorba, cate o carte, si sa se auda si ei, pe ei, si sa ii auda si lumea toccata, cine erau, de cand erau, ce cereau, si daca stiau, ce cereau, si daca stiau si ce fac, si or sa faca,

ca -

uite,

el era un om modest,

simplu,

dupa haina lui intodeauna bine purtata,

dupa osardia cu care isi apara chiar propria poarta,

si cei care veneua si cereau, si cereau, si cereau, sa intre,

se intrebau:

de ce se intra aici cu o medie atat de ridicata?

De ce se pretinde aici atata carte?

De ce se cere aici sa ai si parul, chiar, nu atat de bogat?

De ce se cere aici, sa vii, si sa pelci, nu numai cu un nume, ci si cu un numar, si nu numai cu un numar, ci si cu un nume, cat mai mare, pe haina militara,

de ce se cere aici sa nu fumezi? Si sa nu lovesti? In onoarea si demnitatea unui coleg? Sau colege?

De ce se cere aici – caci asta si facea – eu, care le stiu pe atatea, si atatea, si atatea – sa le acopar – sa nu scriu o litera, macar – despre un rau, care ar fi existat vreodata, prin lumina oricarei armate?

De ce stau eu si il, duc cu mine, prin istorie, pe asta din spatele meu, pe mihai, care,

si el, a fost dus in spate de altul, si altul,

de ce am tras eu sa duc cate unul pana unde a ajuns si Domnul nostru Mihai, Eminescu, sa scrie, sa scrie, sa scrie, daca e nevoiie, orice, poate se va naste altul, si altul, si altul,

care sa ne traga,

din boala aceasta, a dezbinarii, Universala,

prin dragostea lui neratata,

de ce pierd eu, unul cate unul,

pe cei care imi sunt cei mai aproape,

si cei care vin,

imi reproseaza,

unde sunt anii de lumina de altadata,

unde este, si ce ati facut, cu copilaria noastra,

cand ea nu a avut niciodata nici arma,

doar ochii,

si doar dragostea noastra,

care vi s-a parut mult prea aspra,

dar cum voiati voi sa creasca?,

din atata saracie,

si atata ura,

si atata napasta,

in aceasta insula de latinitate,

pe lume.

Si tocmai aici,

in bataia tuturor vanturilor istoriei,

ceea ce a ramas, si se vede?

Si daca nu se vede -

ceea ce ati fi asteptat vreodata -

el, omul acela, care se pierdea, cu incetul, care glisa, cu fiecare carte, a lui, a mea, care amesteca, chiar, biografia lui, cu a mea, sau a altui corp militar , de armata, ratacit in zile si nopti bantuite prin carte,

el, avea ,

caci avea ,

si nici nu stiu daca are – si atunci chiar nu intelegeam,

bine, dar,

el dorea,

avea o singura dorinta,

de fapt,

stii,

la intrare,

este o placa

cu numele directorilor,

numele

anii

intre care a fost director

al acestui inalt,

cel mai inalt comandament militar,

asta era visul lui,

si a fost,

intotdeauna,

si este,

dar nu pe vorbe,

nu pe promisiuni,

nu pe facturi si chitante,

ci pe valoare,

pe valoare adevarata,

 

si abia mai tarziu

mi-a picat si mie

desi nici nu mai exista,

ce era la mare pret odata,

cu cat iti venea, sau o gaseai, mai repede,

fisa,

 

el atata a lasat

de fapt,

mostenire

acestui monument viu,

care isi transfera stafeta,

de la generatie,

la generatie, si

modest,

cum a fost,

si este,

desi

eu am incercat

tot posibilul,

sa ii ofer chiar si Oscarul,

sa ii ofer

chiar si titlul

de Maxim Mentor

al tuturor Armatelor,

am o presimtire

ca si locul acela

este posibil

sa fi ramas gol

 

sa ii fi predat el,

stafeta,

altui nume,

inainte,

 

care se gasea,

chiar in fata.

La Opera Maxima.

 

Ca el era inainte,

sau inainte,

chiar nu mai avea nicio importanta.

 

Caci El, cel aproape,

cel vesnic aproape,

care ne inspira pe noi,

pe cale,

in viata,

in adevar,

este si inainte,

este si in urma.

 

Este si cel care ne invata.

 

Si facem parte,

din TESTAMENTUL invierilor noastre,

si al Palatului Tineretii noastre fara Batranete, si Vietii noastre fara de Moarte!

 

 

*

25 octombrie 2021

 

~*~

Cu deosebit respect,

Jianu Liviu-Florian